UN OARECARE HULITOR MVC SE IA DE PIEPT CU PERSONALITĂȚILE LITERATURII ROMÂNE

Chiar așa: un oarecrea Mircea V. Ciobanu crede că poate contrazice, poate sfida personlități, opiniile cărora sunt inserate în compartamentul Referința istorico-literare, dar și în prefața la antologia subsemnatului, apărută la Editura Academiei Române. Personalități cărora MVC nu le ajunge nici la glezne, însă, de acolo, de jos, le scuipă pe bombeuri.

 Reproduc unele opinii ale iluștrilor colegi, spre a se putea compara cu bâiguielile obscurului MVC. 

REFERINȚE ISTORICO-LITERARE

Poezia, în cunoștință de cauză

Aceste cuvinte, pe care le pun în fruntea primei cărți a lui Leo Butnaru, intitulată – conform vârstei și aspirațiilor dumisale –, Aripă în lumină, nu le pun ca pe o momeală, nici ca pe un semn de distincție, ci le pun ca omul care vrea să-și împărtășească celorlalți bucuria...

Poezia lui Leo Butnaru se deosebește prin nota proprie, prin ritmurile proprii, prin expresia sa, prin cultura elevată cu care își modelează gândurile, prin metaforă; poetul își trăiește timpul „în cunoștință de cauză”...

Gheorghe Vodă,

din prefața la vol. „Aripă în lumină”, 1976

Aripă în lumină

            Leo Butnaru, autorul cărții Aripă în lumină din seria Debut, este creatorul unor structuri poetice originale... Scrisă într-un limbaj îndrăzneț, împrumutat de la uzul cotidian, această poezie se angajează să restituie cu un surplus evident de sens ceea ce a luat de la realitatea obiectivă în scopul edificării sale pe cale lirică. Aici doza de poezie o constituie acele procente de sens conotativ, care au fost obținute prin explorarea poetică a limbajului de toate zilele...

Axul majorității poeziilor este asociația semantică. În rare cazuri – acea fonică: Scrisoare lui Păcală, Peisaj... Poetul ne trezește emoția prin neașteptata soluție ce o dă în ultima instanță textului, soluție care este derutantă pentru acel care se apropie de poezie cu certitudinea că aceasta trebuie să fie „clară” de pe pozițiile logicii noționale. Metamorfoza efectului (cauzei) din propriu-zis în cel poetic (Metamorfoză în apropiere de Baku, de exemplu) este la L. Butnaru un mijloc eficient în obținerea emoției estetice. Altă calitate nu mai puțin importantă este plasticitatea creației sale. Metaforele sunt aproape în întregime vizuale. Din toate figurile de stil comparația e cea mai frecventă (încă un argument în favoarea oralității poeziilor).

                                                                  

            Ștefan Hostiuc (Cernăuți),

           Nistru, nr.2, 1977

Poezie fără complexe

Care să fi fost justificarea Editurii Princeps în opțiunea de a-l publica pe Leo Butnaru? – se vor întreba unii. Fără-ndoială, argumentul constă în faptul că Leo Butnaru e autorul unei poezii fără complexe. Deși rareori „înhămat” la teluric, pegasul poetului nu duce lipsă de povară. Să se fi avut în vedere o lecție oferită de nu știu care neoromantic, sau chiar de Chagall? Oricum, prezenta apariție aduce (și readuce) fragmente din confesiunea unui autor înclinat spre filozofare, cu mijloacele caracteristice lirismului, uneori augmentate și susținute cu note proprii; un singur exemplu: ironia și autoironia, chiar dirijate până la sarcasm, continuă să păstreze un anumit rafinament (și nu doar la nivelul obișnuit, al limbajului care „evită” să producă disfuncții în plan ideatic)...

Ce ar trebui să se mai știe? Leo Butnaru mizează nu numai pe talent, ci și pe intensa cultivare a talentului. Și e foarte posibil ca sunetele originale pe care le-am sesizat (chiar dacă unii comentatori ar fi predispuși să le includă cu maliție în „lirosofie”, în „polirică” etc.)  să anunțe o spectaculoasă evoluție.

                                                                  

             Ioanid Romanescu,

             prefață la volumul „Iluzia necesară”, 1993

În ritm cu perpetua devenire a  fenomenului poetic

O plachetă recentă, Iluzia necesară, recomandată concis de Ioanid Romanescu, depune mărturie despre poetul la maturitate, care împărțit între propriile-i avataruri interioare și lumea din afară, își construiește autoportretul din mers. Intră în aceasta o demonie interogativă fără odihnă, o luciditate sfârșind în scepticism ironic, altfel spus reacții marcând contacte cu lucrurile și refugii în fabulos. Dacă e să găsim nota definitorie a poetului, acesta, un imaginativ rafinat, trebuie invocată îndată mobilitatea, sceneria dezinvoltă, convertirea savuroasă a cotidianului în aventură intelectuală. Un titlu preluat tocmai de la un celebru prozator britanic, Portretul artistului în tinerețe, e destinat să puncteze ca la James Joyce mirajul tentațiilor complementare, poetul fiind un centru de balans, amendând fervorile și abandonându-se reveriei gânditoare... O anumită fugă de istoricitate, ca la Blaga, o reculegere de carte răsăriteană acestea stimulează la Leo Butnaru starea de crono-reverie; succesiunea „Zilelor trecute/ Zilelor nevenite” ilustrează la modul pipăitor (bunăoară în Cronobiologie, ori în Suflet fără odihnă) raporturile contemporanului modern cu abisalul...

Dacă în subtext Leo Butnaru e un patetic, un sensibilist, vulnerabil la orice impact cu realul dur, un alt Leo Butnaru, posedat de mirajul reflecțiilor generale, se abandonează trans-orizonticului. Multe din poemele sale conduc la aforisme personale, la parabole și concluzii de-dramatizate, aparent neutre (Urcând, coborând, Fizionomie, Disecție sunt câteva), o mostră de brevilocvență fiind de găsit în Dragoste: „Doar un fir de nisip încape/ între inimile noastre./ Din el/ perlă ar putea să apară/ dar și pustiul cu el/ poate-ncepe.                                                  

                                                                           

Constantin  Ciopraga,

                                                                                         Dacia literară, nr.12/1, 1994

Un poet adevărat

Leo Butnaru este un diavol cu barbă care scapără din copite de sidef la mijloc de rău și de bine, adică într-o lume din scoarță de măr domnesc plutind pe creasta valurilor ce le înalță Prutul. Se vrea gladiator de destine, dar nu știe să și-l păzească pe al său, ceea ce înseamnă că este un poet adevărat.

Leo, ridică vâslele și lasă vântul să te poarte spre limanul Nistrului românesc, spre Delta uimirilor ce le adună Europa lângă Ceatalul Ismail, spre misterele Carpaților.

                                     

                                Fănuș Neagu,

                                        cuvânt la volumul „Gladiatorul de destine”, 1998

                

Duritatea diamantului

...ținută în frâu și totodată liberă în mișcările-i cotidiene, ironică și autoironică, lucidă și spontană, elaborată și instantanee, poezia lui Leo Butnaru are duritatea diamantului cu care se taie sticla, fără a avea însă strălucirea diamantului-bijuterie. Nici nu cred că-i trebuie! Leo Butnaru taie sticlă, în forme geometrice fixe sau fanteziste, pentru a pune ochiuri unei literaturi până nu demult claustrate. Prin transparența poeziei sale poți comunica, de la om la om, de la mal (de Prut) la mal. În epoca podurilor de flori, Leo Butnaru a durat mai multe poduri de cărți, unele – și mă gândesc la cele două volume de dialoguri cu personalități ale literaturii române, Spunerea de sine (1994) și  Prezența celuilalt (1997) – pentru mulți ani înainte. Cât despre poezie, ea pare a urma o înțelepciune antică și anume: trăiește clipa! Căci majoritatea textelor Gladiatorul-ui sunt astfel de „oprește-te, clipă”, fără a urma numaidecât „sunt fericit”. Aș zice chiar invers – poetul „oprește clipa” exact atunci când cel mai puțin ne-ar plăcea să fim surprinși (vezi, de ex. „Sfârșit de secol la Chișinău”, „Spune și tu”, „Ofițerul stării civile” ș.a.), cititorul leneș, deprins cu o lirică narcotizant-confortabilă, fiind zgâlțâit să se trezească. Nu va regreta, volumul conținând și „bibelouri” de o mare finețe, pe care ai vrea să le pui la vedere, alături de altele de porțelan. Citez integral doar un poem, celelalte găsindu-le domniile voastre:

                                     

Arhitectură salină

Delicat

cu degetele-i fine

Cenușăreasa luă

puțină sare.

În solniță rămăseseră

câteva dune albe

mărunte mărunte...

...Leo Butnaru nu este doar un caligraf al „clipei” (volumul anterior de poeme, Vieți neparalele, conține în special texte complexe, „în straturi”), dar anume agerime reacției momentane mi se pare calitatea sa esențială. Leo Butnaru are câte un blitz în fiecare ochi: cum clipește, te și înregistrează!

                                                              Em. Galaicu-Păun,

                                                              Flux, 11.12. 1998

Pe cont propriu...

Leo Butnaru se numără printre autorii ce au izbândit atât în țara de peste Prut cât și în patria mamă, fiind printre cei acceptați, cultivați și răsplătiți pentru activitatea lor dinamică, insistentă și înglobată atitudinii optzeciste (...) Un european în toată puterea cuvântului, luând cu asalt meridiane tot mai neașteptate, un artist căutând continuu să lupte cu sine, cu alții, cu relele de tot felul, așa cum mărturisea într-un recent interviu publicat în revista Luceafărul.

Gladiatorul de destine mi se pare o carte construită atent, încadrată între o prefață (Cu mâna pe umărul colegului) și o postfață ce fac din nou trimitere la leit-motivul liricii sale, iluzia necesară... Este sintagma definitorie a maturității sale artistice.

                                                                                  Liviu Grăsoiu,

                                                                               Luceafărul, nr.23,1999

Ironie și patetism

Leo Butnaru ilustrează în mod izbitor voința de emancipare a poeziei basarabene de sub tutela clișeelor tradiționaliste. Acestea au avut, din pricini contextuale vădite, o viață mai lungă în Moldova dintre Prut și Nistru, ajungând nu doar la o tendință trufaș-emblematică, ci și la cea a unui monopol literar. Nevoia de ajustare a creației lirice la cursul său modern se făcea simțită. Născut în 1949, Leo Butnaru face figura unui „cap de serie” a procesului în chestiune, pe care și l-a asumat, explicabil, generația tânără. Cultivat, mobil, dezinvolt, poetul pune accentul pe latura intelectuală a creației, degajând posibilitățile sale mediate, combinatoria sa evaluată „la rece”, însă nu în direcția unui livresc uscat, ci în sensul fanteziei și al ironiei. Cele două aspecte se coroborează reciproc. Dacă fantezia e o evadare din real, mai curând spontană, umorală, ironia e o realizare „tendențioasă”, elaborată cu bună știință, dispunând de ținte de atac precizabile. Ambele procedee își propun a combate locul comun, a aerisi limbajul, a reforma viziunea poetică. Sunt mijloace de „ardere a etapelor”, autorul se simte liber a inova într-un domeniu în care trecutul produce totdeauna „obstacole” de o gravitate sterilă, oneroasă, prin simpla lor adiționare în timp. În Basarabia, ele au fost favorizate de un climat specific, de izolaționism și suspiciune.

                                                                 Gheorghe Grigurcu,

                                                  Poezia română contemporană, vol. I,

                                      (Ed. Convorbiri literare, 2000)

Semnul certitudinii

Este, oricum, poezia unui sceptic, dar a unuia care refuză melancolia, implicată și cumva decantată, în favoarea unui anumit activism, căci el recuperează sensul și crede, ca să zic așa, în himerele frumuseții și în șansa poeziei, de a fi chiar un analagon al vieții (...)

Pe scurt, poezia lui Leo Butnaru este una a maximei lucidități, iar toate jocurile recuperatoare poartă cu ele nu nonșalanța unui ludic, ci angajarea celui care se sfâșie în permanență pe sine atunci când trage de pe chipul realității mantia iluziilor (...)

Poezia lui, pe care am trecut-o în categoria ironiștilor amari și a ludicilor cinici, trece nu numai orice exigență critică, dar demonstrează, la toate nivelurile, și o egalitate cu sine care nu poate fi decât semnul unei certitudini.       

El este, în fond, stăpân pe un teritoriu pe care singur și l-a creat și care este inconfundabil.

                                                                                     Mircea A. Diaconu,

                                                                                     Ziua Literară, 22.IX.2003

Cu mâna pe umărul colegului

Leo Butnaru este un luptător. L-am cunoscut rostindu-se ca un fin intelectual, l-am văzut dansând, dezlănțuindu-se frenetic, trăind bucuria dansului. Un anume savoir-vivre îi luminează chipul și versul. Patima cu care descifrează taina poeziei este egală cu aceea a descoperirii misterului feminin. Constituția sa fizică și spirituală exprimă tandrețe și forță. Intransigent cu sine, intransigent cu ceilalți, iubitor de sine, dar iubitor de prietenie. Trăiește totul cu intensitate, încât ai crede că până și supărarea îi face plăcere. Toate aceste însușiri și defecte fac din Leo Butnaru un poet veritabil, ce îmbină, în proporții care dau verbului prospețime, ironia cu liricul, lucidul cu dramaticul. „Gladiatorul” de Leo își deschide sufletul, în speță cartea, Cu mâna pe umărul colegului, întovărășindu-se către mereu un alt liman, acel al Iluziei necesare. Prețuiesc mult rafinamentul acestui artist care pipăie, în transă, farmecul indicibil al Poeziei.

                                                                 

                                                                                  Adi Cusin,

cuvânt la volumul „Cetatea nu e gata de război”, Ed. Fundației Culturale Poezia, Iași, 2003

Un frate mai tânăr

Pe Leo Butnaru l-am cunoscut acum vreo zece ani și de atunci și până astăzi am fost cucerit de omul de o mare blândețe și de o mare finețe intelectuală, cât și de poetul înverșunat întru forjarea propriului limbaj poetic.

Am fost surprins la lectura antologiei sale (În caz de pericol) și de magnificul poem Hypatia, un personaj care mă obsedează de multă vreme, pe care l-am pomenit în Timpul asasinilor și căruia m-am gândit să-i dedic un roman sau o piesă de teatru.

Leo Butnaru i-a dedicat un poem pe care l-ar semna, cred, fericit, oricare poet român important, de la Gellu Naum la Lucian Vasiliu...

Și de la Hypatia înainte, câte alte poeme excelente cuprinde această carte!...

Un frate mai tânăr, Leo Butnaru, și alții ca el, puri și devotați, se scufundă „într-o mare de visări dulci și senine”, pentru ca poezia românească să continue fără de moarte...

Cezar Ivănescu,

prefață la volumul „În caz de pericol”, Ed. Junimea, 2004.

O personalitate legendară

La Stella Art Foundation a avut loc seara poeților din Moldova, în particular, cu participarea celebrului Leo Butnaru... Butnaru e cu adevărat o personalitate legendară. El i-a tradus în limba română pe Vladimir Maiakovski, Velimir Hlebnikov, dintre contemporani – pe Ghennadi Ayghi, Viaceslav Kuprianov, Ivan Ahmetiev și mulți-mulți alții. Acest om a făcut pentru Rusia mai mult, decât toți funcționarii noștri literari luați împreună. Butnaru a prezentat și, slavă Domnului, prezintă în continuare Rusia poetică peste hotare, demonstrând că țara noastră e o mare putere. O mare putere a poeziei.

Fiodor Malțev,

Literaturnaia gazeta, Nr. 49, 2009, Moscova

Parlons feu!

Leo Butnaru este autorul a numeroase poeme și nuvele. Cele mai importante volume de proză ale sale sunt „Îngerul și croitoreasa” (1997), „Lampa și oglinda” (2001) și „Ultima călătorie a lui Ulyses” (2008). Un autor prolific, un maestru al imaginarului, cu o pasiune sinceră pentru vechiul radicalism de factură modernistă și futuristă. Scriitura sa pune la încercare rezistența oricărei structuri sigure și stabile. Aceasta constituie prioritatea și obligația sacră a oricărui poet modern care nu a devenit cinic sau alintat de mijloacele mass-media ale societății occidentale consumeriste. Leo Butnaru s-a aflat mereu în căutarea metodei optime, exclusiv prin mijloacele literaturii și doar cu ajutorul mâinilor și creierului său, dar și cu ochiul său ager și experimentat, pentru a declanșa forțele devastatoare ce se ascund în substratul fiecărei pagini de poezie sau proză.    

Leo caută nici mai mult nici mai puțin decât să aprindă o mică dar autentică scânteie de magie. Să declanșeze o flacără interioară. Ocularul armei sale nu este nici pe departe unul hi-tech. Mijloacele sale sunt simple, dar efective. Prin interacțiunea permanentă a imaginilor și metaforelor. Prin permutarea frazelor până în momentul când cuvintele se supraîncălzesc și fuzionează. Până la gradul în care învelișul exterior al fiecărui cuvânt și a fiecărei silabe ce opune rezistență este topit și integrat într-o structură unitară. Primul și ultimul său credo în fața datoriei sale de scriitor este „Parlons feu!” Să vorbim despre foc. Și spunând asta, să-l aprindem! Vedeți? Aceasta înseamnă magie adevărată. 

Serge Van Duijnhoven,

Olanda, http://literaryark.wordpress.com/writers/

Categoric individual

Leo Butnaru! Dânsul a intrat în acest nou secol în deplină muniție literară, intenționând să se desfășoare în el cu fermitate. Numele său este rostit cu considerație cel puțin în trei capitale – Chișinău, București, Moscova. Poet, traducător, exeget în știința literaturii, eseist… Dar, înainte de toate, poet, de unde începe și continuă expansiunea sa, prin aceasta determinându-i-se toate succesele în domeniul relațiilor literare. Talentat și inteligent, avid, nedomolit. Poezia sa e modernă cu desăvârșire, e toată într-un format al contemporaneității – se pare că ar fi trebuit  să fie afină căutărilor semenilor și confraților săi. Dar nu! Leo Butnaru e categoric individual (personalizat). În poemele sale se îmbină organic și fericit  ceea ce s-ar părea că reprezintă calități incompatibile – gândirea metaforică, receptarea emoțional-plastică a lumii și ironia șfichiuitoare, uneori dură până la sarcasm. Ba zborul inspirației, ba înțepătura ingenioasă. Leo Butnaru e, concomitent, și clasic, și avangardist. Mai simplu spus, e un talent sui generis (кругом талантлив). El iubește nu doar propria prezență în literatură, ci însăși literatura – cu uitare de sine și deplin. Citindu-l, fiți gata să întâlniți turnuri neașteptate, descoperiri imprevizibile, ludic acaparant și probleme foarte serioase. Are un intelect sensibil și o conștiință vulnerabilă.

Chiril Covalgi,

prefață la vol. „Отсутствие негатива”, Moscova, 2014

Spirit enciclopedic

Ne încărcăm memoria cu numele unor politicieni inculți și agresivi, dar îi ignorăm pe oamenii noștri de cultură, de la care am avea de învățat. Un asemenea om este Leo Butnaru, poet, eseist și traducător de elită. Studiile sale despre avangarda rusă și ucraineană, traducerile din mari poeți ruși ca Velimir Hlebnikov, Marina Țvetaeva sau Vladimir Maiakovski, ca și din mulți alții din spațiul slav, propriile lui cărți de poezie, remarcabile prin valorificarea ingenioasă a posibilităților limbii române îl prezintă ca pe un spirit enciclopedic. Civilizat și surâzător, Leo Butnaru este și o prezență cuceritoare în societate. La discuțiile cu alți scriitori,  la întâlnirile cu publicul, la festivalurile de poezie din alte țări se remarcă imediat prin capacitatea de a comunica în mai multe limbi și prin eleganța atitudinii.

Cea mai recentă carte de versuri a sa, „În ambuteiaj & Partițiuni Nabokov” ne oferă prilejul de a-i mai admira o dată inteligența artistică și originalitatea. În mod special, poemele interogative sunt impresionante. Reproduc, pentru exemplificare, scurtul poem „Protograffiti”:

„Zicea-scria apostolul Ioan:/ «...Iar Isus,/ plecându-Se în jos,/ scria cu degetul pe pământ»... −// aceasta îți vine în gând/ în timp ce-ți contempli urmele din praful drumului...// Parcă tu nu ai putea fi/ un simplu vreasc cu care mai scrie ceva/ Dumnezeu?...”

 Poetul – un vreasc cu care Dumnezeu scrie ceva în praful drumului – iată o definiție greu de uitat dintre numeroasele definiții greu de uitat din această carte.

Alex. Ștefănescu,

Evenimentul zilei, 14.VIII.2012

La bursa pe termen lung a poeziei române

L-aș fi văzut pe Leo Butnaru nominalizat la Premiul Național „Mihai Eminescu”, de exemplu, o șansă de a fi adus decisiv în poezia românească a acestei perioade sau promovat până la nivel de manual școlar. Din păcate literatura/ cultura noastră și-a creat un panteon extrem de îngust, cu locuri limitate, în care nu găsești întotdeauna valorile reprezentative. Aleatoriul lucrează și el cu măsura lui prea adesea în artă ca și în viață, într-o lume a relativizării valorilor poți să spui (cu amărăciune) precum filosoful odinioară: în lumea noastră de azi de prea multe ori nu contează că alergi minunat, că treci primul linia de sosire, dacă (mai) nimeni nu pariază pe tine. Oricum, cine pariază pe poezia lui Leo Butnaru, la bursa instituită pe termen lung a poeziei române, câștigă. 

Adrian Alui Gheorghe,

Convorbiri literare. – 2015. – Nr. 4. – P. 123-126.

Unul dintre cei mai importanți poeți români de azi.

Lirica din cele peste douăzeci de volume, publicate în aproape patruzeci de ani este una în permanentă stare de alertă, mereu în miezul confruntării dintre paradigmele literare care s-au succedat în tot acest timp, în răspăr cu epoca; poezia e, pentru Leo Butnaru, ieșirea în caz de pericol sau, cum va spune peste ani, ieșirea din ambuteiajul "global". Figura tutelară a gândirii lui Leo Butnaru din cărțile de în­ceput pare a fi Socrate, dar ceea ce rămâne, spune poetul e demantelarea iluziei cuprinse în celebra propoziție "cunoaște-te pe tine însuți!”; de aceea, mai important este personajul liric, acela care explorea­ză epoca "ne-pocăită” și, deopotrivă, paradigmele literare – neoromantism, textualism, modernism, postmodernism și "post-post-modernism", cum scrie Arcadie Suceveanu într-o percutantă postfață la antologia din 2011 – care îl ispitesc cu cântecele lor de sirenă: păstrând termenii din titlul antologiei amintite, poemele din secolul XX sânt, mai degrabă, ale unui personaj shakespearian, pentru ca acelea din se­colul XXI să-l aibă drept protagonist liric pe Mîșkin-cneazul, "fără mașină/ în mijlocul acestui ambuteiaj global/ infernal/ neomenos" (…)

Acesta este Leo Butnaru din cele peste douăzeci de volume de poezie, începând ca "învățăcel la cursul primar al școlii personale de literatură", absolvent, acolo, magna cum laudae, după ce va fi deprins viețuirea "în(tre) natura textului și textul naturii", meșteșugul stăpânirii cuvintelor înaripate "ce mor cu picioarele pe pămînt", convingerea că "dincolo sau dincoa­ce de mit, poezia, oricît de abstractă ar fi/ pînă la urmă reveni-va la realitate" și, mai ales, după ce i s-a eliberat adeverință că "într-adevăr, poetul e un animal născut în mare/ ce trăiește pe uscat și râvnește să zboare". Astfel se închide cercul rîvnei metafizice din care crește poezia unuia dintre cei mai importanți poeți români de azi.

Ioan Holban,

din prefața la vol. „Instructajul santinelei de sine”, 2015

                Un învingător vrednic

                

            …În acest an, un învingător vrednic de toată lauda a fost Leo Butnaru, distins pentru valoroasa antologie a poeziei ruse de avangardă, dar ajuns și în fruntea combatanților de la „turnirul” amintit. Din „miradorul” simbolic, se vede bine cât de activ și eficient în întreprinderile sale este acest scriitor situat „prin definiție și prin mit”, cum ar zice Nichita Stănescu, pe interfața dintre cultura română și cea vecină, rusească, frecventată și asimilată în mod firesc în acest spațiu de tranziție și de interferențe. Leo Butnaru a știut să fructifice foarte bogata sa experiență de lectură, de la marii clasici ruși până la rebelii avangardiști, transpunând în limba noastră, cu o hărnicie ieșită din comun, opere de referință precum cele ale Marinei Țvetaeva, Osip Mandelștam, Velemir Hlebnikov, Anna Ahmatova, abordând teritoriul accidentat al manifestelor modernismului extremist rus și ucrainean, iar acum, iată, oferind ampla Panoramă a poeziei avangardei ruse (2015). Sunt doar câteva dintre realizările acestui scriitor înzestrat cu energii multiple, căci alături de numeroasele cărți de versuri poprii a mai tipărit însemnări de călătorie,  dialoguri, literatură pentru copii... Productivitatea sa e de-a dreptul impresionantă, lista titlurilor ce se adaugă an de an bibliografiei deja consistente sporește spectaculos, cunoscând și întâmpinări critice care-i evidențiază profilul complex.

           

Ion Pop,

Revista literară, Nr. 8, 2016

Poezia ca imperativ existențial

Iubit și receptat consistent pe ambele maluri ale Prutului, invidiat uneori (mai ales pe Bâc), pentru că are succes, Leo Butnaru este ceea ce francezii numesc une valeur sure...

Rolul de precursor al optzecismului în Basarabia, pe care Leo Butnaru l-a jucat începând cu jumătatea deceniului ’70-’80, a fost mai demult observat de către critica literară. Firește că nu atunci, la debut: poezia sa nu a trecut cu adevărat Prutul, din cauza cenzurii, decât către finalul regimului comunist, iar la Chișinău noutatea poeziei sale a paralizat, la început, receptarea. Talentul a fost remarcat, nu și formula către care se îndrepta poezia lui Leo Butnaru. Care nu a devenit evidentă, de fapt, decât odată cu apariția generației optzeci.

Ce s-a înțeles mai puțin este că, deși e un precursor, Butnaru nu s-a prefăcut într-un optzecist, odată ce noua generație poetică i-a validat, prin discurs, căutările. Ca și alți scriitori din acea perioadă (îmi vine în minte exemplul prozatorului Dumitru Țepeneag), poetul a fost un precursor care și-a urmat propriul drum și după ce noul cod literar a preluat și a dus mai departe multe dintre deschiderile pe care el le-a operat. Leo Butnaru nu este un poet de serie și nu s-a topit în „magma” optzecismului, pentru că nu acesta a fost sensul căutărilor sale. E, dimpotrivă, un poet înzestrat cum se cuvine cu darul individualității și care, cel puțin la prima vedere, nu seamănă cu nimeni altcineva în poezia română de azi.

Se cuvine făcută o precizare, așadar. După ce generația lui Grigore Vieru, Gheorghe Vodă, Liviu Damian și Ion Vatamanu a scos, cât de cât, poezia română din Basarabia din mocirla morală și literară în care o scufundaseră Emilian Bucov, Andrei Lupan, Liviu Deleanu și ceilalți, Leo Butnaru a fost primul care a înțeles că jumătățile de măsură nu sunt suficiente. Că nu e de ajuns o (relativă) reabilitare morală a literaturii și a scriitorului, cât timp codul literar în vigoare este vetust și artificial, începând de la limbă și terminând cu modelele poetice...

Leo Butnaru a început, însă, atunci, în acel deceniu în care optzecismul era încă departe, un demers pe care îl continuă și azi, cu mijloace proprii, distincte de cele ale generației care i-a urmat: cel de poeta faber, pentru care poezia începe și se termină în și ca act de limbaj.

...Leo Butnaru a abandonat poezia semantică, în favoarea unei poezii morfologice și sintactice, care să exploateze resursele versului liber și ale experimentului prozodic, repunând limba română în drepturile care i se cuveneau. O poezie a limbajelor poetice, pe care discursul le parcurge cu voluptate și inocență, și din care se alimentează. Vocabule rare, jocuri de cuvinte, calambururi chiar, pătrund în poezia lui Leo Butnaru, transformând metafora din ornament în instrument cognitiv. Poezia sa nu este una care să se recite, în primul rând (și de aceea mă bucură faptul că juriul Turnirului de Poezie de la Neptun i-a acordat poetului acolada supremă, deși regula competiției a impus recitarea). Lectura, decodarea succesivă și permanentă, este condiția de existență a poeziei sale.

Apoi, e de apreciat greutatea pe care o are, în ecuația poeziei sale, ludicul. Este un ludic mai profund decât cel optzecist, pentru că sensul său nu este ironizarea prezentului comunist decrepit ori denunțarea minciunii oficiale, ci este un ludic în sine. Leo Butnaru e, în fond, un timid care se ascunde și un sceptic care fuge de propria neîncredere în lume. Pe care, spre a o putea scrie, o împarte în partițiuni Nabokov, pe care cititorul trebuie să le recompună, așa cum poate, spre a obține o oglindă întoarsă și imperfectă a ei, care e însăși poezia.

În fine, subliniez, dacă mai era nevoie, profesionalismul scriitorului Leo Butnaru, pentru care anticul dicton Nici o zi fără un rând e un imperativ existențial. Poetul nu există independent de prozatorul, publicistul și traducătorul Leo Butnaru, într-o operă alcătuită din mai mulți „versanți”, care comunică între ei. Criticul care scrie despre poezia sa trebuie să cunoască puțin și activitatea traducătorului (pentru că acolo se văd anumite preferințe ale poetului), și literatura pentru copii (în care jocul este, vrând-nevrând, atotputernic), și proza (căci câteva biografeme numai acolo pot fi circumscrise). Într-o literatură care se îndreaptă tot mai mult către fragmentarism, improvizație și amatorism, opere articulate, cum este cea a lui Leo Butnaru, păstrează viu un model al scriitorului adevărat.

Răzvan Voncu,

din prefața la vol.: Leo Butnaru, „Surfing în Galileea”, 2017

u

Arcadie Suceveanu

Leo Butnaru, poet al „texistenței”

Alături de alți câțiva (nu prea mulți) scriitori, Leo Butnaru reprezintă spiritul de emancipare categorică și definitivă a literaturii din Basarabia de sub dominanța clișeelor tradiționaliste, noua ei imagine ce se vrea integrată fără rezerve în circuitul de valori general-românești. Încă de la debutul său din 1976 cu placheta Aripă în lumină, el se înfățișează ca un poet eminamente modern, de structură intelectuală, dezinhibat, bun cunoscător al literaturilor lumii. El evită în mod programatic lirismul serafic, formulele retorice, declamativ-oralizante ce dominau contextul, și se aventurează pe calea unei poetici a faptului de cultură, narativ-prozastice, livrești. De atunci, scrisul său a cunoscut o evoluție lentă, în trepte, lăsându-se mai apoi integrat cu ușurință în noua epistemă modernă și postmodernă. Optzeciștii de azi îl revendică și îl înglobează demersului lor radical-reformator, „antipășunist” și postmodernist; spiritele mai inhibate însă îl califică drept un poet „făcut”, mimetic, „fără de trăire”, artizanal-livresc și, bineînțeles, „iconoclast”, demolator al armoniilor patriarhal-autohtoniste. Consecvent manierei de început, pe care și-a (re)adaptat-o „din mers” la noile precepte poetice, el nu și-a schimbat formula nici în anii de luptă națională, exprimându-și atitudinea civică în termeni ironici, persiflanți, într-un demers desolemnizant, tragico-parabolic. Spre deosebire de alți colegi ai săi, Leo Butnaru nu s-a arătat preocupat nici de edificarea unui statut civic, n-a cultivat poza mesianică, deși temperamentul și calitățile sale oratorice l-ar fi putut propulsa într-o poziție socială privilegiată, de tribun sau „patriot al neamului”. Om puternic și cu caracter, intransigent cu sine și cu alții, a ales să rămână fidel condiției sale de profesionist al scrisului zilnic, de intelectual care își nutrește talentul din cărți și biblioteci, fidel programului său de reformare a viziunii poetice, de impunere a unor tehnici artistice avansate. Ca bun strateg al propriei creații, are și acea vocație managerială atât de necesară scriitorului de azi pentru a-și putea tipări și promova producțiile literare. Datorită acestei calități, ce-l face prezent în mai toate revistele din întreg spațiul limbii române, și-a creat un bun (re)nume literar, devenit azi un reper al noului demers al literaturii basarabene.

Leo Butnaru face parte din categoria scriitorilor stăpâniți de ispita totalității. Puține genuri literare au rămas nefrecventate de el. Cultivat și prolific, cu un potențial de creație considerabil, dublat de un bun eseist și teoretician al artei, antrenat aproape fără pauze în exercițiul scrisului, a dat la lumină până în prezent zeci de cărți de poezie, proză, eseistică, interviuri, traduceri, jurnal, literatură pentru copii. Dar ecuația personalității sale este definită, esențialmente, de poezie.

Poemele de început impresionau prin lipsa discursivității, prin raționalismul lor antisentimental și prin prozaismul lexicului. Aceste particularități îl diferențiau față de componenții promoției sale, dar nu se pliau pe orizontul de așteptare al cititorului din Basarabia anilor ’70, obișnuit cu un alt tip de poezie –  lirică, declamativă, aurorală și diafană precum se credea că sunt timpurile de afară. Leo Butnaru vine cu un alt tip de discurs, estetizant, ce se alătură eforturilor de de-orficizare și de-retorizare a poeziei. Sentimentele și ideile sale, cizelate și radicalizate, se contaminează de o frenezie livrescă, de un nedezmințit gust pentru parabolă, ca în acest Motiv hispanic din cartea-i de debut: „Ai! Între albii muri hispanici / negrii tauri ai tristeții! (Federico Garcia Lorca)  Lăsând toreadorul nemișcat / reuși să fugă din arenă. / Își spunea că la sfârșitul străzii / vor începe / libertatea lui și tihna… // … dar i-apăru în față câmpul roș’- aprins / andaluzul câmp împupurat / și-nnebunitul taur își înfipse / coarnele-n țărână / aruncând spre ceruri / rădăcini și floare / sângele de maci”. Prin astfel de versuri ușor epicizate, „impersonale”, tânărul poet de atunci voia să sugereze că poezia există și în alte zone, dincolo de cotidian și senzorial, în contextul lecturilor și al autoreflexivității intelectuale, în afara instituției sacrosancte a rimei/ritmului.

Platforma estetică pe care se situează nu-i vor asigura o receptare și o recunoaștere pe măsură nici din partea criticii literare, care, conform normelor axiologice general acceptate, considera  „mesajul”, „sinceritatea trăirii”, muzicalitatea drept cele mai importante criterii estetice.

     În anii ce au urmat debutului, Leo Butnaru a continuat să impună, prin volumele Sâmbătă spre duminică, 1983, Formula de politețe, 1985, Duminici lucrătoare, 1988, Șoimul de aur, 1999, o poezie emancipată, fantezist-livrescă, ce substituie emoția lirică cu meditația filozofică, inefabilul cu insolitul expresiei și paradoxul. Mai puțin interesat de uimirea și miracolul pe care le are în mod obișnuit poezia, el mizează pe o formulă mimetizantă, pe demonstrația hermeneutică, ce se adresează mai mult gândului și mai puțin simțului nostru liric. În poemul Portretul artistului la tinerețe găsim această confesiune ce poate avea semnificația unei profesiuni de credință: „…aerul îți trebuie mai mult / nu pentru a rosti / ci pentru a gândi cuvintele”.

Leo Butnaru își concepe poezia ca pe un instrument de cercetare și cunoaștere, ce implică elemente provenite din filozofie, arte și chiar din științele exacte. Textele înglobează, într-o continuă alternanță, elemente eterogene, colaje de real și oniric, formule sentențios-aforistice și „felii” de viață. În timp ce scrie, poetul analizează, stăpânit de o vervă a spunerii, de un adevărat patos al demonstrației. Tensiunea exprimării este mai acută decât cea a trăirii. Versul se desfășoară într-o alternare de explicitare și poantă. Iată, spre exemplu, acest poem: „Cuvintele se preschimbă dimpreună cu anotimpurile. / Vorba viei mai întâi se numește ciorchine / apoi must, vin / iar vocabula frunză toamna-și convertește valoarea în / aur ieftin. / Silabele ninsorii sunt folosite doar iarna / și extrem de rar primăvara / când creșterea fructului aruncă petalele din cuibul florii. / Vorba verii – iarbă – iarna se numește ierbar. / Alte ziceri ale verii – privighetoare, presură - / nu ne umplu auzul în anotimpul tencuit cu zăpadă / iar de se întâmplă totuși să fie amintite / obligator au în jurul lor substantivul colivie - / sclavi însoțindu-și stăpânul la petreceri cu cântec. // Cuvintele apar odată cu anotimpurile. Când / nu sunt folosite – ele / se odihnesc precum omul” (Cuvinte și anotimpuri).

Biblioteca devine pentru Leo Butnaru act inițiatic continuu ce-i declanșează starea de creație. Lecturile îi incită imaginația și îi provoacă spiritul, îl predispun la jocuri silogistice și deliruri asociaționiste. Activat de memoria culturală, textul se naște din text, ideea din idee. Poetul recitește cu râvnă de hermeneut modern mituri, simboluri, texte biblice și filozofice, și, precum Marin Sorescu în prima sa fază ( care  scrie „o lirică a miturilor întoarse” – Eugen Simion), le „decodifică”, le dă o altă interpretare, personală, demitizant-ironică. Astfel, în Podul este parafrazată o cunoscută parabolă despre trecerea Rubiconului de către armatele lui Cezar.  Elegie disco e o fantezie „decupată” direct din romanul lui Bulgakov „Maestrul și Margareta”. Tainic tulburând infinitul… nu-i decât o glosă pe marginea celebrei afirmații a lui Dostoievski „Frumusețea va salva lumea”. Redescoperiri, una din multele profesiuni de credință ale acestui autor, răstălmăcește emblematicele versuri ale lui Arthur Rimbaud, A – negru… U – verde, O – albastru…, și Paul Verlaine, A – rece, U – teamă, O – nostalgie…, versuri care au revoluționat gândirea poetică modernă. Zicere de îndrăgostit e chiar o tălmăcire (superbă!) „după Tagore”. Socrate, „rescrie” o anecdotă atribuită celebrului filozof antic ce-și privește chipul „în oglinda cupei cu cucută”. Hamlet cel bătrân e o divagație pe tema lui Hamlet cel „veșnic tânăr” și a întrebării capitale a umanității „A fi sau a nu fi?” etc., etc. Impresia generală ce se desprinde la lectura acestor poeme este de un insolit impresionism al lecturilor. Dacă ar fi să inventariem toate denumirile și simbolurile, toate numele personajelor câte figurează în spațiul acestei poezii, am acoperi, probabil, câteva zeci de pagini. Încât ne vine să rostim împreună cu Paul Valéry: „Leul e făcut din oaie asimilată”…

 Acest tip de poezie, „construită”, aproape lipsită de ceea ce înțelegem prin „emotivitate”, devine atractivă datorită, în primul rând, dozei de paradox și parabolic pe care o conține. Iată aceast frumos poem, Dăruitorul de flăcări: „O dată în zece secole / vulturul vine pe Muntele Diamant / unde fusese încătușat / Dobânditorul Focului. / Acvila are ochii sângerii. Prin ei / i se străvede memoria rapace ce păstrează / imaginea forței din care rupea. // O dată în zece secole vine / vulturul. De la privirea lui / eterul se face sângeriu. Însă deja / nu mai este acolo / Dobânditorul Focului… / În milenară așteptare / acvila își ascute clonțul, ghearele / de piscurile diamantine. / După ce / loviturile clonțului vor ruina până-n temelii Muntele / se va ști că a mai trecut, colea, o clipită din / viața Dăruitorului de Flăcări”.

Treapta următoare a evoluției poetului, ilustrată de volumele Puntea de acces, 1993, Iluzia necesară, 1993, Vieți neparalele, 1997, Gladiatorul de destine, 1998, indică o implicare afectivă mai accentuată, o creștere a temperaturii lirice. În același timp, crește și debitul verbal al textelor, care de multe ori iau forma unor jeturi lingvistice, a unor tornade frazeologice. Deși  se înregistrează și unele treceri repezi  la forma eliptică, comprimată, de haiku, prevalează demonstrațiile parabolico-vizionare, de o abundență potopitoare, descrierile polifonice și prolifice, pe alocuri destul de sofisticate sau chiar confuze.

În mare, poemele sunt meditații existențiale, confesiuni despre condiția omului. Temele și motivele obsedante sunt relația cu divinitatea, „eșecul existențial”, originea universului, pregeneza, subteranele memoriei, timpul, istoria, cunoașterea, des-Facerea lumii, Post-Apocalipsa, creația, cuvântul, literatura română, moartea, „așa-numita Eternitate”, lumea fizică, spiritul… O conștiință a lumii și a istoriei, o criză a moralității, în care este vizat și destinul Basarabiei de azi, frisonează de la un capăt la altul poemele și le umplu de tot absurdul și paradoxul acestor „timpuri fineseculare”, după cum spune poetul: „Privește Doamne / ruinele-ți desolemnizate / privește-i pe acești – alți – îngeri drogați / privește bețivanii ăștia adolescentini cu / sângele oțelit acaparați de / turbări în masă / altfel zis – de masturbări pseudoexistențiale…” (Poem sugrumat); „ești gata să apari la televiziune pentru a propune / ca barem o oră din fiece zi a noastră / să devină obligatoriu / ora națională de lichidare a naivității” (De la roentgen la inițiativă); „Masturbația fleșcăitoare a noroiului / în libidinoasa mahala a unei foste / pseudo-capitale comuniste. / În sfârșit neinterzis / Bacovia se află în apele sale și aici / de-a lungul zidurilor abatorului de la Muncești” (Spleen) etc. Leo Butnaru mai arată aici o deosebită apetență pentru exegeza eseistică exprimată în termeni poetici, vizând tensiunea dintre generații, actul scrisului, curentele și paradigmele literare,  „receptarea modernismului postmodernismului”, destinul „merituoasei dar nedreptățitei Poezii Române”. Eseistul din el îl tiranizează adeseori pe poet…

Dar până și cele mai grave motive sunt interpretate în registru ironic, demitizant, într-o libertate de limbaj ce frizează burlescul și absurdul. În balconul Julietei sunt întinse azi scutecele pruncului, iar supraviețuitorii se cheamă „o ne-Julietă și un ne-Romeo”; sublima „trestie gânditoare” a lui Pascal este numită, ironic, „trestia aia pansivă / cugetăreață”; celebrul vers bacovian „Aud materia plângând” devine în gura poetului postmodernist „Aud / materia mâncând; / mâncându-se pe sine”; din acceleratul Iași-Timișoara îl zărește pe Sfântul Ioan-Gură-de-Aur; dimineața îngerii duc la policlinică, în sticle de bere, „urină pentru analize”… Stăpânit de o dorință irepresibilă de a transforma viața, lecturile în text, într-o emanație de energii debordante, susținute de un adevărat paroxism al contrapunerii prin asociere/disociere, Leo Butnaru lasă impresia că poate extrage poezie din orice.  Se inspiră atât din lecturi, cât și din  mersul fetelor pe stradă, atât din dialogurile imaginare cu eroi medievali reanimați din cărți și tratate, cât  și din escapadele sale în Deltă, din călătoriile în Mongolia, la Paris ori Stockholm, în fine, din ceea ce vede și simte chiar în momentul scrierii. Parafrazându-l, am putea spune că poemele sale includ „jungle de semnificații cu / îndoieli luxuriante / uneori dadaiste”, iar „animalele vorbirii” sale se află „într-o perpetuă hămesire”… Poetul însuși emană o energie debordantă, indică un spirit dezinhibat, ludic. Mâinile și picioarele sale mușchiuloase, ca de aruncător de disc în arenele Greciei Antice, trădează forță și vitalism, barba scurtă ca de satir înmuiată în prima căruntețe pare să personifice ironia și persiflarea, iar limba-i izvoditoare de calambururi și șolticării verbale se află non-stop în regim de replică…

 Leo Butnaru scrie cu o libertate uimitoare, cu o luciditate și un exhibiționism demne de un acrobat. De cele mai multe ori, textul conține o demonstrație filozofică, o idee existențialistă, un paradox; descrierea lor se desfășoară într-o succesiune concentrată, urmărindu-se încă de la început, cu o „perfidie” calculată și vizionarism de păianjen, obținerea unor poante, a unor sensuri ascunse, nebănuite de ochiul comun. Imaginația poetului aleargă ca o suveică printre cărți, mituri, idei, întâmplări cotidiene, mecanismul asociativ-ludic funcționează neîntrerupt, într-un regim al intertextualității și al „diversiunilor” lingvistice. Cităm, spre exemplificare, o parabolă de mare anvergură ideatică, Ceasul cu corb: „Car, car! / într-un copac de corn stă corbul izolat greșit gramatical / între ghilimelele maro-închise de păstăi zornăitoare în / vântul înghețat. // Car, car! / erupe hilar croncănitul toxic al ciudatului pirat care a / ajuns aproape simbol grație graseatei invenții EdgarPoetice / de tipul Marlboro (pardon: Nevermore!). // Niciodată! Nevermore! / strigă dimpreună cu aripatul pirat pasiunile / trecute în dragoste infimă, după care a rămas doar gol de / inimă, gol în piept de robot și roboată ajunși a se preface / că se poate trăi din teorie și semiconductori gâdilați de / curent (absent, din considerente politico-economice). // Car, car! / calvar de suflete inexistente în EdgarPoetice jocuri de / ne-noroc ale amoroaselor giugiuleli înnobilate de fumul de / Marlboro (pardon: de „Nevermore!”). // Car, car! / strigă un ornic care, pentru anunțarea orelor imprecise, / nu are cuc, ci corb. // Car, car! / și / Nevermore! - / din ceasul cu pirat aripat se dezghioacă în infinit / acest cucuit-corbuit răgușit, risipindu-se ca niște așchii de / neagră poveste. // Vânt înghețat…”.

Leo Butnaru are și tentația rostirii eliptice, a poemului gnomic, cu „cheie aforistică”, a stampelor picturale. Cum e și firesc pentru un poet de factura sa, percepțiile  naturiste sunt și ele trecute prin filtre livrești, mecanica asocierilor realizează o simbioză dintre elementul natural și cel cultural, ca în acest Suspin: „Pornit-a ofensiva toamnei cu / tradiționala-i mobilizare de cocori / aranjați precum / vâslașii în antice galere / plutitoare spre vreo iluzorie Cartagină – urbe arată / urbe uitată. / Fiece bătaie de aripă-vâslă / e secvență de film dat cu încetinitorul…”.

Volumele din ultima perioadă (Identificare de adresă, 1999, Lamentația Semiramidei, 2000, Pe lângă ștreang steag și înger, 2003) se mențin în spiritul neoavangardismului optzecist și al deconstrucției postmoderniste. Poemele sunt decupaje din marele text existențial, în care se descifrează semnele acestui timp post-post-modern, iau forma unor cronici sentimentale sau a jurnalului de călătorie. Despre ce (mai) scrie poetul?

Poetul (mai) scrie un Manifest P.P.-M. (abreviațiile însemnând post-post-modernism), în care ne anunță că „literatura lumii e (încă) în viață: poeții – cu Muza, prozatorii – cu Hurmuza, ceilalți – cu Anton-zeu-adjunct-Pan”; stă cu ochii pe harta Europei, mirându-se cu perfidie: „Ce / densitate de țări în Europa! Câte două / pe cap de locuitor”; face comentarii pe marginea recepțiilor oferite de ambasadele de la Chișinău, înjurând discret („în sinea mea”) „handi-capacitatea politicienilor basarabeni (de / la A la Z)” și se mândrește cu „limba încă ne-engleză a statului nostru”; își imaginează, metafizic, propriul botez petrecut în urmă cu trei milenii (ianuarie 249 î.Hr.); se întreabă, într-un soliloc tragicomic, „Ce mai faci Butnarule când / colega (hai renunță la ghilimelele de ne-rigoare) / scrie că e udă între picioare și / caută testiculele cuiva ca cu un  / detector de mine?”; prezintă fragmente dintr-un mic jurnal de impresii de la Paris („În piața Bastiliei / ca o înșiruire de negații / un discurs etern” – superb!); scrie despre „un simpozion al poeteselor”, polemizează cu „fratele Fiodor Mihailovici D.” și cu „Domnul Lucian Blaga”, reflectează cu ironie în „Parnasul Bucegilor” despre „coincidența sonoră dintre cel mai popular prenume românesc și  / atomul zis Ion” etc., etc.

Poemele de acum sunt din ce în ce mai ironice și dezinhibate și au o vădită implicație existențială și istorică. Dacă în fazele anterioare demersul poetic oscila între orfic și dionisiac, în aceste ultime volume orficul este dezlocuit în totalitate, poetul plasându-și discursul, programatic și exclusivist, între parametrii ludicului, absurdului și demonicului postmodernist. Rezultă o poezie texistențialistă, ce își adună substanța exclusiv din fanteziile grotești și din ironie, din răstălmăcirea unor simboluri arhetipale și, bineînțeles, din ingenioasele, nelipsitele „EdgarPoetice jocuri”. Leo Butnaru pare stăpânit definitiv de un demon al (auto)ironiei și dezarticulării, al combinațiilor asociative, ce amintesc de jocurile lui Nichita Stănescu și de ludicul grotesc al optzeciștilor postmoderniști. Din fericire, acest liber joc mizând pe arta combinatorie și intertextualitate (și în aceasta vedem una din trăsăturile definitorii ale poeziei lui Leo Butnaru) nu degenerează în hazard sau colaj dadaist; poetul știe să-și canalizeze discursul într-o anume albie semantică, creând atmosferă, simulacre de raționamente și poante. Iată acest frumos poem construit pe laitmotivul unui celebru vers de Macedonski, pe care îl cităm în întregime ca model de intertextualitate: „În acest oraș tapetat cu / mizerabile afișe electorale de-a dreptul de stânga / chiar în centrul lui aud (mereu liber / auzul omului, nu?): privighetoarea cântă dar / liliacul totuși n-a înflorit, maestre Macedonski (nu, nu / nu voi întreba ce-i cu epigrama aia contra / marelui suferind; pot să vă spun doar că / la Chișinău am cutezat a vă antologa în / colecția „Poezii de duminică”). În / această urbe de-a dreptul tapetată cu / mizerabile afișe politice (vecinul meu Avraam zice: / Pe mine nu mă interesează circumciziile astea / electorale), în acest oraș cu plămânii dezbătuți de / gorilele cluburilor de noapte / un strigăt poate avea multiple sensuri / ale durerii și derutei. / Și totuși / chiar de se urlă, se strigă, se scrâșnește din dinți / cântă privighetorile, acești gnomi condensați ca / niște ghicitori subțiindu-se în / silogisme muzicale, deși / liliacul încă n-a înflorit. Printre ruladele filomelelor / aud sirena salvării poetului încă nenăscut ce / latră-urlă umbra lui Stănescu care venise aici / prin 1976. (De fapt, în acest oraș în care / poți trilui sau urla / până și surdomutul pre limba lui piere / ajungând un Ioan-fără-de-cap sau fără-de-trup și / fără-de-țară: creierii – pe tipsie / inima – pe undeva prin mărăcinii din suburbia / Schinoasa Mică, peste locul unei biserici demolate de / antihriști.) / Și totuși veniți. / Privighetoarea cântă; până la urmă / liliacul va înflori și / vor cădea de acord tragediografii cu bucuriografii / uniți de Ah-uri și Of!-uri cu / minimă valoare lingvistică, dar fără de care / nedepline ar fi limba și poezia română, unde / precum în inima mea / se poate întâmpla orice. / Și chiar se întâmplă / pentru că, iată, privighetoarea cântă și, deja / liliacul a prins a înflori în / acest oraș important din / Statele dez-unite ale României. Veniți…”.

Leo Butnaru a deprins o tehnică pe care o exploatează cu înverșunare, fără a da semne de oboseală. Sapă în continuare în zona livrescului, își culege subiectele de peste tot, caută însușiri poetice în lucrurile și întâmplările cele mai derizorii, se mișcă absolut descătușat pe scara DEX-ului, de la A la Z, cu o capacitate de invenție verbală remarcabilă și cu o insățioasă plăcere de a strica vechile relații dintre cuvinte. Aflat într-o permanentă condiție ludică, el nu poate trece senin peste nici un cuvânt fără a-i încerca disponibilitățile de derivare-criptogramare-combinare poetică. O spune el însuși într-un poem: „În hermeneutica poetică / se poate întâmpla orice”. Astfel, pepsi-cola devine, la el, “sexy-cola”, curriculum vitae – „cu-cu-rri!-culum vitae”, darea de seamă – „eluci(darea) de seamă”, haz de necaz – „jaz de necaz”, Genghis-Han – „Genghis-Haim(ana)”; lângă frumoasa fără corp apare numaidecât „urâta fără corp”; în contrasens la “întoarcerea fiului risipitor” apare „întoarcerea fiului econom”; la „Schimbările Parisului” lui Bosquet scrie, în replică, „Statorniciile Parisului”; din filozoful Derrida scoate refrenul „derri-da-da”; din etcetera extrage în grabă „cetera”; îngerul este slab de înger, penații sunt peniți etc., etc.

      Acest volum de sinteză, O sută și una de poezii, ne oferă posibilitatea de a-l citi pe Leo Butnaru sincronic și diacronic, în contextul literar de ieri și de azi. Cartea relevă un discurs coerent, marcat de organicitate, a cărui fragmentaritate (uneori), se află în deplină concordanță stilistică, părțile aglutinându-se în cele din urmă într-un tot unitar, inconfundabil. Diversă, proteică – poezia scrisă de Leo Butnaru pe durata câtorva decenii se pretează la o lectură unificatoare și denotă coerență de stil și viziune, ceea ce nu poate fi decât reconfortant pentru sensibilitatea artistică postmodernă.

Alchimist solitar, raționalist și ingenuu, cu o viziune filozofică asupra existenței, hrănindu-se cu „iluzia necesară” a scrisului, extrăgându-și poezia din minereuri lingvistice topite în creuzete livrești, alternând cu aceeași potențare între poet, prozator și eseist, între publicist și traducător (tălmăcirile din Velimir Hlebnikov, René Char, Ghennadi Ayghi sunt mostre de mare virtuozitate ale genului), Leo Butnaru este prin excelență un poet al texistenței, fascinat deopotrivă de spiritul bibliotecii și de realitatea „reală”, un remarcabil creator de valori artistice contemporane.