Leo Butnaru
Balta neagră
Afară cerul era învelit de nori vineți, care se spărgeau
deasupra Iașului, cu gând de a-l spăla de glod și de păcate; dar în zadar ei își
vărsau sudorile!... Eforia nu încuviințase proiectul lor!
Vasile Alecsandri, „Balta Albă”
Cel ce poate fi atent, dar nu
pur și simplu atent, ci – acut-atent, paroxistic de scrutător în propria
interioritate, cu intimitatea firii poate constata cu oarece surprindere că
fundalul duhului său este unul al antonimiei în surdină; aproape deplină,
surdina (trebuie să recunosc că aici tandemul surdină/ deplină se oferi parcă de la sine, mai curând dintr-un
„moft” de stil, din unul al eufoniei care, zău, nu știu pe efectul cărei impresii acustice plăcute mizează respectiva „succesiune armonioasă de vocale și de consoane”; nu știu, pentru că, de fapt, e
foarte greu să-ți imaginezi ce ar fi aia surdină
aproape deplină). Pe acest fundal de antonimie care, uneori, poate ajunge
la antinomie, senzația, sensul ce se află „la suprafața” conștiinței tale,
sensul cu care operezi ad hoc își
profilează, vag sau foarte difuz, opusul. Cum mi s-a întâmplat în două rânduri,
odată pe când traversam cartierul Balta Albă al metropolei noastre, a doua oară
(sau, poate, aceasta fusese prima), când mi-am pus în gând să recitesc jurnalul
de călătorie a regelui poeziei veșnic
tânăr și ferice, Vasile Alecsandri. Bineînțeles că antonimul, în surdină
aproape… deplină, de pe fundalul conștiinței mele, de acolo, de la limita ei,
să zic, presupunând, cu inconștiența, poate că intuiția, instinctul, –
antonimul, deci, fu – lesne de priceput – Balta Neagră… Însă departe de a fi
pur și simplu un antonim „cuminte”, constatativ și atât. Acest sens contrar Bălții
Albe se dovedi oarecum… dramatic (agresiv?...), producător de adâncă indispoziție
împinsă până la decepție, lehamite și alte senzații contrare binelui și
frumosului, cum se spune, ca să nu mai vorbim de bunăstare sufletească, poate
chiar – fericire…
Balta, Cloaca Neagră, ca generic (…de…
întuneric…), se referea – la ce credeți? – la rațiunea umană, la modul ei de a
emite gânduri, judecăți; se referea la… negre bălți de cugetare… Mai mari sau
mai mici, pe alocuri mlaștini sadea… Bălți de „gânduri” – minciuni ordinare, palavre de același ordin
– ordinarissime, bârfe, înjurături, pur și simplu inepții cu marca obișnuitei
prostii omenești, scârboșenii cu logouri și… logoruri (drojdii) politice…
Pentru a fi
mai explicit, să o luăm pe pista parabolei, analogiei, simplei comparații.
Imaginați-vă că, într-o noapte ploioasă, străbateți o stradă oarecare din
metropolă sau din oricare alt oraș românesc, să zicem – Chișinău sau, mai
adecvat – ca menit, nu?! – situației și ecuației noastre – orașul Bălți,
considerat capitala nordică a Estului Moldovei. Stradă cu asfaltul spart, cu
gropi mai mari sau mai mici pline cu apă, în care stropii de ploaie
izvodesc-curmă, curmă-izvodesc mărunte răsfrângeri de unde. Pășești, dar, din
vreme în vreme, încălțămintea ta nu se afundă în tulburea apă în două cu
nămolul diluat al cernoziomului ce se află aproape „la el acasă” pe străzile
orașelor prutonistrene ce vine, aluviune, de pe dealurile din jur sau de prin
răzoare, de prin parcuri, de prin spațiile neasfaltate dintre blocuri, de pe…
Da, asta e! – ai impresia că piciorul ți se afundă într-o baltă neagră, mai
mare sau mai mică, de gânduri, de rațiune „inutilă” care, în perversa ei
utilizare ce nu servește adevărului, ci, din contră, încercând să-l escamoteze,
să-l deturneze, ajunge – rațiunea, gândurile – a forma bălți, mai mari, mai
mici, negre. Sunt gândurile ce capotează în vorbăria, în zădărnicia palavrelor
ca spor(t) național, se zice. Și tu calci prin aceste bălți sau băltițe negre,
de sub tălpile tale erupând mici aripi întunecate de foste gânduri lichefiate,
ajunse inutile, ca expresie a murdăriei. Sumbră, lugubră stare de spirit, nu?
Deșeurile murdare ale rațiunii băltite prin gropile din asfaltul orașului…
Atmosferă modificată – „înviorată”? – de
căderea stropilor de ploaie care, scânteind în lumina felinarelor rare și
mioape, par a fi, totuși, scântei de lumină curată… a rațiunii… Pentru că se
spune și – lumina minții, lumina rațiunii umane, – nu? Lumină atât de puțină pe
aici până și în zile cu soare intens, revărsător, dat fiind că e vorba de
lumina cugetului, ziceam… Și aceste
scânteieri de lumină curată, cum par, sunt ademenitoare până la fascinație.
Impresia este intensificată tocmai de puținătate lor, a luminoaselor scânteieri
de rațiune pură (nu, nu în sens kantian, ci în cel mai direct sens, ce se
referă la senzația generală de: curat). Însă tu știi ce murdară e, totuși, apa
din aceste băltiri. Băltiri negre de gânduri. Gânduri neadevărate, gânduri
surogat, false, răzbind ca viermii din nimfa minciunii; gânduri-nimfe de
palavre… Ce incompatibilitate între bălțile negre și stropii de ploaie care
totdeauna au fost asemuiți (gândiți) ca extremi de puri, cristal sui generis. Iar gândul tău despre toate
astea – ca eșec, ca surogat, ca neadevăr, ca palavre –, gândul ce ar fi trebuit
să se înalțe spre misterele sferelor cosmice, în vaga lui implicare „în
peisaj”, în cunoașterea stării de fapt, cum s-ar spune, în fine – cade pe
asfaltul murdar, în bălțile negre, mai mari sau mai mici. Bălți de gânduri
pervertite, puse în serviciul falsității. Bălți ce-și zburătăcesc mici aripi
negre de sub tălpile trecătorilor. Și ei, firește, „producători” de gânduri
care formează balta neagră (în general
fie spus).
Însă cum aș face să schimb macazul,
trecând pe alte șine necazul indispoziției pe care mi-o întrețin aceste băltițe
negre de gânduri… necurate?... Poate e prea dur spus… De gânduri eșuate?... Mai
aproape de adevărul care ar fi totuși acesta: de gânduri emise cu intenție
necurată, de gânduri seci, în gol, de dragul vorbirii într-un pustiu, vorba lui
Eminescu… Dar cum e acolo, la
Alecsandri , autor ce se potrivește mai aplicat situației
mele?… Și aici trebuie să fac o precizare, dat fiind că, mi se pare, aș putea
interveni în continuare cu cine știe ce gânduri din scrisul lui Vasile
Alecsandri… Din nuvela sa „Balta Albă”… Pentru că eu sunt actor la teatrul –
chiar așa, fără trucuri, – la
Teatrul „Vasile Alecsandri”… După spectacol, ușor istovit, țin
cale spre casă… Aceasta se află pe strada… Vasile Alecsandri… Locuim acolo mai
mulți actori și angajați ai teatrului, într-un bloc construit pe la ruptură de
lumi, pe la finele uniunii sovietice… Ne îmbunătățiserăm condițiile de trai…
Iar cu citatele din Alecsandri e simplu: din timp în timp, în teatru avem
recitaluri din opera bardului… Printre textele pe care le rostesc pe dinafară e
și „Balta Albă” care, iată, pe fundalul antonimic al conștiinței, m-a dus cu
gândul la… Balta Neagră… La băltoacele de… gânduri… La gândurile ajunse
mocirlă…
Deci, cum e la Alecsandri ?... „…prin urmare nu știam cu siguranță dacă acele ce vedeam erau un vis al
închipuirii mele sau lucruri în ființă...” Da, așa e în Balta Albă ce m-a dus
cu gândurile la gândurile necurate care formează bălți negre aici, în Bălți și
în oricare alt oraș… de-al nostru… Numai de-al nostru?... Sigur că nu… și
de-ale altora, orașele… Și tot la
Alecsandri , tot acolo: „Intrai deci în baltă și înaintai cale
de vro două sute de pași, călcând printr-un glod negru și unsuros, în care mă
cufundam până în genunchi la fiece pas….” Doar parțial aplicabil situației în
care mă gândesc la bălțile negre… Până acasă, e adevărat, să mai am și eu cam
la vreo două sute de pași… Nu de puține ori, coincidențele sunt surprinzătoare.
Din vreme în vreme, ocolesc băltoacele negre din asfalt ce mi se par amestecate
cu mocirla… gândurilor capotate… Băltoacele negre ce reflectă lumina
felinarelor rare și rarelor geamuri ce au mai rămas luminate în acest miez de
noapte… Ploios… Lumina ce se pare că, uneori, se zburătăcește de sub tălpile
mele ca niște mici aripi pal-aurii… Plescăit aproape ritmic… Aproape, deoarece
cadența se cam schimbă când ocolesc o băltoacă neagră ceva mai mare… Și e liniște
pe aici, de ți se pare că acest plescăit ar putea să răzbată departe, să
trezească din somn, din vis pe vreun bălțian ceva mai sensibil la… – la ce? –
la fundalul în surdină, aproape deplină, a cosmosului în general…
Bălțiul
este orașul pe unele străzi a căruia, pustii, în miez de noapte, liniștea poate
fi atât de acută, încât începe să-ți țiuie în timpane… Acum însă țiuitul este
exclus: se aude totuși întâmplarea ploii, căderea ei, clipocitul stropilor pe
asfaltul negru-pal-auriu… E plastic spus la Alecsandri : lucruri în ființă… Ploaia ca fundal suprapus
fundalului mut al universului… Ploaia ca fenomen component al fenomenologiei
cosmice cu atâtea „lucruri în ființă”... Clipocitul sau poate… ciripitul
stropilor… Posibil că e o formă a vorbirii, o intenție de a emite… gânduri…
despre ce vede ea, ploaia… Lucrurile în ființă pot părea destul de misterioase,
astfel că vorbirea, ciripirea, clipocirea pluvială, bacoviană, nu poate fi una
ce ar depăși șoapta… decentă… atentă… Dincolo de scenă, îmi vine să zic…
Dincolo?... Oricum, în același teatrum
mundi continuu… În care mie, pe fundalul acestei decențe a liniștii, îmi
vine să explodez, să urlu. Până să-mi sfărâm coardele vocale, să cad într-o
convulsie de tuse în amestec cu urletul. Ca într-o repetiție pentru vreun
spectacol oarecare sau, așa, pe bune, necontrafăcut, în realitatea lucrurilor
în ființă?... „Nu puteam crede că eram treaz și mă socoteam a fi față la vreo
fantasmagorie nepricepută; fantasmagorie cu atât mai curioasă că îmi înfățișa
tot soiul de contraste…”, – un alt pasaj din „Balta Albă”, amintit aici,
printre băltoacele negre care îmi par – Doamne, iartă! – mocirlă de gânduri…
(Nu-mi vine să spun și: de idei…) Dorința de a cădea istovit în genunchi,
direct pe asfalt, printre băltoacele negre sau chiar în vreuna dintre ele… În
caz contrat, fiece pas făcut în continuare mi-ar părea o tot mai adâncă
afundare în balta neagră… Tot mai adânc, tot mai adânc, până mocirla glacială a
fostelor gânduri, palavre, minciuni strigate cu atâtea prilejuri, de la cele
politice până la urlătoarele defilări ale ne-tradiționaliștilor de toate
soiurile… până mocirla ar începe să-ți ajungă la gură. Și tu să prinzi a urla,
a tuși și a scuipa grețoasa putreziciune lichidă… de-ne-lichidat… Balta…
neagră… E acaparatoare… Leviatanul gândurilor rău intenționate, eșuate în
propria lor mocirlă…
Dar
nu te lăsa absorbit de balta neagră! De perfida adunătură de reziduuri
cerebrale, însă care ar putea părea… acefale. Te pot înghiți, afundându-te în
lipsa de lumină, în neagra mocirlă… Pân-a
nu mă face jertfa descoperirii mele, se spune în Balta Albă. La
Alecsandri … Cine s-ar fi gândit că acest oraș din nordul
Estului Moldovei e demn de cele mai cutremurătoare coșmaruri? Istorii
zguduitoare, cu balta neagră… Balta știe a-și păstra tainele ferecate în…
lichidul mocirlei… Până nu te lași acaparat și afundat de ea… Iar încercările
de a ieși din nou la suprafață te dă în irealitatea Salvator Dalí… Parcă ai fi
„remorcat”, spre suprafață – din nou spre suprafață! – de niște ciorchini de
bulbuci suprarealiști… Produși de propria ta respirație, de „propriul” oxigen
pe terminate… Vei reuși să ieși, va reuși să te „remorcheze” spre suprafață
propria respirație?... Unii bulbuci pur și simplu se sparg, surd, acolo/ aici
în mocirla bălții negre, producând alți bulbuci, mai mici… Speri că și energia
lor, puțină, infimă, cât ar fi, e de asemenea menită salvării tale, scoaterii
la suprafață…
Sus,
ploaia, stropii ei agită suprafața bălții negre, îi învolbură mocirla de
gânduri eșuate…
Nu
ar fi aici și neîndemânatica alegorie a sacramentalei dorințe a unui actor din
provincie de-a ajunge în metropolă?... Nu o metropolă de țară, ci obligatoriu o
metropolă teatrală… Cu scene celebre, cu regizori faimoși, cu spectatori aleși,
cu… Pe o astfel de scenă ești mai ușor de observat, de remarcat, de luat…
drumurile marii cariere. Să ajungi, să zicem, pe platoul de filmare al lui Mel
Gibson care să toarne un remake al
„Patimilor lui Hristos”… Să joci împreună cu Maia Morgenstern… În rol, ea să-ți
fie mama… Să auzi vorbindu-se în matricea limbilor biblice – arameică, latină,
ebraică… Ce alt vis în numele artei adevărate?...
Însă
frigul deja a pătruns în toată firea ta. Ploaia se scurge de pe umbrela
înflorată… a soției… – cea neagră, a ta, japoneză, și-a cam frânt încheieturile
spițelor… Umezeala deznădejdii ce pare a te dizolva în ploaia acestui miez de
noapte. Încât încetezi de a mai ființă printre ființele lucrurilor, devenind și
tu componentă a bălții negre. Să fii miriadă de stropi, de bulbuci clipocitori,
apoi – definitiv amuțitori… Iar dimineață, ori spre amiază, poate spre chindie,
te vei pomeni re-cules din materia lichidă de soare, de razele fierbinți ce te
vor desprinde din vaporii bălții, pentru ca, peste asfaltul negru, cu gropi
mocirloase, să-ți însăileze din ei silueta, chipul vag. Dacă ai dori – ți se va părea – ți-ai putea
crește și aripi din aburi și, fluturând din ele, să te înalți – peste Bălți și
peste bălțile sale. (Că doar n-ai să spui peste orașul… Cloci și… cloacele
sale…) Și de acolo, de sus, peste boltirea catedralei „Adormirea Maicii
Domnului” sau peste acoperișul plat-pieziș al teatrului „Vasile Alecsandri” să
reciți din Balta Albă, presupunând că
unele gânduri de acolo ar suna ca o premoniție ce te-ar viza și pe tine. Spre
exemplu: „Domnule, răspunse unul din noi, nu te încrede așa lesne în
descoperirea d-tale, pentru că cine știe dacă…” Sau aceasta: „Râdeți, domnilor?
Dar bun e Dumnezeu! M-oi întâlni eu vreodată cu profesorul meu de filosofie!”…
De – filosofie?... Nu, nu, la
Alecsandri e: „profesorul de geografie”… Da, geografia era –
mai este? – necesară în fundul Europei,
pe marginea Orientului, precum se spune în Balta Albă…. Însă aici deja ajungem la nemuritorul Bacovia, la
delicatul său geamăt: „Prin asta ești celebra-n Orient, / O, tara trista, plina
de humor...” Sunt cutremurătoare și primele două rânduri ale catrenului în
cauză… Însă nu le voi reaminti… Să nu se creadă că sunt lipsit cu desăvârșire
de modestie, că ar fi, chipurile, de asemenea ca o premoniție… că s-ar referi și
la umila mea persoană… Hm, umilă… am zis?... Mda, cred că am exagerat, – îmi
spun concluziv, deja cu cheia în yala apartamentului. În scara casei mai răzbate, în surdină
aproape deplină, ploaia cu gând de a
spăla (Bălțiul) de glod și de păcate… Și de bălțile negre…
De gânduri mocirloase…
Captivantă lectură!
RăspundețiȘtergere(Un strop luminos a răzbătut din Bălți, Adrian Păunescu)
Mulțumesc!
Adina V.