vineri, 19 aprilie 2019

AERUL MEU, VIAȚA VOASTRĂ... POEME DE NAMJIL NIMBUEV




Din poezia lumii

Namjil NIMBUEV (1948–1971) / Buriatia

S-a născut în familia poetului buriat Șirab Nimbuev. Majoritatea textelor și le-a scris în limba rusă, însă a lăsat și unele în limba maternă. După absolvirea școlii medii, un an de zile a fost corespondent în redacția ziarului «Молодежь Бурятии» („Tineretul Buriatiei”), după care este admis la Institutul de Literatură „Gorki” din Moscova. A traduse din poezia mongolă.
Namjil Nimbuev a muri la vârsta de 23 de ani (octombrie 1971), în rocada dramaticelor analogii fiind ca și cum un Nicolae Labiș al buriat-mongolilor. Prima sa carte, „Fulgere împiedicate”, îi apăru post-mortem (1974).
Namjil Nimbuev este cel mai tânăr clasic al buriat-mongolilor, dar și al literaturii mongole, în general, autor profund ancorat în spiritualitatea poporului său, concomitent fiind unul din puținii poeți care au îmbogățit prozodia rusă cu o distinctă cromatica orientală – a lumii stepelor, cu vibrațiile prelungi ale murmurătoarelor pilduiri rostite și rostuite în panteonul budist, cu inflexiunile enigmatice ale șamanilor și melodiile tânguioase, parcă, ale herghelegiilor, păstorilor de cirezi și turme.
În anul 2017, la Moscova au fost editate două volume ale lui Namjil Nimbaev care, pe lângă circa 11 mii de versuri, a mai scris proză, teatru, eseuri.

În traducerea lui Leo BUTNARU

Aerul meu, viața voastră
 
Fetișcană zvăpăiată și încăpăținată ce ești tu,
mai oprește-ți
picioarele discuți și zdrelite!
Arătare de circ!
Nu cumva crezi că Pământul
nu ar fi decât un stupid balon pestriț,
învârtit cu picioarele pe arenă?
De la jocul tău
prinse a se mișca lumea:
furtunile răvășesc oceanele,
zboară păsările, avioanele, telegramele,
se clatină copacii, cuiburile, catargele,
gonesc trenurile, mașinile, caii,
iar oamenii, a echilibru, își desfac larg picioarele,
ținându-se tot mai strâns unii de alții,
să nu cadă în neagra căscătură a Universului!

Eu sunt captiva inerției,
salvarea mea e fuga,
de mă opresc –
cad neamânat în hăul beznei!
Atât cât alerg,
sunt cu voi, pe Pământ.
Mișcarea e
aerul meu,
viața voastră.



Nu ar avea cineva să-mi împrumute patru copeici?

Oameni buni,
nu ar avea cineva să-mi împrumute
patru copeici,
să am și eu dreptul să urc fără frică în troleibuz?
Problema e că, vedeți dumneavoastră,
eu sunt poet,
slujitorul unei modeste
                                      muze de țară.
Vă imaginați, am avut o grămadă de bani 
câștigați după vânzarea
sentimentalei mele vaci Simmental.
Însă după ce m-am pomenit pentru prima oară
                                      în zgomotoasa capitală,
m-am pierdut cu totul
în fața
           atâtor lucruri ademenitoare.
Acum în buzunarele mele goale
ca o tristă elegie
au rămas doar zângănitul foștilor
                                     păstrăvi argintii,
foșnetul aripilor
                          fostelor păsări de hârtie.
Însă după cingătoare, pe burta-mi goală,
se încălzește un poeme clasic
cu care contez să fac cnocdaun
redactorul unei solide reviste –
spre el mă-ndrept chiar acum.
Acolo, numaidecât voi primi neamânat
un avans generos.
Cu o parte din el îmi voi procura mașină
cu care să mă întorc în satul natal.
Hei-hei, îngăduie dumneata, cetățene pleșuv!
Am văzut că ați ieșit din bar –
jur că sunteți un filantrop.
Ce v-ar costa să-mi împrumutați patru copeici,
patru solzișori de aramă?...
În schimb, de cum ajung celebru,
vă veți simți nespus de măgulit
să amintiți de binefacerea de odinioară,
de azi, adică. Și vă jur pe poemul
de care aminteam
că o să vă dedic un madrigal.
...Îmi propuneți
                         să merg fără bilet?
Sau să încalec Pegasul meu?
Păcatul dumitale e banalitatea.
Unica mea medalie este onestitatea,
iar Pegasul nu e o gloabă de la asanare!

Oameni buni,
nu ar putea cineva să-mi împrumute, totuși,
patru copeici?...


O, ciocârlie

O, ciocârlie –
                      inimioara cerului
                                                  fugind din bătaia săgeții!


Fetița care desena stele

Oamenii obișnuiți nu sunt prea norocoși.
Și cu mine viața se saluta
în mănuși din piele de arici.
De-aș fi fost celebru,
v-aș fi arătat
netrecătoarele urme de la bătaia cu urzici
pe fesele mele.
Sau adâncitura din inimă
peste care parcă ar fi trecut
scârțâitoarea trăsură-ncărcată cu coșuri goale
și cu bătrânelul harabagiu pe capră.
Însă pe patul de moarte eu îmi amintesc nu de matahala pistruiată
ce dădu-n mine cu mănunchiul de urzici,
nici de smolițica fetișcană
ce știa să fluiere ca băieții
și să sfarme inimile bărbaților.
În ultimele-mi clipe,
                                pe care le mai pot rupe din viață,
îmi amintesc de mărunțica la trup
                                                     fetișcană rusoaică ce
desena pe asfalt stele roșii cu cinci colțuri,
cu naivitatea ei copilărească
poreclindu-mă: „Hóng Wèi Bīng” maoist.

Viața

Abia auzit, ca un copil obijduit,
inima suspinase,
apoi... se opri.

Unde ar fi înțeleptul ceasornicar
cu fermecata-i lupă în frunte?

În stradela pustie doar șuierul vântului
și un strigăt răgușit, undeva după colț?

„Hei, pateuri, pateuri! Cine dorește pateuri fierbinți?!”

Moartea actorului

În gura ruinată
respirația-n stingere – ultima, fierbinte,
desfăcu buzele subțiri,
roase până la străvezime de armiile monologurilor,
după care ieși în afară
ca o porumbiță blândă, bolnăvicioasă,
ce zgâria văzduhul cu aripile-i aspre...

Copii se zgribuliră, liftiera, vecinul-inginer –
spectatorii dramaticului cântec de lebădă al actorului – parcă
s-ar fi ridicat în vârful degetelor,
să privească în geamul absolutului veșnic...

Bătu ceasul.
Cucul o zbughi înăuntru, pocnind din oblonașe.

Acoperind fețe jalnice și ușa de la balcon,
bubuind grandios cu tabla-i,
căzu cortina morții.

Elegie

„Cumpăr o limuzină
ce-ar avea un diavol în loc de motor.
Patru veverițe-n agonie
se vor roti în cauciucurile urlătoare, scrâșnitoare.
Cu glasul unei femei obosite
claxonul va soma trecătorii să se ferească din cale.
Uriașe bufnițe galbene
cu penetu-nfoiat vor sta pe faruri.
De pe marginea drumului
fetișcanele cu picioare-gărăfioare vor flutura din fulare
și le voi duce până la ringul de dans”.

...Stând la geam
poetul pocni îngrijorat
din degetele-i violete,
culese o scamă de pe
reverul sacoului:
– Ar trebui să-l amanetez, – se gândi.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu