BRODSKI PERPETUUM / EUPHORION

Iosif BRODSKI (1940–1996)

Născut la Leningrad. În anul 1958, ziarul „Vecernii Leningrad” („Leningradul de Seară”), publică foiletonul „Un trântor de la periferia literaturii”, după care începe o perioadă de urmărire a poetului Brodski. În februarie 1964, este arestat. În urma unui proces aranjat, este  trimis la o expertiză, apoi internat la psihiatrie. În iunie 1964, este condamnat „pentru parazitism social”, deportat temporar în regiunea Arhanghelsk. În 1972 emigrează în Austria, în același an stabilindu-se în SUA. A predat la universități americane și britanice. În 1987 a fost distins cu Premiul Nobel, iar în 1991 i s-a acordat titlul de poet laureat al SUA.

A fost înmormântat la cimitirul San Michele din Veneția.

În traducerea lui Leo BUTNARU

Pietre pe pământ

Acestea sunt versuri despre cum stau pietrele pe pământ,

pietre simple, o jumătate din care nu văd soarele,

pietre simple, surii, nearătoase,

pietre simple, – pietre fără epitafuri pe ele.

Pietrele martore la mersul nostru, uneori suportându-l,

albe sub soare, însă nopțile pietrele

sunt asemănătoare ochilor mari ai peștilor,

pietrele care ne macină pașii, –

eternele râșnițe ale veșnicelor grâne.

Pietrele care ne primesc mersul,

asemeni unei ape negre – pietrele cenușii,

pietre ce împodobesc gâtul sinucigașului,

pietre rare, șlefuite de înțelepciune.

Pietre pe care va fi scris: „libertate”.

Pietre cu care, cândva, vor fi pavate drumuri.

Pietre cu care vor fi construite închisori

sau pietre ce vor rămânea nemișcate,

ca niște pietre care nu trezesc asociații.

Astfel

stau pietrele pe pământ,

pietrele simple, semănând a cefe umane,

pietre simple, – pietre fără epitafuri pe ele.

1958

Gladiatorii

Ne luăm rămas bun.

Până la întâlnirea din mormânt.

Timpul ne vine.

Ei și ce?

Noi nu am învins.

Vom muri pe arenă.

Acolo e mai bine.

Nu vom cheli

din cauza femeilor, de vin.

...Iar peste Colosseum

seninul cerului,

fără strop de nor,

e la fel ca și peste patria noastră,

din care am plecat zadarnic 

de dragul adevărului

și încă

de dragul bogăției romanilor.

De altfel,

nu ne încearcă obida.

Să fia asta obidă?

Pur și simplu,

se vede,

astfel ne căzu orândă...

Se-apropie timpul nostru.

Publicul deja s-a și așezat

de la mare la mic.

Noi vom muri pe arenă.

Lumea are nevoie de pâine

și circ.

IX.1958

Pelerinii

Speranțele și gândurile mele, a mia oară,

Merg spre tine pe drumul pelerinilor.

                    Shakespeare, Sonetul 27

Pe lângă temple, grajduri hidoase,

pe lângă biserici și hanuri,

pe lângă cimitire pompoase,

pe lângă marile bazaruri,

pe lângă pace și durere grea,

pe lângă Roma și Mecca,

arși de soare necruțător,

peregrinii își țin drumul lor.

Nenorociți, calici, cocoșați,

flămânzi, mai că dezbrăcați,

cu ochii plini de răsăritul aprins,

în inimă cu zori ce s-au stins.

În urma lor cântă pustiul,

scapără fulgere, curge râul,

peste creștet le ard constelații,

le strigă păsări din negrele spații:

că lumea rămâne neschimbată,

troienită-n zăpezi de-altădată

și foarte îndoielnic delicată,

pe vechi în minciuni implicată;

lumea veșnică-a fi e menită,

poate că-n tainele-i dezlegată,

dar totuși nemărginită.

Încât fără rost vor fi în chinuri mereu,

încrederea-n tine și-n Dumnezeu.

... Și deci, nu au mai rămas decât

iluzii și drumuri. Atât.

Dar pe pământ vor fi-apusuri de soare

și răsărituri vor fi, spun profeții.

Îngrășați pământul cu soldații,

îmbunați pământul cu poeții.

1958

*      *     *

Cimitir evreiesc lângă Leningrad.

Gard strâmb din placaj putred. Pe câțiva ari,

dincolo de gardul strâmb stau rânduiți

juriști, târgoveți, muzicanți, revoluționari.

Pentru ei înșiși au cântat.

Pentru ei înșiși bani au adunat.

Pentru alții au murit.

Dar mai întâi își plăteau impozitele pe venit,

respectau pristav, polițiști,

și în această lume, iremediabil materialistă,

tâlcuiau Talmudul

rămânând, cum au fost, idealiști.

Poate că vedeau mai mult.

Sau, nu-i exclus, credeau orbește.

Însă copii și-i învățau să fie îngăduitori

și să ajungă perseverenți, străduitori.

Iar pâine nu semănau.

Niciodată nu semănau.

Pur și simplu în loc de semințe

ei înșiși în pământul rece se lăsau.

Și adormeau pe vecie.

