tu ești, eu sunt, noi suntem;
nici poet nici om
ți-ai fituit viața
jucându-te cu cuvintele
jocul cu adevărul absolut
care nicicând nu va
deveni
domeniul tău
miza în joc totdeauna
fiind moartea
iar acum nu alunga gândul
la despărțire
posibil nu mai trebuie să
aștepți
odată ce nu mai ai nevoie
de această lume
nu te-ai putea suporta
nici câteva clipe
iar dacă nu vei dori să
mă vezi
nu vei deschide ușa
acceptând resemnat
căderea întunericului
venit-a ceasul morții
coralul bachian
înlesnește chinurile conștiinței răzvrătite
și tu privești în strada
pustie nu e nimeni acolo
din cei care ar ținea la viață
înghiți pastile
ca pe un juvăț îți legi cravate
care se clatină ușor peste masă
duci la tâmplă țeava rece
acuși va începe să sune telefonul
va prinde să fluiere ceainicul
atât de inoportun pus pe aragaz
cineva va bate la ușă
posibil cineva care vine cu vreo speranță
se rupe otgonul întins al deciziilor
de parcă nimic nu ar putea să se întâmple până la
capăt
de parcă deja pentru nimeni nu mai există loc
și tu mai trăiești vreo trei minute
calendarul își răsfoiește filele
și tu nu ești nici poet nici om
inimitabil paradoxal etern
ți-ai amanetat morții ceea ce viață se numește
de asemenea și întâlnirilor ocazionale discuțiilor
telefonice neterminate tu deja inutil din păcate
ne-poet un original
mort ca vai de el
ce se îneacă în cuvinte
măsurând bolțile cerești cu privire nesigură
cartofor ce-și pierde încrederea în sensul
pasiențelor
mereu detestat oricum încă mai exiști
ceea ce și afirmi cu dispreț
în același timp nepricepând
dacă e greu de înțeles de ce ai ales odihna
struna;
când
se
rupe
struna
cuvântului
un
cântec vesel
străpunge
liniștea
și
această liniște a mea
este
fiece
cuvânt –
arcul
îndreaptă
gândurile
ca
săgețile
timpul
încremenește
însă
toate astea
durează
câteva clipe
lumea
–
coardă
întinsă e
cuvântul
– strună ce se ru-
pe
de
câte ori se ru-
pe
gândul
din
fericire
speranța
reflectă
culmile
săgeților
tăcerii
–
nici
liniștea și nici coarda
lumea
de nimic –
ca
arcașul
și
doar mai restrâns fiind
pot
fi suportate
cuvântul
și atât de
chinuitoarea
uimitoarea
minunata
larmă.
trădarea;
credința
noastră e naivă
nu
cere martiraj
constând
doar din câteva propoziții
transcrise
inexact
de
colecționarii ignoranți
ai
guvernatorului cu ochi verzi
sau
de jefuitorii ce au trecut la credință
ei
pătați cu sângele negru și lacrimile
trecătorilor
nevinovați
negustorii
veniți pe aici cu carele
ce
aveau obezele însângerate
târgoveți
pleșuvi ce grăbeau cu marfa
spre
piață la crăpatul zorilor
hoinari
și vântură-lume
cântăreți
orbi
întârziind
prin birturi
la
ceașca de ceai demult golită
credința
noastră e întunecată
și
nu are nevoie de dovezile
existenței
dumnezeului care nimicește
creaturile
sale într-o liniște de gheață
legănându-și
în negrul leagăn al nopții
progenituri
țipătoare și cântă
psalmi
naivi
despre
crearea lumii
credința
noastră îndrumată
de
istoria regelui dement
domnitorul
cu pomeții supți plânge înfundat
credința
e adusă de jertfă ca doi oboli
închisă
ca ușa palatului ca fața
polițistului
ce urmărește orele moarte
ca
oglinda spartă în care
se
reflectă fiece odaie
și
inexistența noastră
poeții cunoscuți;
când
poeții cunoscuți
beau
toată vodca
și
iată-iată sufletul lor va cere să iasă-n afară
prin
geam se va arăta
un
tablou cenușiu, de parcă iunie
e
unica lume-lumiță
pe
pământ
când
poeții prieteni
inspirând
zorii
își
deplâng destinul
fiece
viață
devine
demnă de-a fi memorată
chiar
dacă nu prea mulți dintre ei
au
șanse de a se salva
și
când versurile lor, boțite
împăturite
în patru, cu pete grase pe ele
amintind
de oarece dileme
ingurgitate
împreună cu un gât-două de
vin
sec
sau
bere rece
totdeauna
se va găsi cineva
care-i
va culca în pat
care
ar închide muzica
și
va strânge masa
poate
de aceea
gândul
la zădărnicie
nu
mă lasă în pace
și
mă afund în hotarele tăcerii
întâlnesc
cântăreți muți
despre
care va fi imposibil să-mi amintesc
altfel
decât cu neliniște
le
scriu numele
pe
cartonașe
pe
care mai apoi le pierd
în
tihnita mea casă
în
labirintul vieții mele
absolut
personale
pe
care o urmăresc
uitații
poeți cunoscuți
și
versurile lor nelegitime
telefonul;
telefonul
ce sună –
e
ca apa pe care o beau
binecuvântați
sunt cei tihniți, morți
fiindcă
lor le e dată vecia
berea
se înăcrește și devine vin
iar
vinul e atât de acru, ca oțetul
parcă
nu-ar fi hazlii atare metamorfoze hărăzite
adevărul
– precum o carte fără titlu
ca
biblia fără dumnezeu
ca
tainicul număr al telefonului meu
zeul
ce se numește timp
schimba
viitorul pe trecut
modifică
adrese și numere de telefon
pâinea
schimbând-o pe pesmeții aspri
iar
vodca pe apa pe care o beau
mai
ales când sună telefonul
când vii;
când
vii să nu-mi vorbești
despre
intersecțiile supraglomerate
timpul
se consumă în fiece clipă
în
această zvonire a lumii mari
care
se sfarmă cu un sunet inimaginabil
despre
interminabila rotație și mișcare
în
conformitate cu văzul ager al lui Heraclit
când
vii să-mi lași timp suficient
pentru
ca istoria noastră să nu se termine
când
e transmisă
în
aprecierile săptămânale televizate
sau
altfe, când vii
spune-mi
despre toate cele care nu privează de gustul
sărutărilor
noastre, fie ca de pe
buzele
tale să aud mii de cuvinte i toate
rămână
cum sunt pentru totdeuna
și
încă
să
nu fie mare furtună de zăpadă
prin
care ar rătăci cei care
ne
vin din urmă
cu
priviri invidioase
aici
în
mijlocul lumii ce-și ieși din minți
există
motive de a
respira
calm
și
de a exista nepedepsiți
cântec
pentru
un moment încercăm să ne invocăm neliniștea
vechiul
cimitir e încă deschis pentru vindecare
pornesc
spre copacii de pe panta colinei
sub
prima zăpadă și cerul crăpat
sub
care se împrăștie alandala un stol de grauri
în
suiși coborâș de scară aripată conturată
pe
fundalul frunzișului umed străbătut
de
un vechi cântec apoi liniște gâfâitoare. Astfel
zi
de zi emoția ce nu te lasă-a fi chemat
acum
nu ar fi decât cuvintele unei melodii uitate
ce
se strecoară încet printre paginile cu portative
și
e momentul ca fiecare din noi să-și îndoaie genunchii
când
timpul vine mai grăbit și mai dens
amintindu-ți
de natura sa perfectă
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu