POEZIA APARȚINE POPORULUI, DAR...

Despre apartenență

Poezia aparține poporului

dar

din păcate

poporul nu știe de asta.

Extazul și grotele

I

În creație

ca și la instaurarea libertății

extazul poate face bine

dar și rău.

De unde eterna întrebare:

ce-i de făcut?

Răspuns: să creăm, să

instaurăm libertatea...

Chiar dacă – precum spuneam – extazul...

Chiar dacă

în unele țări

ce frică le e călătorilor

să iasă din transportul public

din gurile de metrou la stația

Piața Libertății...

2

Nu e niciun motiv să ne îndoim:

                                                      cândva

gurile de metrou

galeriile placate cu marmoră, granit

extratereștrii le vor descoperi ca pe niște peșteri

în care se adăposteau un fel de ființe primare,

                                                                         ca

să nu zicem primitive...

Chiar dacă Dumnezeu tăcuse

La Facerea Lumii

Dumnezeu

rând pe rând

a înfăptuit multe lucruri

după care – spune Biblia – Dumnezeu vedea că e bine.

Și iar înainta cu Geneza...

Însă când

peste rând

i-a pus lui Adam în huma trupului

hipersensibilul nerv al poeziei

Dumnezeu pur și simplu se întrecuse pe Sine Însuși,

chiar dacă după aceasta nu a mai spus

nici că e bine

nici că nu prea...

Liniște de paradis

Raiul – bine și frumos

liniște de paradis

cum se spune...

Probabil în rai nu doar claxonatul

ci și semnul de exclamație

este interzis...

Eroul în baie

I

Eroul mai că ar fi umblat nespălat

decât să-și vadă trupul gol în baie (chiar dacă

în baie nu avea nici tu ciob de oglindă);

mai că ar fi umblat nespălat

decât să-și vadă trupul gol: – coșcogea erou

dar

pe trup –

nicio cicatrice

nicio cicatrice...

II

Chiar așa:

                ce fel de erou

dacă nu are și el măcar o cicatrice

ca Ulise?...

Știutor, neștiutor...

I

Te rog, Doamne,

fă-mă să știu cât mai multe

–

nu care cumva, Doamne,

să se întâmple să fiu fericit

dar să nu știu de asta....

II

Doamne,

fă-mă cât mai neștiutor

–

nu care cumva să se întâmple să ajung

nefericit

și să știu de asta...

Nisipurile Egiptului

Piramide în pustiu.

Ruinele marelui oraș în nisipuri nemărginite.

Odată

pentru ultima dată

pruncul faraonului tânăr

dar pe moarte

cu râsetul

sau cu plânsul său a speriat

această pustietate care

deja

nu se mai teme de copii.

                                       Adică

odată ce nu se teme de prunci – nu se mai teme de nimic.

Lăsarea la vatră

Pe când eram tânăr ofițer într-o armată imperială

undeva pe un poligon îndepărtat de lume

și de pacea lumii

la o ședință de tragere am înțeles că

un dispozitiv de ochire optic

cătarea telescopică a lunetiștilor

nu folosesc la nimic în poezie…

Peste un timp

chiar acolo

la marginea acelui poligon îndepărtat de lume

și de pacea lumii

a fost să-mi abandonez veșmântul kaki

                                                               auto-

lăsându-mă la vatra poeziei române.

Despre...

Logic

echitabil

nesupărător: porcarul vorbește de porcii săi

ca florăreasa de florile sale

ca politicienii despre...

De ce dracu mai vorbesc și politicienii?

Nici până astăzi nu se știe...

Tipii ăștia mereu au stricat echilibrul în lume...

Am strigat

Se întâmplă să mi se pară

(cu modestia de rigoare o spun)

că uneori aș fi în stare să dau adagii

proverbe memorabile

mai ales când revin

și iar mă întreb

în ce constă sensul vieții – în sens

sau în viață?

Plecarea omului din lume ține de ordine

sau de dezordine?...

Însă odată

împovărat de atare obsesie existențială interogativă

adăugate celei cu adagiile

am strigat – așa

în neant:

– Luați cărțile de proverbe din fața mea

pentru că aș putea să le deformez

spre… adevăr!