Apoi erau acoperiți cu țărână,

aprindeau lumânări cu flăcări tremurate,

iar în Ziua Pomenirii, se știe,

bătrânii înfometați cu glasuri înalte,

cu voce mare,

sufocându-se de ger, țipau despre calm și liniște.

Și astea le erau date la fiecare.

În forma materiei în dezagregare.

Fără a ținea nimic minte.

Fără a uita ceva din trecerea veacului, traiului.

Dincolo de gardul strâmb din placaj putrezit,

la patru kilometri depărtare de stația terminus

                                                   a tramvaiului.

1958

Discuție cu locatarul cerului

Aici, pe pământ,

unde eu ba cădeam în evlavie, ba în păcat,

unde trăiam, încălzindu-mă la amintiri străine,

precum șoarecele în scrum,

unde chiar mai rău decât șoarecele

înghițeam puzderia de litere corp petit

al dicționarului matern, adică rus,

ce ție îți este străin, dar unde

grație ție, eu pe mine

mă priveam de sus,

deja în nimeni

nevăzând locul, de care m-aș putea atinge

cu verbul, fără să am gâtlejul din timp pregătit,

mirat prin seme aprobatoare

de un hoit cu voce sunătoare,

umezindu-mi cu salivă buzele

în locul apei izvorului Castalia,

înclinat ca Turnul din Pisa peste hârtie

în noapte obositoare,

eu ție îți întorc darul –

nu l-am pierdut, nu l-am dat pe băut;

și, dacă sufletul ar avea profil,

tu ai fi văzut

că el

nu e decât mulaj scos de pe amara dărnicie,

că nimic altceva nu deținea

și cu acest dar ți se adresează ție.

Nu voi încerca

să te ard cu verbul, spovedania, rugămintea,

cu întrebări blestemate – cu acel vărsat de vânt

cu care limbajul

încă din scutece

e molipsit – cine știe? – poate chiar de tine;

în fine, tu pari sigur apărat de durere,

de bolnav cuvânt.

Nu voi aștepta

răspunsurile tale, Îngere, întrucât

un chip imaginat atât de greu,

cum e al tău,

de fapt ar fi trebuit să-i fie

pe potrivă

doar tăcerii – atât de spațioase,

încât în ea ecoul nu semănă

nici hohotului de râs,

nici urletului: „Auzi-mă!”

Tocmai aceasta

îmi ademenește auzul, obișnuit cu dezacordurile,

și îmi înlesnește discuția cu tine

ce-ar rămânea între noi.

În Arcă – un puișor

deloc călător, dar care în

naiva sa indiscreție

încearcă să dovedească tuturor

că aprinsa credința nu ar fi mai mult decât

poștă într-o singură direcție.

Dar privește cum, gol și orfan,

sunt necuviincios cu Dumnezeu,

și asta pe tine unul te-ar izbăvi

de posibil răspuns.

Însă asta mai e dovadă și semn

că cel ce zilele în sărăciei își duce

nu se va teme de furt,

că eu mizez pe gând de camuflaj.

Acolo, pe cruce,

nu voi implora: „De ce m-ai părăsit?!”

nu mă voi transforma în bună-vestire!

Fiindcă durerea nu înseamnă încălcare de legi:

suferința este

un dat al trupului,

și omul este experimentatorul durerii.

Dar poate că nu o cunoaște pe a sa proprie

sau nu știe adevărata durerii putere.

1970

Către Urania

Lui I.K.

Toate au o limită. Inclusiv tristețea.

Privirea se prinde-n geam ca frunza în gard.

Poți să torni apă. Să zângănești din chei.

Singurătatea înseamnă omul la pătrat.

Astfel, strâmbându-se, dromaderul miroase șinele.

Golul se deschide ca portiera pe suport mobil.

Dar de fapt ce ar fi spațiul, decât absența în fiece punct

a câte unui corp identificabil?

De aceea și este Urania mai în vârstă decât Clio.

În plină zi sau la lumină de lumânare mioapă,

vezi: ea nu a tăinuit nimic și, privind globul,

parcă i s-ar uita cuiva în ceafă.

Iată toate pădurile știute, unde afinele-s podmol,

râurile în care cu mâna goală poți prinde beluga

sau orașul în cartea căruia de telefon

tu deja nu mai figurezi. Mai la sud undeva,

adică spre sud-est, prin munții în contururi cafenii,

caii lui Prjevalski rătăcesc prin mohor aspru, sipică;

fețele sunt tot mai palide. Iar mai departe plutesc torpiloare

și spațiile albăstresc ca lingeria cu horboțică.

1981

*      *     *

Albastra pădure saxonă.

Neaua – faianță strivită barbar.

Lumea-i incoloră, sau albicioasă

ca emulsia stinsului var.

Tu, în palton cafeniu,

eu – ca-n iad un biet paj.

Tu – nimeni, nimeni – eu.

Împreună, mai că – peisaj.

1984

Cei care nu mor...

Cei care nu mor

trăiesc până la șaizeci, șaptezeci de ani,

îndură sărăcie, ticluiesc memorii,

se încâlcesc printre picioarele lumii.

Eu le privesc atent trăsăturile fețelor

precum Mikluho

Maklai scruta tatuajele

sălbaticilor

care se apropiau de el.

1987