POEME DE IOSIF BRODSKI ÎN REVISTA „FAMILIA”

Iosif BRODSKI (1940–1996)

Născut în Leningrad. În anul 1958, ziarul „Vecernii Leningrad” („Leningradul de Seară”), publică foiletonul „Un trântor de la periferia literaturii”, după care începe o perioadă de urmărire a poetului. În februarie 1964, este arestat. În urma unui proces aranjat, este  trimis la o expertiză medicală, apoi internat la psihiatrie, unde rămâne trei zile. În iunie 1964, este condamnat „pentru parazitism social”, deportat temporar în regiunea Arhanghelsk. În 1972 emigrează în Austria, în același an stabilindu-se în SUA. A predat la universități americane și britanice. În 1987 a fost distins cu Premiul Nobel, iar în 1991 i s-a acordat titlul de poet laureat al SUA.

Înmormântat la cimitirul San Michele din Veneția.

În traducerea lui Leo BUTNARU

Versuri despre căderea la pace

Lui Ia. Gordin

A fost, a fost să fie asta.

Ne frigea, ne ardea, și basta.

Tot turna, tot bătea,

ne hărțuia, ne hăituia,

de puteri ne sleia,

în mormânt ne băga,

pe piedestal ne aburca,

după aia ne dobora,

după aia – ne uita,

după care ne chema

diverse adevăruri de-a căuta,

pentru ca în fine

să orbecăim în rătăciri definitive

printre pricăjiții tufari ai ambițiilor,

în sălbatica murdărie-a prosternațiilor,

asociațiilor, concepțiilor

sau, simplu, în jocul

și șocul

             emoțiilor.

Însă noi învățarăm să ne-mpotrivim,

învățarăm să ne încălzim

chiar de la soarele ascuns în nori

și să ajungem la țărm, adeseori,

fără călăuze și navigatori,

important mai fiind că-am știut a-nvăța

de a nu ne repeta.

Ne place statornicia.

Ne place relieful de grăsime

pe gâtul mamei noastre,

crezând că-i este de folos.

Ne place apartamentul pe care-l avem,

chiar dacă  e simplu

și nu prea spațios

pentru cei meniți a locui în templu.

Ne place din muguri să ne arătăm.

Ne place să înspicăm.

Ne place foșnetul de cit

și-al protuberanțelor bubuit,

iar planeta noastră,

mică sau mare

în genere pare

un răcan-soldat

ce transpiră-n marș forțat.

1958

Desprimăvărare

Lui Dmitri Bobîșev

Acul de pomină în stogul deloc mai puțin proverbial,

în semiîntunericul orășenesc, în semilumină,

în larma urbană, în geamăt și, parcă, plescăit de val

subțirelul cântecel al morții pe sine se-ngână.

Lumina de sus a străzilor, lumina de sus a străzilor

ne tot desenează acest oraș, apa și celelalte toate,

și-un fluierat scurt pe îngustimea fațadelor,

fulgerând vertical, scăpat la libertate.

Amintirea-fetiță rătăcește prin oraș, zângănind în palme monede,

ca rublele trezite din somn rotesc frunzele moarte,

peste panouri publicitare avioane urcă-n cer, cât se vede,

ca păsările urbei peste corăbii de fier, blindate.

Ploaie uriașă, ploaia largilor străzi se varsă peste martie,

ca în acele zile de întoarcere, pe care noi nu le-am uitat.

Acum tu mergi singur pe asfalt, revenind din pribegie,

în cale zburându-ți limuzine de un luciu mat.

Iată trece și viața, lumina peste golf scade, opac,

foșnind cu veșmintele, țocăind cu tocurile, cu nume multiplicate,

rămâi și tu cu acest popor, cu acest oraș și acest veac,

da, de unul singur, să te descurci, așa cum copilul ce-ai fost e departe.

Fetița-memorie rătăcește pe străzi, înserează peste cuprinsul orașului,

Plouă abundent și pe ea n-a rămas uscat niciun fir de ață;

fetița-memorie stă-n fața vitrinelor, privind rufăria veacului

și fluieră ștrengărește eternul motiv din mijloc de viață.

Criterii

            „...întâlnire cu o moarte mică”

                                            Garcia Lorca

Mica moarte a câinelui.

Micuța moarte a păsării.

Dimensiunile normale

Ale morții omului.

Cântec contemporan

Omul vine iar și iar la ruine,

a fost aici alaltăieri și ieri

și va apărea din nou mâine,

fiind atras de dărâmături.

El spune:

Treptat,

cu încetul deprinzi multe lucruri, foarte multe,

înveți să alegi din grămezi de pietriș

ceasul tău deșteptător și coperte de album pe-alocuri arse,

obișnuindu-te

să vii aici zi de zi,

obișnuindu-te că ruinele există,

deprinzându-te cu acest gând.

Uneori prinde să ți se pară – așa trebuie,

uneori începe să ți se pară că ai învățat de toate

și acum, pe stradă,

poți intra în vorbă ușor cu un copil necunoscut,

lămurindu-i orice. Așa se cade.

Omul revine la ruine

de fiecare dată când vrea să iubească din nou,

când iarăși întoarce arcul ceasului său deșteptător.

Nouă, oamenilor normali, nici prin cap nu ne trece, cum e posibil să te întorci acasă, iar în locul casei să găsești ruine. Nu, noi nu știm nici cum e posibil să-ți pierzi picioarele sub tren sau tramvai, toate astea ajungând la noi – slavă Domnului – în formă de zvonuri amare, concomitent acesta fiind necesarul procent de nenorociri.

Omul vine iar și iar la ruine,

îmboldind îndelung cu bățul printre bucăți de tapete, prin moloz,

aplecându-se, ridicând ceva și privind.

Cineva construiește case,

altcineva le distruge, un al treilea le zidește din nou,

iar abundența orașelor ne umple de optimism.

Omul se urcă pe dărâmături și privește. Acest soi de oameni nu plânge.

Chiar de se află pe ospețe la – slavă Domnului – cei mai buni cunoscuți,

ei privesc neaprobator spre teancurile de albume.

„În zilele noastre, – spun dânșii, – nu se cade să înmulțești fotografiile”.

Poți construi mult și tot atâta poți dărâma

și din nou să zidești.

Nimic nu e mai groaznic decât ruinele din inimă,

nimic nu e mai strașnic decât dărâmăturile în ploaie

și pe alături de care gonesc automobile noi;

dărâmături peste care,

ca fantomele, rătăcesc oameni cu inimile sfărâmate

și copii cu beretă;

nimic nu e mai înspăimântător decât ruinele

care încetează să mai pară metafore,

devenind ceea ce au fost odată:

case.

1961

Stanțe pentru oraș

Dar să nu-mi fie dat

a muri departe de tine,

în munții albăstrii, înzăpeziți,

maimuțărind un băiat crăcănat.

Nici ție nu-ți fie menit,

când privirea-ți grăbește norii,

să-mi vezi în întuneric lacrimile,

durere ce m-a potopit.

Pe mine bocească-mă

corul apelor și al norilor, granitul

mă îmbrățișeze

și să-mi împietrească pasul

de care-și va aminti,

bocească-mă fie, ca-n strană,

pe fugarul căruia, în fine,

îi va fi dat să se lase luminat

de nemișcata-ți slavă pământeană.

În jur totul va amuți.

Doar un negru remorcher va șuiera

în mijlocul fluviului, undeva,

istovit luptând cu-ntunericul

și zburătoarea noapte

astă biată viață o va logodi

cu frumusețea ta și cu

dreptatea mea de după moarte.

1962

*     *     *

Cât de mult rătăcesc se vede după tocul pantofului.

Nici funigelul cu degetul de pe creștet nu e de luat.

Ceea ce e plăcut într-un cucurigu răsunător

e că el răsună ca și ieri, liber, descătușat.

Dar nici cu gând negru nu poți consolida ceva,

să zicem zulufii ce se risipesc peste frunte, vâlvoi.

Și deja nu mai visezi nimic, pentru a fi mai puțin,

mai rar să se împlinească, să nu mai faci gunoi

prin timpuri. Un cartier sărăcăcios la geam

îți mozolește ochii, vederea, pentru ca,

la rândul său, să amintească chiriașul,

și nu ceea ce s-ar crede – viceversa.

Iar în odaie rotindu-mă ca șamanul,

eu deapăn pe mine, ca pe un ghem, mereu,

pustietatea, pentru ca sufletul

să știe ceva, ce știe Dumnezeu.

1987

Elegie

Statornicia este esența evoluției principiului plasării

în partea gândului. Continuarea pătratului sau a

paralelipipedului cu mijloacele, cum ar fi spus

același Clausewitz, vocii sau circumvoluțiunilor.

O, camera cu abajur ce s-ar concentra până la

dimensiunea unei celule cerebrale,

dulapul gen „hei, slavilor”, patru scaune,

bancheta, divanul, măsuța de toaletă pe ea

cu medicamente, aranjate în configurația

kremlinului sau, mai bine spus, new york-ului.

Să mori, să lași familia, să pleci,

să schimbi emisferele, să permiți înscrierea

altor ovale  într-un patrulater –

cu atât mai mult anturajul prăfuit

insistă asupra faptului existențial,

cerând tot noi jertfe de la locație,

mobilă, de la siluetele în veșminte galbene;

în cele din urmă – de la tine însuți.

Păianjenul încearcă o adevărată plăcere

de a hașura cel de-al cincilea unghi(er).

Evoluția nu înseamnă acomodarea speciei

la condiții necunoscute, ci victoria amintirilor

asupra realității. Invidia ihtiozaurului

față de amibă. Destrăbălata coloană vertebrală

a trenului, ce duduie în întuneric prin preajma

obloanelor închise peste noapte ale scoicilor

de bârne cu conținutul lor nevertebrat,

umed – perla tăinuită în ele.

1988