sâmbătă, 23 noiembrie 2019

EMINESCU, MAIORESCU, ALECSANDRI, CREANGĂ... AU FOST BĂIEȚI DE GAȘCĂ?


Se întâmplă ca unii dintre cei care scriu despre literatură, așa cum scriu, uneori să emită,   mai discrete sau mai netăinuite, intenții punitive pentru cineva, care s-a arătat în dezacord cu unele texte ale lor, cu ce „afirmă” sau „infirmă” dânșii. Iar mie, în cam generalizata indiferență față de adevărul literar sau, poate, în lașitate unora de a spune adevărul (să concretizăm: între Prut și Nistru), din teamă să nu fie „criticați” de X sau Y, mi s-a întâmplat să polemizez cu unii emițători de oarece critică literară, indicându-le, colegial și cu bunăvoință, să fie atenți la cazurile în care nu prea stăpânesc, să zicem, proprietatea unor noțiuni de bază, în istorie, în artă, în literatură în particular.
Astfel, acum un timp, în ziarul „Jurnal de Chișinău” colegul Mircea V. Ciobanu o da serios în bară, consider eu, minimalizând până la condiția de mahala sau de gang importanța unei societăți literare, culturale, istorice, scriind nici mai mult, nici mai puțin că: „Pe la 1863, la Iași apare o gașcă literară elitară (orice gașcă este deschisă doar inițiaților) numită «Junimea»”. Adică, astfel se minimalizează până la frivolitate ceea ce se știa și s-a spus cu fermitate și seriozitate, noțional-academică, noțional-filosofică, chiar, despre o întrunire a celor mai luminate spirite din a doua jumătate a secolului XIX, despre asocierea lor într-o societate, care a avut un impact cardinal în „formarea unui orizont larg științific și de educație estetică (...) A promovat o literatură de valoare, subliniind rolul factorului estetic în producerea și aprecierea operei de artă, a trezit și a impus spiritul critic în cultura română, combătând pseudocultura (de care, de altfel, țin și... găștile! – l.b.), impostura, introducând o direcție nouă în gândirea și literatura română. (...) A încurajat, deopotrivă, istoria, filologia, geografia...” (Dicționar Enciclopedic, Vol. VIII. P. 371). Puneți toate cele enumerate sub degradanta noțiune de: „gașcă sf [At: POLIZU / Pl: găști / E: nct1 (Înv) Tovărășie (tainică) de oameni care urmăresc scopuri reprobabile. Și: (livclică, coterie” (DEX). La momentul oportun, i-am atras atenția lui Mircea V. Ciobanu la atare dezacorduri... scrâșnitoare, dintre ce spune el și ce a fost, totuși, „Junimea”, colegul însă nelăsându-se convins nici de Dicționarul Enciclopedic, nici de DEX, contraargumentând (am discutat pe Facebook, adică într-o... „bibliotecă” publică, păstrând desfășurătorul conversației): „Gașca, ca și boema, e un soi de aristocratism cu reguli esoterice, cu restricții pentru cei neinițiați. Sigur că eu am forțat nota, pentru că ceea ce se definește azi prin «gașcă» mâine va fi grupare, poimâine – școală estetică, pleiadă etc”, sublinia MVC. Să vezi liberalism întru relaxare noțională până la... desconsiderarea unei organizații care a făcut epocă, a modernizat civilizația românească (la compartimentul estetică, emisie și recepție literară, filosofică)! Însă polemistului nu i se pare inadmisibil de a generaliza, ticsind epoci și nume ilustre în acest termen minor, frivol: gașcă. Dar parcă tresărindu-i, totuși, în minte o scânteie de îndoială că ar fi făcut-o oarecum lată, colegul virează... aiurea, scriind: „...eu prefer «găștile» în locul «uniunilor de creație». Literatura o mișcă înainte individualitățile... sau GĂȘTILE. Care devin, cu timpul, școli. Mai bine zis, ele se consideră de la bun început școli și grupuri cu pretenții estetice, dar sunt considerate găști de cei din afara grupului”. Tii, comedie! Cum de nu s-a știut până în primul sfert al secolului XXI de rolul grandios al găștilor în literatura lumii?! La o adică, ceea ce numea Goethe Weltliteraturi nu ar fi fost decât o adunătură de... găști. Unde mai pui că în context nu era vorba de „uniuni de creație”, mult mai neimportante, după MVC, decât găștile. De aici încolo, opinentul își ia și mai mare avânt întru a-și apără... vântul cam... (renunț la epitet, să-l găsească cititorul), implicit mustrându-mă, parcă: „Ai uitat, probabil că, până la «Junimea», literatura era prezentă doar în saloanele aristocratice, boierești (de la Văcărești și Conachi, la Asachi). Că principiul esențial al societății era unul critic și chiar nihilist. Că ei își doreau «mai bine fără cărți, școli” etc., «dacă ele reprezintă o formă goală»... etc. Revoluționari, romantici, avangardiști (moderați). Iar dacă ne amintim că exponenții ei absoluți au fost Creangă, Caragiale și Eminescu... ce te deranjează? Ori vrei să spui că toată țara (și mai ales lumea academică) era încântată de scriitura lor? Așa că ei erau o gașcă de oameni normali, nu niște tipi sforăitori, cum îi reprezintă uneori istoria literaturii. Fără «găști», literatura stă pe loc”.

vineri, 22 noiembrie 2019

EMINESCU, MAIORESCU AU FOST... GĂȘCARI?...




Se întâmplă ca unii dintre cei care scriu despre literatură, așa cum scriu, uneori să emită,   mai discrete sau mai netăinuite, intenții punitive pentru cineva, care s-a arătat în dezacord cu unele texte ale lor, cu ce „afirmă” sau „infirmă” dânșii. Iar mie, în cam generalizata indiferență față de adevărul literar sau, poate, în lașitate unora de a spune adevărul (să concretizăm: între Prut și Nistru), din teamă să nu fie „criticați” de X sau Y, mi s-a întâmplat să polemizez cu unii emițători de oarece critică literară, indicându-le, colegial și cu bunăvoință, să fie atenți la cazurile în care nu prea stăpânesc, să zicem, proprietatea unor noțiuni de bază, în istorie, în artă, în literatură în particular.
Astfel, acum un timp, în ziarul „Jurnal de Chișinău” colegul Mircea V. Ciobanu o da serios în bară, consider eu, minimalizând până la condiția de mahala sau de gang importanța unei societăți literare, culturale, istorice, scriind nici mai mult, nici mai puțin că: „Pe la 1863, la Iași apare o gașcă literară elitară (orice gașcă este deschisă doar inițiaților) numită «Junimea»”. Adică, astfel se minimalizează până la frivolitate ceea ce se știa și s-a spus cu fermitate și seriozitate, noțional-academică, noțional-filosofică, chiar, despre o întrunire a celor mai luminate spirite din a doua jumătate a secolului XIX, despre asocierea lor într-o societate, care a avut un impact cardinal în „formarea unui orizont larg științific și de educație estetică (...) A promovat o literatură de valoare, subliniind rolul factorului estetic în producerea și aprecierea operei de artă, a trezit și a impus spiritul critic în cultura română, combătând pseudocultura (de care, de altfel, țin și... găștile! – l.b.), impostura, introducând o direcție nouă în gândirea și literatura română. (...) A încurajat, deopotrivă, istoria, filologia, geografia...” (Dicționar Enciclopedic, Vol. VIII. P. 371). Puneți toate cele enumerate sub degradanta noțiune de: „gașcă sf [At: POLIZU / Pl: găști / E: nct1 (Înv) Tovărășie (tainică) de oameni care urmăresc scopuri reprobabile. Și: (livclică, coterie” (DEX). La momentul oportun, i-am atras atenția lui Mircea V. Ciobanu la atare dezacorduri... scrâșnitoare, dintre ce spune el și ce a fost, totuși, „Junimea”, colegul însă nelăsându-se convins nici de Dicționarul Enciclopedic, nici de DEX, contraargumentând (am discutat pe Facebook, adică într-o... „bibliotecă” publică, păstrând desfășurătorul conversației): „Gașca, ca și boema, e un soi de aristocratism cu reguli esoterice, cu restricții pentru cei neinițiați. Sigur că eu am forțat nota, pentru că ceea ce se definește azi prin «gașcă» mâine va fi grupare, poimâine – școală estetică, pleiadă etc”, sublinia MVC. Să vezi liberalism întru relaxare noțională până la... desconsiderarea unei organizații care a făcut epocă, a modernizat civilizația românească (la compartimentul estetică, emisie și recepție literară, filosofică)! Însă polemistului nu i se pare inadmisibil de a generaliza, ticsind epoci și nume ilustre în acest termen minor, frivol: gașcă. Dar parcă tresărindu-i, totuși, în minte o scânteie de îndoială că ar fi făcut-o oarecum lată, colegul virează... aiurea, scriind: „...eu prefer «găștile» în locul «uniunilor de creație». Literatura o mișcă înainte individualitățile... sau GĂȘTILE. Care devin, cu timpul, școli. Mai bine zis, ele se consideră de la bun început școli și grupuri cu pretenții estetice, dar sunt considerate găști de cei din afara grupului”. Tii, comedie! Cum de nu s-a știut până în primul sfert al secolului XXI de rolul grandios al găștilor în literatura lumii?! La o adică, ceea ce numea Goethe Weltliteraturi nu ar fi fost decât o adunătură de... găști. Unde mai pui că în context nu era vorba de „uniuni de creație”, mult mai neimportante, după MVC, decât găștile. De aici încolo, opinentul își ia și mai mare avânt întru a-și apără... vântul cam... (renunț la epitet, să-l găsească cititorul), implicit mustrându-mă, parcă: „Ai uitat, probabil că, până la «Junimea», literatura era prezentă doar în saloanele aristocratice, boierești (de la Văcărești și Conachi, la Asachi). Că principiul esențial al societății era unul critic și chiar nihilist. Că ei își doreau «mai bine fără cărți, școli” etc., «dacă ele reprezintă o formă goală»... etc. Revoluționari, romantici, avangardiști (moderați). Iar dacă ne amintim că exponenții ei absoluți au fost Creangă, Caragiale și Eminescu... ce te deranjează? Ori vrei să spui că toată țara (și mai ales lumea academică) era încântată de scriitura lor? Așa că ei erau o gașcă de oameni normali, nu niște tipi sforăitori, cum îi reprezintă uneori istoria literaturii. Fără «găști», literatura stă pe loc”.

joi, 21 noiembrie 2019

Serghei ESENIN: DOUĂ POEME CELEBRE


SPOVEDANIUA UNUI HULIGAN

Nu poate să cânte orișicare,
Nu oricui îi este dat să cadă ca mărul goldan
La străine picioare.

Aceasta e cea mai mare spovedanie
Prin care se mărturisește un huligan.

Eu afișez înadins o mină nefericită, 
Pe umeri cu capul ca felinarul cu gaz lampant.
A sufletelor noastre toamnă desfrunzită-mi place
Pentru urmași s-o fac de-a lumina constant.
Îmi place când pietrele înjurăturilor
Fulgeră spre mine ca grindina furtunii râgâitoare,
Și-atunci îmi strâng și mai tare-ntre palme
Bășica frizurii mele, clătinătoare.

Atunci atât de drag îmi e să-mi amintesc
Iazul în lintiță, zvon de arini sub stele
Și că undeva la țară părinții îmi trăiesc,
Cărora le este în cot de versurile mele,
Dar cărora li-s scump cum carnea și pământul,
Ca ploaia răvășind verdeața în primăvară.
Ei ar veni cu furca să vă spargă trupul,
De m-ați atinge măcar cu o vorbă de ocară.

Sărmanilor, sărmanilor țărani!
Voi, probabil, v-ați cam urâțit,
La fel temându-vă de dumnezeu
Și de-al apelor duh sumbru și vrăjit.
O, dacă ați pricepe-n acest timp proclet
Că în Rusia feciorul vostru e
Cel mai bun poet!
Oare nu lor inima li se bruma,
Înțepată ca de spin, de ac,
Când el, desculț, călca prin băltoace reci?
Iar astăzi dânsul poartă un joben înalt
Și pantofi scârțâitori, de lac.
Însă mai trăiește-n el elanul de cândva
Al aceluiași ștrengar din ruseștile sate.
Oricărei vaci de pe firma mezelăriei
El i se închină încă de departe
Și, întâlnindu-se cu cărăuși în piața prăfoasă,
Amintindu-și izul gunoiului de pe ogoare,
El coada fiecărui cal e gata s-o poarte
Ca pe trena rochiei de mireasă.

Eu îmi iubesc vatra.
Îmi iubesc foarte tare baștina, frate!
Chiar de-i roasă de mahna ruginie-a răchitelor.
Plăcute mi-s ale porcilor râturi pătate
Și glasul broaștelor în miezul de noapte.
Sunt tandru bolnav de amintirile copilăriei,
Visez la ursuzul aprilie și la răceala serii,
De parcă să se încălzească, arțarul nostru
Se așază pe vine în fața focului zării.
O, câte ouă furasem eu din cuiburile lui,
Cățărându-mă pe scara crengilor întortocheată!
Mai e același, cu coroana-n legănatul vântului?
Îi mai rezistă scoarța aspră, crăpată?

Dar tu ce mai faci,
Iubite dulău bălțat?
De bătrânețe ai ajuns orb și scâncitor
Și tot umbli prin ogradă coda târându-ți
Ca cea mai prăpădită javră din sat,
De nu mai știi unde-i grajd, unde-i pridvor.
O, ce scumpe mi-s ștrengăriile de pe când,
Șterpelind din casă vreo coajă de pâine,
Eu cu tine mușcam din ea pe rând,
Fără-a ne contra deloc, om și câine.

Eu am rămas la fel,
La fel sunt cu inima.
Ca albăstrelele-n lan de secară
Pe față ochii îmi înfloresc.
Așternând a poemelor rogojini de aur,
Aș vrea să vă spun că vă iubesc.

Noapte bună!
Noapte bună la fiecare!
Prin iarba amurgului coasa zării zângăni prelung...
Astă seară aș vrea foarte tare
Prin geam luna s-o sug.

Lumină albastră, lumină atât de albastră!
Sub vălul ei nici să mori nu ți-e jale.
Fie, chiar de par oarecum cinic
Ce și-a prins un felinar la dos,
Mai la vale de șale!
Bătrâne, mult călăritule Pegas în trecere,
Să am și eu nevoie de trapul tău mărunt, ca la circ?
Eu am venit ca un meșter neînduplecat
Șobolanii să-i cânt, în slăvi să-i ridic.
Căpățâna mea lunii august e-asemeni,
Fierbe și curge al pletelor mele vin.

Aș vrea să fiu o velă galbenă-n țara
Spre care plutim, purtați de destin.

(1920)


OMUL NEGRU

Prietene, prietene,
Sunt bolnav, sunt foarte bolnav.
Nu știu boala de unde se trage.
Ori că vântul fluieră deocheat
Peste câmpul pustiu
Ori, ca pe-un crâng septembrie,
Alcoolul creierul mi-a devastat.