marți, 23 aprilie 2019

ÎNTRE GENERAȚII...





De fapt, câțiva critici demni de respect parcă ar fi ajuns la un consens că eu și cu Arcadie Suceveanu nu am aparține unei generații anume, ci am fi inter-generaționiști. Însă eu mă voi referi, totuși, pe cât se poate de simplu și, sper, adevărat, pe înțelesul mai multora, la contingentul numit șaptezecist, cu precizarea, însă, că noi din respectivul contingent parcă am fi trăit și, deci, am scris, oarecum altfel de la autor la alți autori, în timpuri diferite. Numai că aceasta e oarecum puțin spus, dacă nu se accentuează că am viețuit chiar în epoci diferite.
Dar să o începem cu unele caracteristici de bază ale anilor 70-80 în care, din păcate, nu s-a produs o tezaurizare a operelor artistice selecte și din motivul că ele nu au prea existat, iar cele existente au fost trecute cu vederea sau nimerite în atenția perversă a criticilor slugarnici față de regimul politic acultural, antinațional. Pe atunci, mai erau încurajate clișeul, pășunismul, localismul scâncitor, plângăcios, dar și lamentabil. Erau dați de exemplu (pozitiv, cum altfel!) cei care re-creau minore și banale mitologii mărunte mioritice, tradițional-pășuniste „compensatorii pentru carențele lor de modernitate” (Luca Pițu). Era descurajat ceea ce ar fi putut deveni valid ca valoare autentică, noblețea estetică, rafinamentul stilistic fiind suspectate, criticate, blocate, mereu amânate sau chiar extirpate. Pe atunci, chiar și anumiți condeieri își asumau cu râvnă stahanovistă angajamente propagandistice, partinice, kgb-iste, fiind secretari ai comsomoliștilor din Uniunea Scriitorilor din Moldova, apoi ai organizației de partid tot de acolo, dedicând cărți întregi sau texte aparte „constructorilor comunismului”.
Bineînțeles, la trecerea dintr-un timp în altul, dintr-o epocă în alta, se modifica ceea ce înțelesesem, ca ieri-alaltăieri, prin noțiunea de viitor și ceea ce credeam că s-ar putea întâmpla în el. Se modifica registrul/ repertoriul a ceea ce așteptam noi de la acel viitor, registrul a ceea ce gândeam, eu sau dumneata, că avem de făcut în zilele de mâine. De la un timp la alt timp, de la o epocă la altă epocă s-a modificat doza de libertatea pe care o prevedeam în viitor, pe care ne-ar fi oferit-o acesta; reduse în volum, libertatea și perimetrul cuștii, sau nițel-nițel amplificate. Astfel că, de fapt, ne-au fost date să năzuim și să trăim în diverse configurații ale viitorului. Noi nu am avut, legat, închegat, un viitor organic, să zic așa. Au fost niște postate de mai multe viitoare. Chiar și o epigramă despre cum depinde(a) viitorul de secretarii-primi ai Uniunii Scriitorilor (unul din RASS Moldovenească, în stânga Nistrului, celălalt – în RSS Moldovenească, la Chișinău):
Nouă de la Pavel Chioru
Ni se trage viitorul.
De la Pavel istălalt
Viitor și mai înalt.
(Aproape curios lucru, acidul venea de la fidel-slujitorul realismului extrem de socialist, abundentul stahanovist în versuri partinic-angajate Arhip Cibotaru!: Pavel istălalt însemna: Pavel Boțu.)
Astfel, acele viitoare ți se arătau ca niște orizonturi zebrate, cu dungi mai late sau mai înguste, mai deschise (...luminoase) sau mai întunecate. De unde și incoerențele în destinele noastre, în faptele noastre. Inclusiv, în literatura noastră. Sincope și derute, abandonări și reluări. Strădanie și apatie. Relansări. Sau restartări, cum se zice în computeristică, noțiune care, la noi, mai e, pare-se, în perioadă de rodaj, nefiind introdusă, deocamdată, în DEX. Aceste schimbări de optică, ba și de emoție, de cuget în ceea ce s-ar fi putut fi numi o viziune asupra viitorului au variat. Poate ne-au derutat, pe unii, poate ne-au mobilizat, pe alții. Din ceea ce suntem, ce am ajuns grație sau poate în pofida schimbărilor de orizonturi, cromatică emoțională, de... viteză psiho-motorie de înaintare, cu greu sau, pe alocuri, accelerat, spre ziua de mâine; spre zilele de mâine ale acelor viitoare în alternanțe, mai propice, mai întristătoare, cu, bineînțeles, repercusiuni în destinele noastre, în devenirea noastră. Alternanțe de... restanțe sau, pe alocuri, de salturi dintr-un ieri anchilozat într-un mâine ceva mai relaxat, de aici – cu mult mai libera perestroika și nebuloasa prea prelungitei tranziții. Spre un alt viitor. De altă coloratură psiho-creatoare, psiho-emoțională. De o altă intensitate în constituire, zidire, facere de sine. Cu oarece beneficii pentru cei care au știut ce e de făcut cu libertatea, cu îndoieli și derute, în continuare, cu ceilalți, care, din păcate, nu au știu ce e de făcut cu democrația, cu libertatea. Ar exista parcă o întreagă odisee a ondulațiilor, mai agitate, mai nervoase, mai potolite, mai obosite a viitoarelor care, in abstracto, ar constitui singularul, singularitatea numită: viitorul nostru, devenit trecut în diverse timpuri, epoci, care ne-au fost date nouă, celor numiți șaptezeciști. Astăzi, nu doar cu șapte, ci deja cu șaptezeci de ani de acasă...
Care ar fi sechelele?
Timpurile pe care le-am trăit și regimurile care ne-au tot asuprit, inclusiv spiritualicește, au impus ca o anti-religie inconsecvența. S-a trecut prin doctrine fals-ideologizate, s-au compromis principii estetice. Cei crescuți și educați în a doua jumătate a secolului douăzeci au o conștiință traumatizată de multiplele orientări... dez-orientative – indicative, vindicative – spre nestatornicie, ceea ce i-a făcut amânat infantili și, doar parțial, maturizați artisticește. Neașezările au modelat din mai mulți niște „simulanți de-a-ndoaselea”.
În perioada de avansare spre libertate și democrație între Prut și Nistru, la un moment dat se făcură tot mai simțite păpușereala, scriitoreala, politicăreala. (Sper că se înțelege ce vor să spună aceste noțiuni duse ușor spre grotesc. Dar rămase în concordanță cu adevărul, cu istoria.)
Tot de sechele a ținut și faptul că, pe la începutul secolului curent, la Chișinău ieșeau în evidență niște scriitori, unii cu anumite merite, fie acestea și opace, alți de-a dreptul întâmplători în domeniu, care se comportau, în literatură și împrejurimile acesteia, politizate, ca niște teroriști. Atacau, înjurau, complotau. Se grămădeau în formație de juntă a rezerviștilor ce se credeau nedreptățiți, cărora li se trece cu vederea „izbânzile” lor comuniste de odinioară. În special, atacau pe mai tinerii colegi „neascultători” sau, uneori, încercau să-i măgulească, să-i lingușească, în conformitate cu ceea ce latinul numea captatio benevolentiae.
De pe atunci se trage și situația că azi, pe la Chișinău, destule aprecieri teoretice foarte șubrede și complezente asupra scrisului versificat-rimat-cântat acum două-trei decenii se cer revăzute, corectate spre diminuarea exagerărilor, însoțite de remarcile explicative necesare și întemeiate, iar altele pur și simplu trebuie respinse, ca fiind din afara literaturii cât de cât serioase.
Apoi, conform axiomei că situația politic-socială și economică a unei entități statale este determinată de evoluția culturii, între Prut și Nistru ambele aceste componente mai sunt într-o fază a deplorabilului și reflectă încă grimasa neocomunismului. Pe aici, e de înțeles... la lumina zilei că arta, sub aspect de educație estetică înnobilatoare de spirit, e domeniul de prea puțin interes pentru universitari, ba chiar pentru mulți artiști și chiar critici, fiind complet în afara preocupărilor politicienilor (majoritatea, din păcate, inși de doi bani, aculturali) care sunt de o rudimentară, chiar jalnică, ridicolă instruire și inteligență. Aici, e greu să se creadă în eficiența necesității înaintării în cultură, în filosofie, în travaliul artistic, în și prin rezultatele cărora lumea, societatea, adică și existența umană obțin noi semnificații, nobile, altfel de determinări existențiale.
Astfel că, în estul românesc, alias Republica Moldova, dar, din păcate, și în întreaga Românie, nu se poate conta pe o solidaritate (ca interes, nu?) populară față de cultura autentică, ce dă valoare și strălucire spiritului, dacă e asimilată și făcută funcțională de acesta. Pe la noi, pretutindeni, nu ne putem aștepta la un cult pentru cultură.




Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu