 |
| Mihail Cechir |
Uneori, de colegi din Rusia,
Ucraina, țările baltice, din România etc., sunt întrebat dacă mă interesează, dacă
urmăresc problema cu găgăuzii. Și eu le răspund că, de fapt, nu e o problemă,
ci un oarecare exercițiu în marginile istoriei Moldovei, României. Și nici nu e
o problemă cu găgăuzii, ci un exercițiu al găgăuzilor înșiși, între ei. Iar
dacă e o problemă, totuși, ar fi una mare, dramatică pentru ei. De ce? Odată ce
majoritatea găgăuzilor comunică în limba rusă, odată ce toată administrația lor
e rusificată, toate hârțoagele birocratice fiind scrise în rusește, înseamnă că
găgăuzii nici nu-și dau seama că, de fapt, ei nu există. Odată ce o populație,
dar mai ales un popor nu comunică pe toate dimensiunile și importanța existenței
sale în limba proprie, înseamnă că ea, populația, el, poporul, ca și cum nu ar
exista. Realitatea istorică necruțătoare – trebuie să o recunoaștem, nu pentru
a ne bucura, ci pentru a constata o iminență, este că o populație – dar găgăuzii
sunt o populație, nu un popor, – nu poate nicidecum să aibă toate, dar mai ales
cele mai importante elemente vitale de comunicare și avansare în limba ei, care
nu poate fi utilizată dincolo de gardul autonomiilor de orice fel. Nu au
găgăuzii atâția bani, atâtea bogății, pentru a se face importanți, auziți, băgați
în seamă, la urma urmelor, luați în serios. Credeți că Rusia are nevoie de ei?
Să fim serioși!
 |
| Dionisie Tanasoglu |
Rusia a nimicit, prin dispersare și crâncenă asimilare, zeci de
populații și mai numeroase decât găgăuzii. Credeți că moldovenii/ românii îi
vor mai apropia vreodată, după ce ei, găgăuzii, s-au comportat atât de
obraznic, de trădător, mizând pe Rusia, fără a-și da seama de ce-i poate aștepta?
Nu știu dacă e posibil de reparat, de aplanat ceva. Cred că în 20-30 de ani dintre găgăuzi doar
niște bătrâni ar mai putea spune ceva în limba, pe care ei o numesc găgăuză. Nu
știu dacă cei mai mulți găgăuzi vor vorbi rusește sau, poate, românește, însă
etnia găgăuză va fi una la timpul trecut. Dumnezeu nu se preocupă de grupuri
etnice mărunte și guralive, rătăcite în istorie și în propria ignoranță. Asta
este ceea ce cred, asta este chiar profeția mea. O constatare neutră, fără
prejudecăți față de găgăuzi care, spuneam, nu-și mai pot utiliza limba întru a
se lămuri între ei. Cu atât mai mult, pentru a comunica cu alții, cu lumea. Și
nu cred că există vreo alternativă la această stare fără de ieșire. De fapt,
ceea ce e fără ieșire, nici nu are alternativă…
 |
| Nicolae Baboglu |
P.S. Politicienii săltați dintre
găgăuzi azi, mărunți și rusificați, ar trebui să-și amintească un adevăr: că
cele mai consistente lucruri întru ameliorarea comunicării găgăuze, întru
dezvoltarea brumei de literatură găgăuză, a culturii acestei populații le-au
fost oferite de conaționalii lor, care făcuseră școală serioasă la români, pe
timpul românilor. Să ne amintim fie și trei dintre ei, clericul și scriitorii Mihail
Ciachir, Dionisie Tanasoglu și Nicolae Baboglu. Ei le-au oferit abecedarul
găgăuz, poeme găgăuze, primul (și unicul) roman în limba găgăuzilor etc., etc. În
confraternă colaborare cu colegii lor români, ei și-au ajutat, și-au cultivat
consângenii. De la ei încoace, găgăuzii, în cultură, literatură, nu au mai avut
minți și talente luminate, care să-i ocrotească de rusificare, deznaționalizare.
Din păcate, acesta e adevărul.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu