Nikolai
GUMILIOV
(1886 – 1921)
(1886 – 1921)
 |
| Poeții Anna Ahmatova și Nikolai Gumiliov, soț șim soție, cu fiul lor Lev |
S-a născut în Krondștad, în preajma Petersburgului, în
familia unui medic de navă maritimă. În copilărie locuiește la Țarskoe Selo,
din 1895 – la Petersburg ,
între 1900-1903 – la Tbilisi ,
unde publică primele versuri (1902). În 1903, o cunoaște pe viitoarea soție,
Anna Ahmatova (căsătoria lor va fi legalizată în 1910, pentru a se destrăma
peste trei ani). În 1906, pleacă la
Paris , frecventează cursuri la Sorbona , studiind
literatura franceză, pictura, teatrul. Un timp (1908-1909), este student la Universitatea din
Petersburg (la drept, apoi la istorie și filologie). Călătorește în Egipt și
Grecia. Debutează editorial cu „Calea conchistadorului” (1910). Peste un an,
fondează „Atelierul poeților”, în dorința de a se distanța de simbolismul
„teurgic”, colegi de „sindicat” fiindu-i A. Ahmatova, S. Gorodețki, O.
Mandelștam, M. Zenkevici ș. a.. Gumiliov pledează pentru reîntoarcerea la
„materialitatea lumii”, la claritatea expresiei poetice. Publică volumele
„Cerul străinătăților” (1912), „Tolba cu săgeți” (1916), poemul dramatic
„Gondola” (1917), ce atestă consolidarea stilisticii narative în creația sa,
pentru care e caracteristică apologia omului puternic (influență Nietzsche) –
ostașul și poetul, exotismul, rafinamentul limbajului („Focul”, 1918; „Stâlpul
de foc”, 1921).
În primul război mondial se înrolează voluntar într-o
unitate de ulani, dând dovadă de un „curaj nebun”, fiind distins cu două cruci
„Sf. Gheorghe”. În periplul campaniilor militare ajunge până la Paris , unde se întâlnește cu
pictorii novatori-avangardiști M. Larionov și N. Gonciarova, precum și cu
celebrul poet G. Apollinaire.
În anii 1919-1921, N. Gumiliov e unul din
protagoniștii vieții literare din Petrograd, publică intens, lucrează la
editura „Literatura universală”, ține lecții publice. În 1921, devine
președintele filialei petrogradeze a Uniunii Poeților. Apreciat și ca un
virtuos traducător (inclusiv, al epopeii mesopotamiene „Ghilgameș”). Însă în
august 1921, este arestat și executat pentru activitate contrarevoluționară.
Mai târziu, în anii ’50, din materialele anchetei s-a aflat capul de acuzare:
„Nu a informat organele puterii sovietice că i se propusese să facă parte
dintr-o organizație de ofițeri complotiști, propunere pe care a respins-o
categoric”. Reabilitat post-mortem în 1991.
Bineînțeles că în cazul creației lui N. Gumiliov nu se
poate vorbi despre modernismul „pur”, cu atât mai mult de un tranșant demers
avangardist, însă ea învederează incontestabile elemente primenitoare,
novatoare în prozodia rusă a începutului de secol trecut.
Traducere de Leo BUTNARU
RUGĂ
Soare
furios, soare amenințând
A Domnului
față înnebunită,
Plutind prin
spațiu;
Soare, arde
prezentul
În numele
viitorului,
Dar fii
milostiv cu trecutul!
(1910)
FERICIRE
 |
| Nikolai Gumiliov. Ultima fotografie |
(motiv chinez)
Din lemn
roșu-i luntrea mea
Și din jad
mi-e flautul.
De pe mătase
apa scoate pata,
Vinul –
neliniștea din inimă scoate.
Iar dacă tu
ai o luntre ușoară,
Ai vin
și-alături femeia dragă,
Ce ți-ai mai
dori? Deja în toate
Geniului ceresc
te asemeni.
* *
*
Un lac
liniștit, nu prea mare
Ca o ceașcă
plină cu apă.
Bambusul
seamănă mult colibei
Arborii –
mare de-acoperișuri.
Iar
stâncile-s pagode țuguiate
Răzbind spre
cer prin noian de flori.
* *
*
Broaștei de ce
i-i gura atât de roșie,
Să fi
rumegat betel urâta asta?
Vină cât mai
repede acea de vrea
Tatălui meu
să-i fie soție dragă.
Tatăl o
va-ntâmpina cu bună voie,
O va hrăni
cu-orez, nu o va lovi.
Însă maica
mea-i va scoate ochii,
Scoțându-i
și borhăiele din burtă.
PE MAREA
NORDULUI
O, da, noi
suntem din rasa
Anticilor
cuceritori
Care-nălțară
peste Marea Nordului
Un imens
steag vopsit
Și care-am
sărit din lungile bărci
Pe platul
țărm normand –
În hotarele
bătrânelor regate
Aducând
pârjol și moarte.
Deja nu doar
o sută de ani
Uite că tot
hălăduim prin lume,
Rătăcim și
trâmbițăm din coclite goarne,
Rătăcim și
batem în enorme tobe:
– Nu aveți
nevoie de brațe vânjoase,
Nu v-ar
trebui inimi neînfricate
Și de sânge
roșu n-ați avea nevoie
Pentru
republică sau pentru rege?
Hei,
băiatule, adu mai iute
Cupele cu
vin de Malaga
Sau de
Porto,
Dar în
primul rând adu-ne whisky!
Ce-ar fi
pentru noi atare fleacuri:
Submarine,
mine plutitoare?
Pentru-aceasta
sunt meniți marinarii!
O, da,
suntem din rasa
Anticilor cuceritori
Cărora le
este dat a rătăci mereu,
Să scapete
de pe înalte turnuri,
Să se
înece-n căruntele oceane
Și cu
nebunaticul lor sânge
Să adape
nesățioșii bețivani –
Fierul,
oțelul și sumbrul plumb.
Și totuși
poeții mai izvodesc cântece
În atâtea
limbi necunoscute,
Și
occidentale, și răsăritene;
Și totuși
pentru noi monahii se roagă
Și totuși
femeile visează-n nopți pustii
La noi și
numai la noi!
(1918)
EU ȘI DUMNEATA
Înțeleg, nu
vă sunt pereche
Eu, cel
venit din altă țară,
Care-ador
sălbatica surlă,
Detestând
mieroasa chitară.
Nu-n palat,
saloane festive
Doamnelor și
domnilor oarecari –
Eu citesc
versuri dragonilor,
Cascadelor,
norilor fugari.
Iubesc, cum
arabu-n pustie
Și-afundă
fața-n apă și bea,
Nu ca vreun
cavaler din tablou
Ce așteaptă,
cu ochii spre stea.
Și-am să mor
nu pe saltea de pat,
Cu notar și
medic de față,
În vreo
scorbură acoperită
De licheni
sau, poate, de gheață,
Nu pe unde
să intră-n raiul
Protestant,
în dulcea lui frică,
Ci unde
hoinarul și zbirul
Îndeamnă
sever: Te ridică!
(1918)
–––––––––––––
*Poem inspirat de relația lui N. Gumiliov cu
franțuzoaica Hélène de
Boucher, dedicată acesteia; poem în care poetul își prezice propriul
sfârșit.
* *
*
Iată-o pe
tânăra cu ochi de gazelă
Măritându-se
cu un american...
De ce-ar fi
descoperi Columb – America?
(1917)
PUIUL DE ELEFANT
Ce drag îmi ești tu nostim pui de
elefant
Născut poate-n Berlin sau poate la Paris
Tropăind de-a surda cu tălpile-ți
de vată
Prin casa celui ce-i jupânul menajeriei.
Să nu-i propui cumva franzele
franțuzești
Nu-i propune nici ciocan de varză
dulce –
El poate îmbuca doar miez de
mandarină
Vreun cubuleț de zahăr sau vreo
caramelă.
O, dragă, nu plânge că în cușca
strâmtă
Curând el va ajunge de râsul
mulțimii
Că în hlizit de midinete proștii
Îi vor duhni în nări putoarea de
țigară.
Nu crede, draga mea, că ar putea să
vină
Ziua-n care el, dement, va sfărâma
Lanțul spre-a goni pe străzi, ca
autobuzul
Strivind oameni urlând de groază,
disperare.
Nu, mai bine vezi să îl visezi spre
zori
Sub cioltar și-aramă, purtând penet
de struț
Precum Preaminunatul cel care
cândva
Pe Hanibal îl duse spre Roma
înfrigurată.
(1920)
CITITORII MEI
Bătrânul vagabond din Addis Abebe
Care cândva îngenunchease triburi
multe
A trimis la mine un negru sulițar
Ce-mi aduse un salut din
propriile-mi versuri.
Locotenentul ce-și purtase
canonierele
În bătaia artileriei dușmane,
Pe mările sudului noaptea-ntreagă
Recitase pe de rost poemele mele.
Iar bărbatul care se năpusti din
gloată
Și împușcă guvernatorul imperial,
Se apropiase ca să-mi strângă mâna,
Mulțumindu-mi pentru versurile ce
le-am scris.
Mulți din cei puternici, răutăcioși
și veseli,
Care-n savană au ucis și elefanți,
și oameni
Ori puteau să moară de sete în
pustiu,
Sau ce-au degerat pe aisberguri
polare,
Fideli de felul lor planetei
noastre,
Puternice, aspre și vesele
totodată,
Poartă cărțile mele în torbe, în
genți roase,
Citindu-le în crâng de palmieri sau
poate
Uitând-le pe nave pe cale să
se-nece.
Dar eu nu-i tracasez cu vechi
neurastenii,
Nu fac să-i ofenseze căldură
sufletească,
Nu-i jignesc cu aluzii și
subînțelesuri
Despre conținutul oului deja păpat,
Însă când în jur șuieră aprig
gloanțe,
Când talazurile rup din bordurile
navei,
Eu îi învăț curajul, rezistența,
Să nu le fie frică și să facă ce au
de făcut.
Iar când femeia cu chipul minunat,
Unica ce-mi este scumpă-n univers,
Va spune în uitare: „Vă iubesc”,
Eu îi voi învăța cum să zâmbească
și
Să plece, pentru-a nu mai reveni
vreodată.
Iar când va fi aproape ceasul lor
din urmă
Și ceață roșie le va cuprinde
văzul,
Îi voi învăța neamânat să-și
amintească
Întreaga viață cruntă și dragă
totodată,
Pământul întreg, cam straniu
uneori,
După care, ajunși în fața Domnului,
Să-i spună cuvinte simple,
înțelepte
Și liniștiți să-aștepte cereasca
judecată.
(1920)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu