MIRCEA ELIADE O FI FOST NEMODEST SAU?...

    

Fragmet de eseu

                                        Leo Butnaru

La un moment dat, Mircea Eliade afirmase ceva ce pare a fi discutabil: că „intelectualii autentici sunt mai greu de găsit (realizat) decât geniile... Geniul distruge oarecum, pentru a re-crea; intelectualul surprinde sensul creației, îl explică și-l continuă“. (Aici, implicit, ar exista o corespondență de ecou cu ideea lui Oscar Wilde conform căreia „cu talentul faci ce vrei, cu geniul – ceea ce poți“.) În genere, relația cu geniul Mircea Eliade o vedea chiar... cu sine însuși! La 13 iunie 1941, la vârsta de 34 de ani, după ce își recitise romanele Întoarcerea din rai și Huliganii, dânsul notează în Jurnal: „Niciodată nu am avut mai net sentimentul că sunt un mare scriitor și că romanele mele vor fi singurele citite din toată producția 1925–1940 peste o sută de ani. Așa de puternic mă stăpânește sentimentul ăsta, așa de total sunt acum convins de geniul meu literar“. Exact peste jumătate de an, fără două zile (e mai greu de precizat ora...), în 11 decembrie, Eliade revine la idee, prinde și mai mult curaj („sfințeniei îndrăznelii“, cum zicea Berdeaev; deloc vorbă în vânt!), auto-mărturisindu-și: „Este inimaginabilă capacitatea mea de a înțelege și simți cultura în toate formele ei... Nu cred că s-a mai întâlnit un geniu de o asemenea complexitate. În orice caz, orizonturile mele sunt mult mai vaste ca ale lui Goethe“. Peste doi ani, o lună și două zile de la prima efuziune de egolatrie supradimensionată, adică pe 15 iulie 1943 (până atunci se mai pusese și în alte relații net câștigătoare cu autorul lui Faust), Eliade revine în spații autohtone, spunând: „Îmi dau seama că de la Eminescu încoace neamul românesc n-a mai născut o personalitate atât de complexă, de puternică și de înzestrată“... (Mda, ușor jenantă introspecție... Dar să nu ne pripim a trage concluzia de a fost sau nu prea modest Eliade, când se auto-etalase atât de fără rest. Oricum, el nu a fost primul, unul din precedente oferindu-l Stendhal, care se confesa: „Eu nu am început să scriu până în anul 1806, până când nu am simțit în mine genialitatea. Iar dacă în 1795 mi-aș fi putut împărtăși planurile literare vreunui om înțelept, care m-ar fi sfătuit: „De ești sau nu genial, scrie zilnic câte două ore“, nu aș fi irosit zece ani din viață într-o prostească așteptare a vreunor inspirații!“ E drept că, prin raționamentul său cam zigzagat, francezul atenuează, parcă, șocul nemodestiei...) Însă noi să mai îngăduim la nașterea de genii a neamului, pentru a „lua legătură“ cu un prieten al lui Eliade ce e, se pare, mai modest decât autorul Istoriei religiilor – vorba fiind de Constantin Noica. În concordanță cu Renan, care susținea că „scopul omenirii este de a produce oameni de geniu“, filosoful român spunea că scopul unei națiuni nu este umanitatea sau Dumnezeu, ci „individul omenesc, adică singura realitate a lumii capabilă de a dezvolta toate exigențele unei logici, singure cu virtuțile morale, singura spiritualizată“. Apoi, în altă parte: „Căci la ce bun, altfel, ar exista colectivități, dacă nu ar avea această poartă către universalitate individual?“, de unde și glosa din celebrul Jurnal de la Păltiniș, că doar popoarele cu un aport important în constituirea culturii universale vor rămâne în istorie și că – atenție! – la Judecata de Apoi a culturii grija fiecărei nații va fi să fie reprezentată de indivizii excepționali, mai putem presupune – de genii. (Printre ai noștri, va fi și foarte îndrăznețul, pe la 35–40 de ani, Mircea Eliade?... Oricum, pe acolo nu ar fi chiar un necunoscut, în plan universal-aneantizator, dacă e să ne gândim la un foarte trist vers al poetului arab Abu al-Atahiya: „Orice zidire – o făgăduință a distrugerii“...)
                    Dar ce e îndrăzneala berdeaeviană a lui Mircea Eliade în comparație cu, uneori, tratamentul aplicat suveranilor cugetului, corifeilor spiritului creator, care e unul al generalizărilor greu de calificat altcum decât necuviincioase? Pur și simplu, se trece cu impertinență peste elementara decență. Când V. Rozanov, pe care l-a preocupat (și) așa-numita „filosofie“ a vulgarității și sexului, afirma că una din trăsăturile predestinate geniului ar fi imposibilitatea lui de a procrea, de a lăsa urmași (Platon, Rafael, Michelangelo, Newton, Beethoven, Goethe, Byron, Bach etc.), putem sau nu cădea de acord, gândindu-ne și la Eminescu. (Dacă vreți, și la același Eliade... Sau la Cioran...) Însă când în malițiozitatea autorului rus depistăm tentativa prost camuflată de a prezenta genialitatea ca pe o pocitanie fiziologică, e de înțeles că cel ce lansează atare aberații nu merită decât oprobiu, chiar dacă, la drept vorbind, nici el nu a fost un oarecine printre scriitori și filosofi. Parafrazându-l pe Thomas Mann, am putea spune că, dacă ar fi atinși de boală niște autosuficienți (și sunt atinși totuși atâția!) de calibru mediu, lumea nu le-ar acorda atenție, pe când în cazul supremilor... 
       Să lăsăm sintagma în suspans, spunându-ne că o fi avut dreptate Swift, generalizând și el printr-o tristă constatare: „Atunci când pe lume apare un adevărat geniu, poți să-l recunoști după următorul semn: toți ignoranții se unesc contra lui“. 

DE LA INFLUENȚE, RELUĂRI, TANGENȚE - PÂNĂ LA PLAGIAT

FRAGMENT DE ESEU

În tratarea temei, pe care am numit-o a reluărilor, influențelor, contaminărilor, pastișelor etc., ar părea oarecum nedreptățită și greu de răscumpărat lipsa de atenție, dacă ar fi să trecem marțial de indiferenți pe lângă literatura noastră, ce ne oferă și ea destule exemple similare, mai vechi și mai noi. Pornind ex abrupto, constatăm că, din reluările mai recente, în poezie ca element bătător la ochi este imaginea cu „peisajele sufletului”, care a prezentat, mai întâi, o tresărire emotivă revelatoare, apoi, prin uzură abuzivă, devalorizându-se iremediabil. Fără a căuta să identificăm maternitatea de facto a acestei foste cândva bijuterii apolinice, avurăm surpriza de a constata că în literatura lumii există deja un întreg... paradis de „peisaje sufletești”: „Sufletul nostru – ales peisaj care nu cunoaște calea de mijloc” (Giuseppe di Lampedusa, în Ghepardul); „Votre âme est une paysage choisi” (Paul Valéry, în Clair de lune); de la spaniolul Huan Ramon Jimenez, care spunea și el, pur și simplu, „peisajul sufletului”, compatriotul său Banchis deviază nițel spre o nuanță concretă: „los cosas que me son jardin del alma” (toate câte sunt grădinile sufletului); în Jurnalul lui Pavese, la 1940, citim: „Cu cât sufletul este absorbit de o preocupare dominantă, cu atât peisajul interior se îmbogățește și se diversifică”; până și exegetul în hermeneutica literară Hans Robert Jauss nu rezistă ispitei de a opera cu găselnița unui poet de foarte, foarte demult, referindu-se la „obiecte stăpâne, ca realități, înstrăinate, peste peisajul sufletesc”; un alt teoretician al literaturii, J. Meyerson, închide cercul, constatând că „ceea ce simbolizează ea (imaginea artistică) suntem noi înșine, lumea noastră interioară și cea exterioară. Aceste peisaje sunt peisajele sufletului”. Și aici apare ad hoc inevitabilul paralelism sugerat de Baudelaire care, „opoziționist” cum era (!), nu se preocupa atât de „peisajul sufletului”, cât de... „peisajul mintal”. Dar pentru aceasta, evident, trebuie să ai ceva... minte, nu?... Nu ca unii din mereu improvizații „exegeți” de la Chișinău care, când citise la un poet oarecare de pe aici ceva cu „peisajele sufletului”, l-au declarat extrem de original.

O altă metaforă care a făcut carieră la noi, de la varianta cu toiagul ce înverzește în palma bătrânului, la cea a înverzirii tocurilor ferestrelor (de prea multă ploaie), până la cea cu corabia ce înverzea (...de dorul iubitei), vine, de fapt, de la prea îndepărtata noastră rudă pe linia ginții latine, italianul Dante Alighieri care, nu e sigur dacă el primul, a scris: „e come albero in nave si levo” („și cum se redeșteaptă arborele în navă”). La Paul Celan, „o luntre înmugurește în ploaie”, iar la Simion Stolnicu –„înșirând omagii de-ntuneric (...) / re-nfrunzesc stranele străvechi de monahi”.

O altă zicere din belcanto-ul liricii pruto-nistreane – „a plânge în limba ta” – se înrudește cu Das Kuste mich auf deutsch und aprach auf deutsch – „El mă săruta în germană și-mi vorbea în germană”. De altfel, cel mai atent cititor-identificator de influențe, reminiscențe sau chiar pastișe, unele din ele – flagrante, este E. Lungu care, nu o singură dată, se văzu vizat neprietenește de nemulțumiții autori ce o țineau una și bună: că dânșii sunt autentici și nu outsideri (sau... second hand!). E drept că exegetul nu le-a purtat pică, făcând abstracție de pastișele sau influențele (nu păcatele) tinereții, pe unii din respectivii autori incluzându-i generos, necârcotaș, în selecția (prea relativist subintitulată, totuși, antologie) Portret de grup, găsindu-le autentice sau, uneori, doar presupuse afinități 8-zeciste (de fapt, destul de forțat zise 8-zeciste, selecția inserând autori 7–9-zeciști). Lucru de înțeles, dacă reamintim de acea inevitabilitate în ocolirea unor imagini și metafore de mult depozitate în catastifele stării civile ale poeziei euro-universale, de care vorbea Marcel Raymond în, pare-se, faimoasa sa lucrare De la Baudelaire la suprarealism. Mai trist e că unii dintre cei cărora în Portret... le-a fost acordat avans de încredere au recidivat, unul din ei pomenindu-se „mustrat” de Ștefan Agopian, în Academia Cațavencu, că i-a șterpelit Adrianei Bittel o sintagmă absolut originală (întreagă și sugestivă!), punând-o „să suspine” pe coperta cărții sale (ceva cu Cehov...) în loc de titlu.

Cândva, îl auzisem pe un autor citindu-și la televizor un distih: „Îmi este dor de dumneavoastră/ Ca zidului de fereastră” – apreciindu-i ingeniozitatea, însă fără a-mi refuza să-mi amintesc de o maximă rămasă de la Buddha: „Cel ce durează o casă devine el însuși fereastră”.

Când vreun poet chișinăuian spune (dar sunt din ăștia care au spus) că lacrima e mai mare decât ochiul îmi amintesc de Lucian Blaga: „Ochiul… ce nu-i decât o lacrimă mai mare”. După care se cere adus aici un distih al lui Chesterton: „Un nor mai mare decât lumea,/ Și un monstru făcut din ochi” și, dacă memoria mă servește pe cinste, îmi amintesc de Mihai Ursachi, cel care vorbea de „fructul ce dă peste coajă”. Apoi am descoperit unele (proto)versuri (acest „proto” fiind sugerat chiar de paradoxul raporturilor, de inversia dintre mare și mic) la doi eteronimi ai fascinantului portughez Fernando Pessoa, primul fiind Alberto Caeiro, care scria: „Spune-mi în ce geometrie se întâmplă că partea depășește întregul?/ Și în ce fel de biologie volumul organelor/ Are mai multă viață decât întreg corpul?” Al doilea poet, Ricardo Reis (alias – firește – Fernando Pessoa) spunea că inima „e un pic mai mare decât întreg universul”. Posibil că această inversare de proporții, pentru a le duce spre… disproporții, ar constitui vreun oarecare precept filosofic special, nu doar un procedeu poetic utilizat de mai mulți autori care numai originali nu pot fi numiți.

În poezia unor barzi pruto-nistreni a spânzura cronicarii de limbă e ceva mai puțin spus decât la Eugen Jebeleanu: „Să spânzurăm poeții de arfele din limbă.” Reușitul titlu de carte Altoi pe o tulpină vorbitoare are afinități cu versul lui Lucian Blaga „altoită pe ființa mea imensa lume”.

Cine a vrut să înțeleagă a înțeles că am schițat paralelismele de până aici nu pentru a diminua valoarea creației unui sau altui scriitor. În fiecare caz aparte, depinde dacă autorii au reușit să aprofundeze raporturile dintre ideile lor și cele reluate. 

DESPRE NEGRII LITERARI

FRAGMENT DIN ESEUL „ONOER ȘI ONORARIU”

 Leo Butnaru

S-a întâmplat că și Anton Pavlovici Cehov și-a pus semnătura sub unele lucrări străine, însă numai la insistenta rugăminte a autorului acestora, A. Brodski care, în virtutea reputației de care se bucura prozatorul, îl implora să „aranjeze“ undeva nuvela Cu totul obișnuit. Din când în când, Brodski îi scria lui Cehov: „N-ați accepta să dați din nou drept a d-voastră vreo povestire de-a mea? Am nevoie de bani. Dacă sunteți de acord, voi scrie lucrarea, expediindu-v-o“.

Dumas-tatăl (și... mama mușchetarilor...)

Firește, nici Brodski nu era un simplu negru literar, nici Cehov un Dumas care, se zice nu fără temei, deținea o întreagă „plantație literară“, pe care se speteau zilierii cuvântului. Unul din ei a fost romancierul și dramaturgul Auguste Maquet care, la 4 martie 1845, îi scria proprietarului rodnicei „plantații“ de romane: „Dragă prietene, colaborarea noastră n-a avut niciodată nevoie de cifre și contracte. Prietenia, cuvântul dat au fost suficiente, așa că am scris cinci sute de mii de rânduri despre treburile altora, fără să dăm un singur rând despre treburile noastre. Și iată că într-o zi am rupt această tăcere, pentru a respinge calomniile josnice și stupide, făcându-mi cinstea de a-mi cere să declar că am scris împreună mai multe opere. Pana dumitale, dragă prietene, a spus prea mult; ai dreptul să mă faci celebru, dar nu să mă plătești de două ori. Dumneata m-ai plătit pentru cărțile pe care le-am făcut împreună. Neavând contract cu dumneata, nici dumneata nu ai chitanță de la mine. Dar să presupunem că mor, orice moștenitor hrăpăreț poate veni cu declarația dumitale în mână, cerându-ți ceea ce mi-ai dat o dată. După cum vezi, cerneala cere cerneală și mă obligi să mâzgălesc hârtia.

Declar că renunț, începând cu azi, la orice drept de proprietate sau de reeditare a următoarelor opere scrise împreună: Cavalerul d’ Harmental; Sylvaniere; Cei trei mușchetari; După douăzeci de ani; Contele de Monte-Cristo; Războiul femeilor; Regina Margot; Cavalerul
Casei Roșii, considerându-mă odată pentru totdeauna suficient răsplătit de dumneata, potrivit înțelegerii noastre verbale“.

Peste o vreme însă, „negrul“ s-a răzvrătit și Dumas se văzu nevoit să-i acorde lui Maquet uneori jumătate, alteori chiar două treimi din drepturile de autor(i!), iar la premiera spectacolului Cei trei mușchetari numele „sclavului literar“ fu trecut pe afiș alături de cel al „plantatorului“. La 1858, Maquet intentează un proces judiciar, la care se află că alți „negri“ ai lui Dumas fuseseră Adolphe de Leuven, Frédéric Gaillardet, Auguste Anicet-Bourgeois..., în total 75 de colaboratori și coautori. Evident, cititorii nu le-au întâlnit numele majorității din ei pe copertele „cavalerilor“,  „mușchetarilor“ și „reginelor“, care îl recunosc de părinte (dimpreună mamă și tată!) doar pe Dumas-tatăl. Nu știm dacă pe anonimii coautori i-a consolat faptul că, imensă, opera lui Dumas atestă, în mare, o grandoare sterilă. Dar, cu dreptate vorbind, câteva piscuri rămân, totuși, semețe peste orizonturile istoriei literare. Și încă ceva: povestea cu „negrii literari“, – cum să vă spun? – pare a da motive pentru asociații genealogice pe cât de subtile, pe atât de delicate... Mă gândesc că fulminantul prozator fusese fiul natural al generalului Alexander de la Pailleterie, zis Dumas după numele pe care-l preluă de la mama sa, nimeni alta decât... o sclavă de culoare.

Odată ce veni vorba de negrii înrobiți, imprevizibila derulare a subiectului face să ne amintim de Shelley, care refuza să bea ceaiul îndulcit din motivul că, cică, zahărul e produs de sclavii de culoare și că el, poetul, nu poate accepta sub nicio formă exploatarea negrilor de către albi. Cu circa patru decenii după moartea bardului englez (1822), în 1860, confratele său spaniol Jose Zorilla cumpăra în portul Campeche câteva zeci de indieni, pentru a-i vinde la preț de speculă în Cuba, unde acei nefericiți oameni de culoare aveau să aibă legătură nemijlocită cu... literatura. Dat fiind că în 1861 Havana intenționa să-și sărbătorească jocurile florale, niște intelectuali, chipurile, propuseseră o temă-surpriză pentru un concurs literar axat pe prezența a 70 de mii de sclavi (trebuia să-i trimită Spania), pe care aveau să-i descrie poeții, întru a susține proiectul de export în continuare a jertfelor rasismului...

CAZUL MV CIOBANU 2

E de-a dreptul ridicol și, cuiva, îi poate trezi milă teribilismele unui Zoil de Drochia. Autorașul unei cărțulii de stihuiri pirpirii (la ea a rămas de vreo 20 și ceva de ani! Ba chiar, mai an, a... reeditat cărțulia inexistentă!) își asumă aerul de mentor (de, recidive ale îndeletnicirii sale, cândva, de învățător provincial), dând sfaturi în dreapta, în stânga, ba chiar jur-împrejur. El, neconcludentul pe toate planurile. El, modelul amatorului, neprofesionistului, încremenit în proiectul invidiei și urii omului angoasat de ratarea sa. Dar sperând să fie, totuși, recunoscut, aplaudat, însăilând texte aproape agresive. Neprofesionalizat nici la cei 60 de ani și ceva împliniți, Mircea V. Ciobanu a rămas la condiția urechistului, care aude el ce aude, citește el ce citește, însă nu înțelege mai nimic sau pricepe ceva anapoda, de unde improvizațiile, discordanța exemplele pe care le ea întru analiză „critică” și stupizenia argumentărilor sale hazlii, alandala, pe care le poate născoci sărăcuța lui fantezie.

Mă tem că în ceea ce face și cum face Ciobanu, în condimentările vitriolate nefondate ale textelor sale mocnește invidia celui care, chinuit, cu chiu cu vai, debutează la 40 de ani. Și nici azi, probabil, nefiind sigur, dacă trebuia să debuteze. La această vârstă, majoritatea scriitorilor au deja împlinită o considerabilă parte din operă, de unde invidiosului și ranchiunosului MVC i se pare că aceștia, inclusiv subsemnatul, scriu mult. Însă cum poate aprecia cum se scrie, cât trebuie să scrie un scriitor sadea cel care el însuși, oricât s-a tot sforțat, nu a prea ajuns scriitor? Da, și Tudor Arghezi a debutat la peste 40 de ani, iar dacă MVC i-ar fi fost „coleg” de debut și epocă, probabil l-ar tot fi admonestat pe Arghezi că scrie mult, foarte mult, extraordinar de mult, pentru că, să ne amintim, de sub pana scriitorului au ieșit, în opere complete, cam 70 de tomuri. Dar ce „chelfăneală” le-ar fi tras lui Sadoveanu sau Cioculescu, că scriu, dom`le, prea mult”. El, MVC, acest suflet care, până la 40 de ani, era un anonim onest, cumsecade, dar care, din păcate, după 40, a ajuns un scriitoraș ratat, un pseudocritic incompetent, însă ranchiunos până la dezmăț logoreic bolborosit alandala, tărăgănat, parcă, precum a vreunui păstor de reni care, în felul acesta, spune ceva lumii, înghețului din taiga.

Admonestându-i pe alții că scriu mult, Ciobanu nu-și pune problema că poate aceștia îi sunt net superiori ca har, talent, dotație, vocație; că dispun de energii creatoare incomparabile cu piscuitul său de puișor care a debutat la patru decenii de viață sub-cerească; că au însușit temeinic arta ca profesie și profesia ca modus vivendi. 

Așadar, propulsat de partid la învățământ, s-a gândit să urce și el în trăsura literaturii, însă aceasta se depărtase cam multișor de învățătorul de ieri și acesta prinse a alerga din urmă, strigând: „Băi, opriți, să vin și eu!” Însă, nefiind luat în seamă, s-a pus pe improvizații versificatorii, în care a eșuat lamentabil, apoi a trecut la pseudocritică anti-literară, arogantă, hulitoare, jignitoare, jinduind să treacă drept viteaz nevoie mare, aplaudat de 2-3 ciraci ai săi, cu care, de altfel, se gratulează reciproc, înălțându-se în tăriile epitetelor encomiastice, sforăitoare.

Spațiile de obrăznicire ale lui MVC sunt prinse în triunghiul rea-voință – nihilism și ignoranță.

Ciobanu e mereu grăbit, nu chibzuiește când bagă în calculator ceea ce scrie. De când e „critic”, nu a încercat să scape de discursul său anost , ce i-a cam rămas cvasi-sovietic, pe alocuri aducând a cuvântare de președinte de colhoz care, la indicația partidului (azi sunt multe partide...), ar nărăvi să spună ceva despre literatură. Iar când încearcă să minimalizeze  meritele, valoarea creației autorilor valoroși, Ciobanu crede, probabil, că astfel el însuși devine important nevoie mare. Grăbit cum e, nu are timp nici chef să se dumirească, dacă are har elementar (pentru că de vocație nu poate fi vorba) pentru tentativele sale de a de da cu părerea despre ceea ce îl depășește categoric. Grăbit și ambițios cum e, nu se lasă în ruptul capului de... artă, obsedat de naiva și vana iluzie că, prin insistență, ambiție și nițică viclenie, ar putea da grafomanie de... valoare.

Așadar, avântat contracronometru să se ajungă pe sine, iluzoriul. Și-a spus că trebuie să fie remarcat cu orice preț, iar pentru aceasta e cazul să o facă pe teribilul, pe durul. Numai așa se va auzi de el, se va vorbi. Fie și de rău, dar să se vorbească, precum în cazul unui personaj din Cehov. A ajuns să creadă că se poate trage de brăcinar cu Grigurcu, Ion Pop, Arcadie Suceveanu, pe care îi citează și îi interpretează în modul de a da de înțeles că dânșii, personalitățile, nu au dreptate ci aceasta e de partea lui, Ciobanu.

Unii tineri sau trecuți de vârsta juneții purced a scrie doar când nu mai pot rezista „magnetismului fără de greș al maximei ispite“ (M. Șora), însă MVC pare  a fi din rândul filistinilor care acționează, azi, tastatura ordinatorului doar pentru a-și suprima anumite frustrări, din cauza unor lucruri și posibilități pe care nu le-a avut la timp și pentru a-și satisface o ambiție animată de automatismul reflexului pseudo-intelectual (păi, știu și eu carte, de ce n-aș face literatură?). Pe ambițioșii din această categorie nu-i interesează că, în arta scrisului, dificultatea și necesitatea obligatorie constă în depășirea nivelului exterior și aspectului mecanicist ale acțiunii, pentru a realiza organicitatea fenomenului ca atare. Chit că dânșii nutresc și discreta speranță că, până la urmă, insistența și... impertinența ar putea să forțeze delicatul sipet al muzelor.

Pentru că până aproape de 40 de ani MVC nu a cunoscut un mediu literar, precum avuseseră norocul să-l cunoască și chiar să contribuie la diversificarea și consolidarea lui colegii mei din anii șaptezeci, prezenți activ în mai multe cenacluri literare – la Universitate, la „Tinerimea Moldovei”, Casa orășenească a tineretului, la Biblioteca Națională etc. Colegii prezenți și la diverse manifestări de la Uniunea Scriitorilor, la discuțiile manuscriselor tinerilor în secțiile specializate ale acesteia. Acolo ei învățau o stare de literatură, învățau lucruri necesare pentru formarea lor ca tineri scriitori. Aceștia erau cunoscuți în redacțiile revistelor editate de US, în care unii au și debutat.

MVC nu avu norocul să cunoască astfel de etape formative, nu a avut posibilitatea să frecventeze – precum spunea Sainte-Beuve – societatea și ceea ce se cheamă lumea, spre a trage învățăminte pentru literatură. Drochianul s-a alăturat, mult mai târziu, scriitorilor, având un handicap considerabil, pe care nu l-a depășit nici la mulți viață împliniți, seci, nespornici ca literatură, creație. Pe când studia el la Universitate, acolo scăzuse mult nivelul spiritual-intelectual. Nu prea erau studenți care s-ar fi putut presupune că ar ajunge personalități ale scrisului artistic, poeți, prozatori. Studenți pe care generația 70 i-a avut cu prisosință. Acei șaptezeciști, unii dintre care aveau să devină scriitori, personalități în plină statură, în anii lor de studenție deja erau cunoscuți în redacții, la secțiile de promovare a tinerilor de la Uniunea Scriitorilor. Cu toate severitățile cenzurii comuniste, reușeau să publice. Ciobanu nu a avut un atare parcurs. Student în mulțimea gri, apoi expediat în provincie, profesor anonim, rupt de posibile sfere de inițiere literară, artistică. Abia după ce partidul îl cheamă pe baricadele activității politice, începe și el să se atingă de ceva ce ar semăna a atmosferă literară, undeva la Bălți. Dar era, se vede, târziu. Sau târziu de tot. Căci, pe când cei din generația lui (biologică) aveau deja acumulată o experiență solită în creație, în literatură, MVC abia experimenta neîndemânatic în potrivirea primelor texte destul de șubrede și neconvingătoare, precum se poate deduce din prima și unica lui cărțulie de stihuri. De unde și scâncita invidie a autorașului rămas de trăsura literaturii.

Și iată-ne în față cu un Zoil de calibru Drochia, cu un terorist bizar în ale literaturii.... Ce să-i faci, orice i-ai spune, orice ai încerca să-i dovedești, nu va prinde. El e un întârziat până la defazare.

P.S. Da, MVC, unele redacții din Chișinău nu au cutezat să publice considerațiile  despre aberațiile tale. Le-a acceptat „România literară”, pe care tu o hulești și, poate, bine a făcut că ți-a declinat colaborarea. Iată  răspunsul  unnui redactor care mi-a explicat de ce nu poate publica textul subsemnatului, în schimb având o opinie f. explicită despre aberațiile lui MVC:

CRITICUL ALIONA GRATI DESPRE PREVIZIBILUL ZOIL MVC

Scriitorii din Republica Moldova se împart, fără vreo abatere, în două categorii net opuse: în scriitori care îi plac lui Mircea V. Ciobanu și în scriitori care nu-i plac lui Mircea V. Ciobanu. E aproape ca în bancul cu baciul care are în stâna sa oi albe și oi negre, cu diferența că cele albe îi sunt dragi, iar cele negre nu-i plac baciului, nu-i plac și basta! Aşa-i sensibilitatea stăpânului, acesta e canonul criticului şi n-ai ce face! Cunoașterea faptului te eliberează însă de un efort în plus. Dacă ai altă treabă, nu te obosi să-i citești recomandările, cronicile, prezentările de carte, or, vorba ceea: spune-mi despre ce autor va scrie Mircea V. Ciobanu și eu îți voi spune ce anume va scrie. Previzibilitatea caracterizează inexorabil această critică.

Pentru scriitorii agreabili propriilor sale umori, criticul-previzibil are, în mod constant, doar calificative la superlativ, enunțate fie pe o tonalitate solemnă și gravă, într-un limbaj betonat-monumental, întâlnit și în compunerile școlarilor aprinşi de entuziasm: „poetă de prim-plan în literatura română contemporană”, „poet remarcabil”, „carte excepțională… cu poeme antologice”, „volum absolut remarcabil”, „surpriză a anului”, „scriitorul absolut”, „o voce distinctă”, „scriitor total”, „din categoria rarisimelor” etc., fie pe una afectuos-paternă, ca în familie: „naturalețe acaparatoare”, „emoționant și talentat”, „performanțe artistice năucitoare”, „s-a şi produs minunea”, „poetă de o sensibilitate și o inteligență aparte”, „poetă care își anulează în fiecare zi succesele anterioare, pentru a-și construi, tot mai sigur, următoarele cărți, talentul nativ suprapunându-se pe o inteligență distinctă” etc. Comentariul operei norocosului este însoţit de un aparat analitic „de elită”, măsurătorul nefiind de oriunde, ci neapărat din spaţiul unor teorii de anvergură mondială, astfel încât, spre exemplu, alesul se poate pomeni posesorul unui, nici mai mult, nici mai puţin, „discurs care tinde spre barthesianul «gradul zero al scriiturii»”. Criticul-previzibil poate emite judecăți tari de tipul „o critică de formație enciclopedică” pe marginea unui eseu de nicio sută de pagini al unei debutante și poate ironiza pe seama gradului academic de doctor habilitat în filologie și a titlului de profesor universitar al unui critic consacrat doar pentru că acesta nu prezintă pentru el interes în economia afilierilor de grup.

*

…prezentările în scris ale criticului-previzibil sunt banale discursuri pe ton colocvial, uzitând de speculaţii goale şi sterile, descrieri de umplutură, fragmente de poezie sau fastidioase repovestiri ale subiectului…

*

Sub stindardul afişat al luptei inclemente cu impostura, el povățuiește ca un legislator, cicălește cu vocaţie de patron, avertizează cu infatuare, dezinformează cu voluptate, ironizează jucăuş şi ia în bășcălie simulând inocenţa. Nimic nu-l mulţumeşte pe criticul-previzibil în textele bieţilor prescrişi/proscrişi. Dacă autorul cărţii prezentate zice de laie, criticul de la Bălţi afirmă încruntat că-i bălaie, însă acolo unde e vorba de vreo bălaie, neapărat e nevoie, după el, să fie o laie ş.a.m.d. În cazurile în care scriitorii expulzaţi de el din viaţa literară îi ignoră gesturile şi nu-i respectă scara „de evaluare”, continuând să-și caute de scris, debitul verbal al admonestărilor atinge cote olimpice. Și atunci o lavă  de acuzaţii încrâncenate se revarsă în albia unor texte kilometrice, amintind sforăitoarele denunţuri proletcultiste.

Discursurile îi sunt structurate ca să demoralizeze, să-şi trimită adversarul în mod sigur şi ireversibil în knockout. Pentru a sabota lectura nenorocitei cărţi, pe care se apucă să o linșeze cu zel, se dedă la construirea unor butade şi speculaţii de tot felul, ciupește sintagme şi îmbinări de cuvinte, scoţându-le din context și adaptându-le la schemele deconstrucţiei sale forţate. Probozeşte, mătăhăiește cu bâta şi dă cu barda. Cireaşa de pe tort a oricărei cronici de acest fel este momentul în care criticul-previzibil încearcă să-și convingă victima că ofensiva sa are o finalitate nobilă, că, vezi bine, e în beneficiul ei. Aceasta este sfătuită să se manifeste în alte domenii, unde e mai bună şi are deja exerciţiu.

*

Nu de puține ori, criticul-previzibil se erijează în postură de pedagog, emițând îndrumări didactice în materie de artă poetică și naratologică. Aici însă calcă strâmb, pentru că se apucă să țină lecții chiar și unde știe tema doar din auzite. Mai grav este că o face în cărţi menite să orienteze elevii, studenţii şi profesorii. Atunci când o idee străină i se pare bună, el o bagă repejor în demonstraţiile sale, mai ales dacă numele autorului citat îi poate înnobila imaginea. Pe alocuri, se confruntă şi cu unele  incomodităţi, când, de pildă, un nume pe care trebuie să-l treacă la bibliografie, nu i se potriveşte din motiv că face parte din lista sa neagră. Dar chiar și peste acest „detaliu” trece cu destulă nonşalanţă. Cum? Simplu: atribuind ideile autorului aflat în dizgrațiile sale, altui, din lista favoriților.

Incoerenţele şi confuziile abundă în textele sale. Prezența lor în eseuri nu e omucidere de vreme ce eseul poate fi considerat o formă de literatură. Mă rog, e în voia creatorului să arunce praf în ochi așa cum îi dictează imaginația. Susținem, la o adică, și ideea că un comentariu la un text de literatură este la rândul lui literatură și totuși ce să înțelegem noi din expresii (cu privire, culmea, la autori agreaţi) ca: „Mie, unuia, mi se par deopotrivă palpabile două secvențe foarte diferite ca făcătură:” (și aici urmează „versurile-făcătură” a două poete); „sublimându-și nostalgiile în realități grotești”; „Scriitura (cea ficțională), modernă, este într-un fel o continuare a lucidității gândului și a frazei exersate publicistic”; „… duce la paroxism erotismul domestic”, „Relația naratorului cu cerul se relevă în șirul poemelor incluse”;  sau una de tot haioasă „Căpșunele cheamă din memorie (din memoria culturală, de astă dată) și o altă întâmplare.” Bineînțeles, deziluziile sunt necesare! Te forțează demonic să vânezi peste tot metehne! Însă Nietzsche ne avertiza: „Când te uiți îndelung în abis, abisul se uită și el la tine!”.

Marota criticului-previzibil este estetismul operei literare, înțeles ca indiciu al „nonreferențialului”, al  ruperii de realitate, de contingent și de istorie. Pentru a-și justifica poziția, el își născocește dușmani exact ca în poveștile războinice ale copilăriei noastre cu ruși și nemți. De partea cealaltă a baricadei stau, de obicei, exegeţii care aplică metodologii ştiinţifice la analiza textului literar și pe care el îi numește în mod cu totul bizar „tradiționaliști”. Deasupra lor, criticul-previzibil se va înălţă pe sine victorios, nimbat cu calităţi de artist ultra(post)modern. Trebuie doar să mai facă un efort, să mai demoleze vreun critic de la nesuferita academie, de la insuportabilele universităţi unde el iată că nu este invitat în capul mesei. Şi atunci, vezi bine, el, criticul-previzibil, îşi va manifesta în deplină libertate, departe de gălăgia plurivocităţii, axiologia excesivă. Vocaţia excentricităţilor retorice, crede el, îi vor asigura titlul de maestru necondiționat, de „boier al minţii”, desprins de imediat, de pătimirile oamenilor din acest spațiu. Ei, cititorii, îşi vor uita traumele aplicate lor de istorie şi vor accede neapărat la acea zonă inefabilă a „emoţionantului”, vor fi neapărat acaparaţi de „naturaleţea” literaturii concetăţenilor lor literaţi, fiind interesaţi chiar şi de acel stil al „gradului zero” pe care îl asigură doar scriitorii criticului-previzibil, albi și serafici, creatori fericiţi de „origami” poetici.

*

Cam aşa înţelege criticul-previzibil actul valorizator al criticii: mitizând cu frenezie figurile pe care le serveşte cu veleităţi de mentor şi curăţând de „oile negre” istoria literaturii sale previzibil monologică. Nici comparația cu demersurile avangardist-deconstructiviste ale lui Ionesco din Nu, Eugen Negrici din Iluziile literaturii române sau Alex Ștefănescu din Ceva care seamănă cu literatura, la care se vrea raportat criticul-previzibil, nu ține, întrucât aceștia nu execută după principiul de nonamiciție și din dorință de a avea privilegii în „pogonul” strâmt al vieții literare. Mai vrea cineva să îl citească? Nu are decât să o facă. Eu nu îl voi citi, din simplu motiv că este previzibil, iar previzibilitatea este mama bună a plictisului.

CAZUL MIRCEA V. CIOBANU

Dându-și seama că nu poate fi remarcat în versificațiile și narațiunile sale amatoricești, de altfel ca și în dramaturgie, Mircea V. Ciobanu s-a dat serios, dar frivol, în pseudocritica literară. (Zice, chiar despre sine însuși, într-o versificație destul de anostă: „după ce redactorul care te-a făcut poet te-a demis şi/ te-a împins în zona cinică a criticii”. Chiar așa: a fost împins în critică...) Dar, împins cum a fost, iată că o face non-stop pe vajnicul, categoricul. Mă rog, tipice mofturi de provincial care o mai dă și prin politică. Voi continua această idee în alte intervenții polemice, precum am mai făcut-o și alte dăți.

Aici, însă, mă opresc doar la un procedeu al neonestității și cinismului de om al periferiilor profesionale în ce privește trunchierea adevărului, nespunerea lui deplină, după care lasă totul baltă, de parcă și-ar considera misiunea (satis)făcută.

Astfel, în numărul din iulie al revistei „Viața Românească”, malițiosul său text alandala, condimentat cu diverse aproximații de veleitarmator, despre volumul „Numele tău” (1968) al lui Grigore Vieru, Ciobanu și-l încheie astfel:

„În principiu, cartea rezistă şi azi, este poezie acolo. Doar că, alături de ediţiile congenerilor din România, nu e un volum de raftul întâi. La 1968 Nichita Stănescu avea deja editate O viziune a sentimentelor, Dreptul la timp, 11 elegii, Oul şi sfera, iar Marin Sorescu îşi editase nu doar parodiile din Singur între poeţi, ci şi alte volume, inclusiv Moartea Ceasului sau Tinereţea lui Don Quijote. Dar (dincolo de senzaţia – firească – de relectură a unor texte supralicitate, obosite, devalorizate, atinse de patina timpului) ea mai poate produce revelaţii”.

Domn critic… critic Mircea V. Ciobanu, fii corect și onest până la capăt și pune în balanță unul din capitolelel fundamentale din creația poetică a acestui autor, cea pentru copii, care a avut un rol de căpătâi în creșterea generațiilor de grădiniță și de clase primare din acea vreme, și nu numai. Pentru că, pe când colegii săi din dreapta Prutului aveau ceea ce spui că aveau, Grigore Vieru editase pentru neamul său ce-și creștea copii: „Alarma” (1957), „Muzicuțe” (1958), „Făt-Frumos curcubeul”, „Buna ziua, fulgilor !” (ambele 1963), „Versuri pentru cititori de toate vârstele” (1965, cu o prefață de Ion Druță), „Poezii de seama vostră” (1967). Ele au făcut epocă, au crescut oarecum mai români copii din acele vremuri. Ar fi fost cazul să știi astea, Mircea V. Ciobanu, ca vice-ministru la educație ce ai fost. Nu te grăbi, mai chibzuiește când încerci să scrii ceea ce dorești, irezistibil, să scrii.

Încearcă să scapi de un discurs ce ți-a cam rămas cvasi-sovietic, pe alocuri aducând a cuvântare de președinte de colhoz care, la indicația partidului (azi sunt multe partide...), ar nărăvi să spună ceva despre literatură.

Ai mai aflat-o și de la alți colegi: încercând să minimalizezi meritele, creația autorilor valoroși, nu ai cum deveni tu mai important. Întâi de toate, dumirește-te dacă ai har pentru tentativele de a te da cu părerea despre ceea ce, deocamdată, te depășește categoric.  

Un răpuns la intervenția lui MVC pe Facebook:

Mircea Ciobanu, cine te crezi tu, de îmi ceri cu atâta aplomb să-ți dau una, alta? În primul rând, eu cam am spus ce cred despre tine – că nu cred în tine și, argumentele de acum 4 ani, din „Rămânia literară” Nr. 36/ 2015, stau în picioare, dat fiind că nu ai mai intervenit să te explici, să le contrazici. În al doilea rând, mi-ar fi jenă să cobor la nivelul tău, a celui care abia de ești la glezna multor personalități care mi-au prefațat cărțile (nu mai spun cât de elogios) sau au scris despre ele. Îți dau câteva nume: Constantin Ciopraga, Fănuş Neagu, Cezar Ivănescu, Dumitru Radu Popescu, Ion Gherman, Alex. Ştefănescu, Ioanid Romanescu, Em.Galaicu-Păun, Liviu Papuc, Vasile Gârneţ, Gheorghe Istrate, Vitalie Ciobanu, Dan Stanca, Iulian Ciocan, Vasile Romanciuc, Nicolae Panaite, Ion Vatamanu, Gheorghe Vodă, Gheorghe Grigurcu, Lucian Alexiu, Serafim Saka, Nicolae Prelipceanu, Arcadie Suceveanu, Gellu Dorian, Lucian Vasiliu, Mircea A. Diaconu, Adi Cusin, Barbu Cioculescu, Nicolae Leahu, Ioan Mânăscurtă, Octavian Soviany, Dan Mănucă, Liviu Antonesei, Ştefan Borbély, Mihail Gălăţanu, Ioan Groşan, Dumitru Augustin Doman, Serghei Biriukov, Răzvan Voncu, Chiril Covalgi, Virgil Mihaiu, Ovidiu Pecican, Sorin Antohi, Al. Cistelecan, Al Cistelican, Adrian Alui Gheroghe, Nichita Danilov, Toma George Maiorescu, Radu D. Popa, Daniel Cristea-Enache, Christian Schenk, Ion Pop, Ioan Holban, Ioan Lascu, Igor Pomeranțev etc., etc.... Nu îți dau și numele multor autori, care au scris despre poezia mea în Franța, Rusia, Germania, Serbia, Ucraina, Letonia, Lituania, Georgia, Armenia, Olanda etc., etc.

Cunoști aceste nume? Ți-ai găsi loc printre ele? Tu, cel care îmi ceri să-ți dau poemul, povestirea. Eu le-am dat deja, deloc puține. Cei care pricep au remarcat și, spre exemplu, au scris: „Leo Butnaru i-a dedicat (Hypatiei) un poem pe care l-ar semna, cred, fericit, oricare poet român important, de la Gellu Naum la Lucian Vasiliu... Şi de la Hypatia înainte, câte alte poeme excelente cuprinde această carte! ” (Cezar Ivănescu, din prefața la antologia mea „În caz de pericol”, 2004). Sau ce a scris Chiril Kovalgi, în prefața unei cărți de-ale mele publicate la Moscova: „Leo Butnaru! Dânsul a intrat în acest nou secol în deplină muniţie literară, intenţionând să se desfăşoare în el cu fermitate. Numele său este rostit cu consideraţie cel puţin în trei capitale – Chişinău, Bucureşti, Moscova. Poet, traducător, exeget în ştiinţa literaturii, eseist… Dar, înainte de toate, poet, de unde începe şi continuă expansiunea sa, prin aceasta determinându-i-se toate succesele în domeniul relaţiilor literare. Talentat şi inteligent, avid, nedomolit. Poezia sa e modernă cu desăvârşire, e toată într-un format al contemporaneităţii – se pare că ar fi trebuit să fie afină căutărilor semenilor şi confraţilor săi. Dar nu! Leo Butnaru e categoric individual (personalizat). În poemele sale se îmbină organic şi fericit ceea ce s-ar părea că reprezintă calităţi incompatibile – gândirea metaforică, receptarea emoţional-plastică a lumii şi ironia şfichiuitoare, uneori dură până la sarcasm. Ba zborul inspiraţiei, ba înţepătura ingenioasă. Leo Butnaru e, concomitent, şi clasic, şi avangardist. Mai simplu spus, e un talent sui generis (кругом талантлив). El iubeşte nu doar propria prezenţă în literatură, ci însăşi literatura – cu uitare de sine şi deplin. Citindu-l, fiţi gata să întâlniţi turnuri neaşteptate, descoperiri imprevizibile, ludic acaparant şi probleme foarte serioase. Are un intelect sensibil şi o conştiinţă vulnerabilă”.

Crede-mă, există zeci și zeci de alte astfel de aprecieri ale personalităților, cărora numele tău abia de le-ar ajunge la bombeu. Nu insista în defazările tale duse până la aberații. Calmează-te și poate faci și tu ceva ca lumea în scrisul românesc. Cel puțin încearcă. Altfel. Serios. Inteligent. Nu cum ai făcut-o până acum.

P.S.
 Încă ceva: zici că nu era vorba de poezia pentru copii. Tu, Mircea Ciobanu, care te consideri exeget, probail, trebuie să știi: până în 1968, Gr. Vieru a fost important tocmai prin poezia pentru copii. Prin ppezie, nu prin... antipoezie, care să i se scoată din cont. Poezie pentru copii, care, din câte se știe, nu a fost mai puțin efcientă și populară în stânga Prutului, decât poezia pentru maturi a lui Stănescu sau Sorescu, în dreapta Prutului. Precizare ține de obiectivitatea istoriei literare și nu se referă la mofrutile și la afirmațiile tale în doi peri, chiar neserioase.

Iosif BRODSKI în revista „VERSO”

Iosif BRODSKI (1940–1996)

Născut în Leningrad. În anul 1958, ziarul „Vecernii Leningrad” („Leningradul de Seară”), publică foiletonul „Un trântor de la periferia literaturii”, după care începe o perioadă de urmărire a poetului. În februarie 1964, Iosif Brodski este arestat. În urma unui proces aranjat, este  trimis la o expertiză medicală, apoi internat la psihiatrie. În iunie 1964, este condamnat „pentru parazitism social”, deportat temporar în regiunea Arhanghelsk. În 1972 emigrează în Austria, în același an stabilindu-se în SUA. A predat la universități americane și britanice. În anul 1977 i se acordă cetățenie americană. În anul următor este operat pe cord deschis.

În 1987 a fost distins cu Premiul Nobel, iar în 1991 i s-a acordat titlul de poet laureat al SUA.

Inițial, este înmormântat în cimitirul de pe lângă biserica Sfânta Treime din New York, apoi, în iunie 1997, reînhumat la cimitirul San Michele din Veneția.

În traducerea lui Leo BUTNARU

În august, îndrăgostiți

În august, îndrăgostiții,

în august, îndrăgostiții vin cu flori,

nevăzutele scări de gală îi ademenesc,

în august, îndrăgostiții în bluze roșii, cu buzele întredeschise

apar fugitiv pe la intersecții, dispar în ulicioare,

pe străzi grăbesc, gonesc.

În august, îndrăgostiții

în văzduhul serii își schițează

liniile roș-albe ale bluzelor și buchetelor de flori,

geamurile deschise printre intrările-n casele scărilor luminează,

iar ei tot vin, aleargă chemați de-un glas iluzoriu

ce dă fiori.

Iată și amurgul vieții, iată seara străbate orașul,

colorează copacii, aprinde felinare, lăcuiește limuzine,

în stradele înguste dăngănesc grăbit turle de catedrale, –

întoarce-te-n casă, ieși la balcon, ia paltonul pe tine.

Vezi, îndrăgostiții, în august, coboară-n fugă cu buchete mari,

albastrele prelingeri ale reclamelor lunecă nesfârșit de pe acoperișuri,

ca de pe grui,

și tu privești jos, în stradă, nicicând nu te schimba cu locul,

nicicând cu nimeni, – asta tu ție însuți ți-o spui.

Iată flori, multe flori, și apartamente cu noi iubiri nerăbdătoare,

cu fragede trupuri tinere intrând, urcând pentru noi runde,

reluate în alte zile, în alte săptămâni,

dăruindu-se cu țipete, gemete noi și nou sânge,

dăruindu-se, și lăsând să le cadă florile din mâini.

O seară nou cobește peste noua viață că nimeni nu va mai reveni,

că nimeni nu va mai trece de la balconul său spre balconul tău, nimeni,

nici azi și nici în de-a pururi ziua cea de mâine,

și nu va ajunge, nu va ajunge să-ți fie mai apropiat,

decât el însuși de sine, decât de florile sale, decât el însuși de sine.

1961  

*      *      *

              Pentru G. P.

Din nou locuim în preajma golfului

și peste noi plutesc caravane de nori

și bubuie un Vezuviu contemporan

și praful se aciuează prin ulicioare

geamurile cărora zângănesc ușor.

Cândva, cenușa ne va acoperi și pe noi.

Atât de mult voiam în sărmana asta oră

Să ajung în suburbie cu tramvaiul,

să intru în casa ta,

iar peste sute de ani vor veni

arheologii să dezgroape orașul nostru,

și aș vrea ca ei să mă găsească

rămas pe veci îmbrățișat de tine,

acoperit cu alte ninsori de cenușă.

XI.1962

Spaima

Seara, intri în casa scărilor și

sunetul pașilor tăi te îngrozește

atât de mult, încât spaima

întunericul omenește-l însuflețește.

De-ai fi altul, altfel la înfățișare

și, stăpânindu-și tremurul fricos,

acel altfel decât tine scările astea le-ar urca,

tu neamânat cuțitul l-ai fi scos.

Însă aici ești doar tu. Și când cu greu

vei ajunge la ușă, cu gest necruțător

o vei izbi de ușor, iar din bubuitul ei

va erupe țipătul tău trădător.

1970