MIRCEA ELIADE O FI FOST NEMODEST SAU?...

    

Fragmet de eseu

                                        Leo Butnaru

La un moment dat, Mircea Eliade afirmase ceva ce pare a fi discutabil: că „intelectualii autentici sunt mai greu de găsit (realizat) decât geniile... Geniul distruge oarecum, pentru a re-crea; intelectualul surprinde sensul creației, îl explică și-l continuă“. (Aici, implicit, ar exista o corespondență de ecou cu ideea lui Oscar Wilde conform căreia „cu talentul faci ce vrei, cu geniul – ceea ce poți“.) În genere, relația cu geniul Mircea Eliade o vedea chiar... cu sine însuși! La 13 iunie 1941, la vârsta de 34 de ani, după ce își recitise romanele Întoarcerea din rai și Huliganii, dânsul notează în Jurnal: „Niciodată nu am avut mai net sentimentul că sunt un mare scriitor și că romanele mele vor fi singurele citite din toată producția 1925–1940 peste o sută de ani. Așa de puternic mă stăpânește sentimentul ăsta, așa de total sunt acum convins de geniul meu literar“. Exact peste jumătate de an, fără două zile (e mai greu de precizat ora...), în 11 decembrie, Eliade revine la idee, prinde și mai mult curaj („sfințeniei îndrăznelii“, cum zicea Berdeaev; deloc vorbă în vânt!), auto-mărturisindu-și: „Este inimaginabilă capacitatea mea de a înțelege și simți cultura în toate formele ei... Nu cred că s-a mai întâlnit un geniu de o asemenea complexitate. În orice caz, orizonturile mele sunt mult mai vaste ca ale lui Goethe“. Peste doi ani, o lună și două zile de la prima efuziune de egolatrie supradimensionată, adică pe 15 iulie 1943 (până atunci se mai pusese și în alte relații net câștigătoare cu autorul lui Faust), Eliade revine în spații autohtone, spunând: „Îmi dau seama că de la Eminescu încoace neamul românesc n-a mai născut o personalitate atât de complexă, de puternică și de înzestrată“... (Mda, ușor jenantă introspecție... Dar să nu ne pripim a trage concluzia de a fost sau nu prea modest Eliade, când se auto-etalase atât de fără rest. Oricum, el nu a fost primul, unul din precedente oferindu-l Stendhal, care se confesa: „Eu nu am început să scriu până în anul 1806, până când nu am simțit în mine genialitatea. Iar dacă în 1795 mi-aș fi putut împărtăși planurile literare vreunui om înțelept, care m-ar fi sfătuit: „De ești sau nu genial, scrie zilnic câte două ore“, nu aș fi irosit zece ani din viață într-o prostească așteptare a vreunor inspirații!“ E drept că, prin raționamentul său cam zigzagat, francezul atenuează, parcă, șocul nemodestiei...) Însă noi să mai îngăduim la nașterea de genii a neamului, pentru a „lua legătură“ cu un prieten al lui Eliade ce e, se pare, mai modest decât autorul Istoriei religiilor – vorba fiind de Constantin Noica. În concordanță cu Renan, care susținea că „scopul omenirii este de a produce oameni de geniu“, filosoful român spunea că scopul unei națiuni nu este umanitatea sau Dumnezeu, ci „individul omenesc, adică singura realitate a lumii capabilă de a dezvolta toate exigențele unei logici, singure cu virtuțile morale, singura spiritualizată“. Apoi, în altă parte: „Căci la ce bun, altfel, ar exista colectivități, dacă nu ar avea această poartă către universalitate individual?“, de unde și glosa din celebrul Jurnal de la Păltiniș, că doar popoarele cu un aport important în constituirea culturii universale vor rămâne în istorie și că – atenție! – la Judecata de Apoi a culturii grija fiecărei nații va fi să fie reprezentată de indivizii excepționali, mai putem presupune – de genii. (Printre ai noștri, va fi și foarte îndrăznețul, pe la 35–40 de ani, Mircea Eliade?... Oricum, pe acolo nu ar fi chiar un necunoscut, în plan universal-aneantizator, dacă e să ne gândim la un foarte trist vers al poetului arab Abu al-Atahiya: „Orice zidire – o făgăduință a distrugerii“...)
                    Dar ce e îndrăzneala berdeaeviană a lui Mircea Eliade în comparație cu, uneori, tratamentul aplicat suveranilor cugetului, corifeilor spiritului creator, care e unul al generalizărilor greu de calificat altcum decât necuviincioase? Pur și simplu, se trece cu impertinență peste elementara decență. Când V. Rozanov, pe care l-a preocupat (și) așa-numita „filosofie“ a vulgarității și sexului, afirma că una din trăsăturile predestinate geniului ar fi imposibilitatea lui de a procrea, de a lăsa urmași (Platon, Rafael, Michelangelo, Newton, Beethoven, Goethe, Byron, Bach etc.), putem sau nu cădea de acord, gândindu-ne și la Eminescu. (Dacă vreți, și la același Eliade... Sau la Cioran...) Însă când în malițiozitatea autorului rus depistăm tentativa prost camuflată de a prezenta genialitatea ca pe o pocitanie fiziologică, e de înțeles că cel ce lansează atare aberații nu merită decât oprobiu, chiar dacă, la drept vorbind, nici el nu a fost un oarecine printre scriitori și filosofi. Parafrazându-l pe Thomas Mann, am putea spune că, dacă ar fi atinși de boală niște autosuficienți (și sunt atinși totuși atâția!) de calibru mediu, lumea nu le-ar acorda atenție, pe când în cazul supremilor... 
       Să lăsăm sintagma în suspans, spunându-ne că o fi avut dreptate Swift, generalizând și el printr-o tristă constatare: „Atunci când pe lume apare un adevărat geniu, poți să-l recunoști după următorul semn: toți ignoranții se unesc contra lui“.