luni, 16 decembrie 2019

Luna și gâștele. Mit și traducere




Leo Butnaru

Ultimul meu Festival de Poezie în Taurida

Din cauza amurgului și altor „complicații” cosmice (necesare), peninsula Crimeea seamănă cu altceva, decât se vede pe hartă. E ușor altfel formată; deformată... spre dubitativ.
Alta decât cea de pe hartă e peninsula sub fabuloasele branhii palpitante ale zorilor, sub fabulos-auriile branhii fremătătoare ale amiezilor, sub sângeriu pâlpâitoarele branhii ale asfințiturilor răspândite peste fluxul și refluxul mării între Ialta și Constanța, între Varna și Istanbul.
În cele câteva călătorii pe aici, am îndrăgit Crimeea. Însă ar fi ca și cum un amestec de dragoste și îndoială, probabil, odată ce, de fiecare dată când revin la Ialta, Teodosia sau Koktebel, încerc ciudatul sentiment că m-aș afla în The land of nobody (Țară a nimănui), un amestec de elenism, spirit al stepelor tătare, post-sovietism-șovinism, cvasi-muscălie.
Popoarele, sau doar populațiile de pe aici, totdeauna au dat senzația de imitație (uneori... autentică) a unei alte imitații infidele, care chiar ar putea fi considerată originală. Neștiind cine sunt cu adevărat, ele, fiecare în parte, se consideră de toate, în perindări de etape în care etapa anihilărilor, alias a morții, se află între etapa geografică și etapa istorică, multiplicate și ele la rândul lor în alternanțe garnisite cu necurmatele țipete ale pescărușilor, grecilor exterminați, tătarilor deportați, ucrainenilor frustrați, rușilor mereu în expansiune. Și țipetele istoriei cu o densitate de cosmopolitism de-neimaginat în alte părți ale lumii.
De data aceasta, ca și cu alte ocazii, starea de incertitudine a prezenței mele pe aici mi-o face cât de cât „uitată”, amânată, până la o nouă revenire, tradiționalul festival de poezie din Crimeea, în partea ei transalpină, subtropicală.
Seară de seară, romantismul promenadei pe litoral. Lirică. Și, bineînțeles, mai mult sau mai puțină prietenie. Sau, poate, pe apucate, și ceva dragoste. Plus tehnicisme de neevitat: nu departe de țărm, în unduirea apei, luna lucește fildeșiu-untos, precum capota unui „Rolls Royce” scufundat.
…Așa a fost. Dintru început – câțiva ani, apoi, în final, câteva zile la rând. Seară de seară. A fost până ieri când, brusc, ne-a fost impus să credem că viața e deja mai mult pentru despărțire decât pentru întâlniri și poezie. Și, poate, pentru prietenie (ușor... internaționalistă, globalizatoare). Viața ad hoc aducând deja a lentă cantilenă descurcată cu gesturi amânate de jazman dintre coardele și clapele unui pian negru ca moartea, pian în luciul căruia se reflectă luna oglindită în mare ca un ciclopic ochi nesățios îndreptat spre această terasă de pe țărmul Koktebelului, ochi ațintit spre noi din posibila lume de apoi, nu departe de care (dar și în care) a izbucnit inter-slavonul război ce modifică rugile în biserică ortodoxă și versetele din geamie tătărască.
Din crestele munților Crimeii gloanțele scapără scântei din cremene și urgie…
Și noi, cei veniți să ne bucurăm de poezie, plecăm zburătăciți și îngroziți de istorie…

Lemn sfânt...

Ah, Hollywood-ul de altădată…  nikel-odeon, parafrazat atât de poetic și de cuminte: templul de cinci cenți, adică cinematograful primordial…
Ah, Charlie Chaplin… Prima ceremonie Oscar…
Dar, domnule Hollywood, cum de-ai putut decădea în atare hal, până la condiția unei bombe cu ceas, a unui campus de instruire a viitorilor teroriști, care acum nu au decât 16-17 ani și câte unul din ei mai împușcă în colegii și profesorii lor de liceu?
Domnule Hollywood, ce ai cu stelele, de le tot bombardezi? Ce ai cu oamenii pașnici, de-i tot terorizezi?...
Ah, Hollywood-ul de altădată…
Ah, Luminile marelui orașCasablancaTotul despre Eva… Timpuri noi (de acum aproape o sută de ani…)…
Ah, Hollywood, Hollywood, pe când îți mai îndreptățeai numele de lemn sfânt și nu răstigneai atâtea vieți nevinovate pe lemnul patului de armă, când duci adolescenți și bătrâni senili, până și cu lifturile zgârie-norilor, la războiul stelelor…

Luna și gâștele. Mit și traducere

Omul pe lună... Primul pas pe bietul praf selenar... „Este un pas mic pentru om, însă un salt uriaș pentru omenire”... (Păstrați ghilimelele la propriu și la figurat, plus această paranteză...)
Alte aselenizări, alți pași, alte module, alte (turme de) urme – curate, dar și necurate...
Din nenorocire, cândva, luna va ajunge nu doar poluată, ci și poluantă, precum un Cernobîl cosmic... Precum orice loc populat, des-sfințit de om...
În fapt de noapte, pe fundalul ei vânăt-auriu, liricele, suavele gâște din poezia japoneză se vor vedea, proiectat, ca la roentgen: niște biete schelete în zbor...
Astfel începea deja demitologizarea.
Într-adevăr, cam după douăzeci de ani de la aselenizarea omului, începuse să scadă numărul miturilor pe cap de locuitor, astfel că pe capul vreunui pământean, pe curiozitatea lui, nu mai revine niciun mit, în acest caz situația fiind la un 0 incert. Pe când în cazul capetelor altor muritori, inclusiv a descendenților din egiptenii sau grecii antici, se numără deja invers – minus un mit, două, trei...
Aceștia, bineînțeles oarecum frustrați, nu se lasă ca pe capul lor de locuitor să nu revină niciun mit, astfel că, din vreme în vreme, stau cu ochii holbați pe orizont, pe burtiera televiziunii cosmice pe care alunecă propozițiile de apă, grindină sau zăpadă ale norilor, cu care ar putea să se reîntoarcă vreun mit. În caz contrar, ei se simt parcă fără destin, precum cucul din ceas; pe scurt – pământeni ne-deplini, un fel de jumătate-om, jumătate-iepure; un fel de Statu-Palmă-Barbă-Cot (iată, aici, vreun eventual traducător al acestui text ar putea încerca dificultăți cu echivalarea noțiunilor care nu se găsesc prin alte părți…)

Zis-a Cel De Trei Ori Mare

Iată-l pe Hermes – bărbătos, grațios și oarecum avântat în mersul său pedestru, dar și aripat.
Cum aș scăpa eu ocazia de a-l întreba ceva pe inventatorul limbajului, scrisului, magiei, astronomiei, alchimiei și ce o mai fi fost să fie în realitate sau numai în gând?!
Și chiar îl întreb:
– Magistre, de fapt poemele ce sunt?
La care Trismegistos răspunde (mi s-a părut ușor iresponsabil):
– Cuvintele înaripate ce mor cu picioarele pe pământ.
Interesându-mă, cu cuviința de rigoare, dacă domnia sa aripatul la glezne mai are ceva timp pentru o altă întrebare, iar el având, se întâmplă, nu doar timp, ci și bunăvoință de a mă asculta în continuare, l-am rugat să se refere la eterna problemă cu conținutul și forma, să explice cât se poate mai simplu, ca să înțeleagă și cei de la academie, cum înțelege dânsul arta pentru artă, poezia pentru poezie, precepte în care este sau nu este respectată vreo normă, vreo noimă. Și Hermes fu din nou foarte laconic:
Asta se întâmplă atunci, când în loc de conținut și formă e otova formă și… formă. Însă trebuie spus că acest rezultat e cu mult mai puțin slut, decât dacă ar fi doar conținut și… conținut, lăsă în urma sa grăbitul Trismegistos, depărtându-se când zburând, când pedestru.


Eroul

Este erou. Așa s-a spus. Se mai spune. Pe bune.
Unii îl declară erou peste eroi. Alții îl văd cu binoclul întors, așa, un erou mai mic.
Oricum, este și rămâne erou.
Însă niciun guvern, niciun președinte de țară sau președinte de lume nu l-au decorat cu vreun ordin baban, sau cu vreo măruntă medalie, din motivul că aceștia nu mai citesc (prinși cu economia, cu vălmășagul politic) și, deci, umblă mereu nedecorat decoratorul de toate – măria sa, eroul liric.

Reparație

Au venit meșterii, ordonând: „Evacuarea!”, după care, împreună cu ai casei, au început a coborî, la hurtă, cărți de pe rafturi, în hol punând fundamentul – dicționare, enciclopedii barosane –, crescând, crescând biblio-piramida, până țurțurii scânteioși ai lustrei din tavan se atingeau deja ca de un vârf de Mont Blanc tipografic.
Reparația a durat ceva timp, iar astăzi în biroul renovat tresaltă un jazz vesel – a încheiere de evacuare și repatriere a cărților lumii.
În hol, împreună cu ai casei, scuturăm, ștergem de praf volumele. Firește, odată cu firele de praf se mai duce ceva – e adevărat, foarte puțin – din Cervantes, din Balzac etcetera – la propriu și la figurat, când e vorba de gloria lor postumă care, la începuturi fusese ca săriturile de pumă tânără, iar acum – ca o potolită spumă…

Cercuri în timp

…Odată ce este de necurmat, încât, fără să le atingă, ar putea tulbura cercurile anticului care, deja de cam trei mii de ani, calculează legitățile somnului – slogan pe care l-ar fi putut rosti nu obligatoriu filosoful, ci – de ce nu? – Maria Magdalena, după ce Domnul scosese din ea șapte demoni, sensul zicerii fiind: „Gata, bărbaților, nu-mi mai atingeți cercul, eu mă dau în sfințenie” (cercul în sensul de nimb) – vom lăsa sensurile mult-interpretabile, odată ce filosofia nu ține de ceasornicărie – într-un caz fiind vorba de exactitate și de diferențele de timp aici, în celălalt caz – de libertate și diferențele de sens, am impresia într-o eleganță mai specială, ca să zicem, muzica de clavecin, când adierea brizei de pustie modelează din pletele Magdalenei litere a-gotice, mai curând – arabice, georgiene sau armenești, duse undeva spre poalele Araratului, unde șezum și scrisum despre când-ul de acum și gândul de cândva…

(De)mitizare

…Nu a existat mărul lui Newton, iar până la el – nici butoiul lui Diogene, ca să nu mai vorbim de cada lui Arhimede pe timpuri în care nu existau decât simple ciubere care nicidecum nu te încurajau să exclami „Evrica!”
Nu au existat cercurile – ar fi fost prea mult pentru Arhimede și evrica, și cercurile.
Nu a existat nodul gordian, nici sabia lui Damokles, nici patul lui Procust. (Ci doar patul cam bolnavului Proust...)
Nu au existat surâsul sfinxului, nici șarpele Cleopatr(i)ei, nici calul troian, nici călărașul Hannibal la porți…
Pe scurt, nu a existat… nu a existat… nu a existat… nimic din toate astea și multe altele, cu toate că, uneori, ceva există –  să zicem, omul în care (să vezi!) există toate câte nu au existat și încă altele, peste poate…

Miez II

Nu odată, dimineața, mă simt ca propriul meu prolog. Seara… – da, dar și seara sunt propriul meu prolog în plin miezul existenței de peste zi, de peste noaptea ce mă ține în inconștiență, însă în viață, totuși. Prolog în miezul din miezul de noapte, în coborâș spre zorii dimineții. Asta sunt înclinat să cred: dimineața și seara, nopțile, eu însumi sunt propriu-mi prolog…
Numai că situația nu pare a fi similară și pentru poezia mea – din ea niciun vers nu se potrivește pentru prolog, niciun vers nu se potrivește pentru epilog, poezia fiind chiar
miezul
dintre cele două aripi ale neființării. Sau, ca variantă de lucru, am putea concluziona ceva mai puțin categoric: în ce privește toate ale vieții și poeziei – nimic nu poate fi demonstrat, Quod erat demonstrandum…

Glosări nedumerite la Orfeu și Euridice

Poeții au un supra-auz și o hipersensibilitate paralelă sensibilității naturale, de unde și aud – să ne amintim – cum crește iarba, cum se izbesc de geam razele de lună, cum fâlfâie aripile fluturelui, cum ghiorăiește petrolul în burta pământului, însă prefăcându-se a nu auzi ceva mult mai audibil – cum scârțâie porțile iadului, exact ca în momentele în care din infern erau pe cale să iasă Orfeu și Euridice; scârțâitul sinistru care, din cauza nerăbdării lui Orfeu, răsună pe urmele Euridicei, nimfa copacilor reintrând în infern, unde creșterea arborilor este prohibită…
De altfel, naiba știe ce era cu justiția aia mitologică, odată ce în infern nimerește una ca Euridice absolut virgină la capitolul păcate, fiind luată pe sus și coborâtă în imperiul smoalei pe când culegea flori cu suratele ei naiadele, din întâmplare călcând pe un șarpe care o mușcă mortal… Șarpele rămăsese sus bine mersi, iar tandra lui victimă – luată pe sus și coborâtă în eternul apus…


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu