Din Jurnal, 1-29 aprilie 2010
Pe
cel numit l`inventeur de la sculpture
moderne (extrag dintr-un pliant muzeal) „îl reîntâlnesc” chiar la el acasă,
aș putea spune, în „Atelierul Brâncuși”, care face parte din faimosul Centru
Pompidou. În anul 1956, magicianul dălții a lăsat moștenire statului francez
totalitatea (conținutul) atelierului său – opere terminate, eboșe, mobilă,
instrumentar, bibliotecă, discotecă, foto-arhivă personală (peste 1700 de
cadre), cu condiția ca Muzeul Național de Artă Modernă să se angajeze să
reconstituie atelierul și să-l prezinte precum va fi găsit în ziua decesului
artistului. Așa s-a întâmplat. Cele 144 de opere ce se află în 4 încăperi ale
Atelierului Brâncuși sunt inestimabile. Intrarea – gratis, precum a dorit-o
sculptorul. Program, 14,00 – 18,00.
Cât timp așteaptă deschiderea, potențialii
vizitatori sunt acostați de multe copilițe oacheșe și... surdo-mute, ar reieși.
Ele solicită semnături întru susținerea copiilor cu dizabilități. Bine, dă el
francezul, franțuzoaica o semnătură, numai că după aceasta „surdo-mutele”
pretind și contribuție pecuniară. Nimic nou: le-am văzut, pe aceleași, prin
Cartierul Latin. Ca și acolo, la un moment dat apare mahăra, o vlăjgană, oacheșă
și ea, care, țigănește în melanj cu românește, strigă adunarea, muștruluindu-și
albinele că nu sunt prea zeloase,
insistente, convingătoare, că lasă „să le scape” clienții... Asta e, unul
dintre trucurile anumitor cetățeni carpatini care, din păcate, sunt inventivi
la escrocherii, tertipuri...
Însă
vizita în atelier a urmat după ce am urcat în creasta Centrului Pompidou, de
unde, ca și de pe Arcul de Triumf, am scrutat pe îndelete panorama Parisului.
Din
exterior, așezământul seamănă cu o fantastică mașinărie infernală, în interior,
însă, e paradisul (foarte agitat!) al artelor moderne. În argoul parizian, mai
este numit „Notre-Dame de la
Tuyauterie ” și „le Pompidolium”, adică – 1/ „Țevăria”
(aproape... Canalizația...); 2/ „pompă” și „dolium”, ceea ce în latină însemna
un vas excepțional de mare, care era destinat pentru păstrarea vinului
(1 200 de litri), uleiului sau cerealelor. Ei bine, răuvoitorii – pentru
că sunt printre parizieni și din ăștia, – cărora nu le place cum arată Centrul,
când zic „dolium” au în vedere... doliul...
În
una dintre săli, un grup de pici-gâgâlici, cu vârsta între grădiniță și întâia
clasă primară, stăteau la podele, în timp ce educatoarea le prezenta – ce credeți?
– „Foca” brâncușiană (ce polizare, ce șlif!) – una dintre ultimele lucrări ale
sculptorului (1943), achiziționată de muzeu peste patru ani de la apariția ei
în lumea capodoperelor. Fără a le spune cum se numește sculptura, educatoarea
i-a întrebat pe gâgâlici cu ce cred ei că seamănă respectiva lucrare. O, de
câtă inventivitate dădeau dovadă micii vizitatori! Rețin ce spune un pici:
„Seamănă cu un aspirator”. Dar, în fine, ghidați de educatoare, ajung la
adevăr: e o focă. Iar foca ar fi și ea pește sau ba?...Uite, asta e o altă
problemă (...și altă mâncare de pește) pentru micii francezi norocoși de a
putea să umple celebrele muzee încă de la vârsta-le de 5-6 ani...
În
altă sală, iarăși Brâncuși, cu „Cariatidă” (1924/ 1948).
Ca
să ne dăm seama, vag-imaginar, ce bogăție a lăsat Brâncuși prin donația
pariziană, să amintim că lucrarea sa, „Portretul Doamnei L.R.” (sculptură în
lemn de stejar) a fost vândută cu 26.000.000 de euro, acesta fiind al treilea
preț în lume la o licitație de opere de artă.
[Călătorii
– sute de mii! – din metroul parizian, la stația Madeleine (linia 14),
contemplă „Rugăciunea”, plasată aici în 2001, ca reproducere a sculpturii
tânărului Brâncuși, din 1907. Precum scria Ionel Jianu, „Spațiului emotiv al
sculpturii Brâncuși îi adaugă o nouă dimensiune: cea de timp, exprimată prin
ritm continuu și avansare spre umanitate. O umanitate văzută în reculegere și
credință, o umanitate animată prin caritate și nostalgie cerească”. Apoi, Piața
Brâncuși din Arondismentul parizian nr. 14.]
* *
*
Rodin a fost cu
adevărat inspirat poeticește, când și-a botezat unele opere ca: „Geniul
repaosului etern”, „Fugit amor” (1887), aceasta consunând – nu? – cu
eminescianul „S-a dus amorul” (1883). Altele: „Vocea interioară sau meditație”
ca tranziție – posibil, totuși, – de la duritatea materiei la spirit, ca factor
ideal al existenței și creației. Iar „Rugăciunea” (1909) lui Rodin bineînțeles
că te duce cu ochii minții la lucrarea omonimă a lui Constantin Brâncuși. Cum
să nu-ți amintești că, după o scurtă perioadă de
lucru în atelierul lui Rodin, Brâncuși îl părăsește, afirmând, adagistic: „La
umbra arborilor falnici nu crește nimic”.
* * *
(Urcam
scările La Grand Palais
* * *
De la Ionescu – la casa de veci a lui Emil Cioran.
(Casa de pe lumea cealaltă, unde, posibil, Cioran deja și-a
îndeplinit visul – de pe lumea aceasta – de a fi hagiograful unor vagabonzi
celebri.) Pietrele lor tombale nu se
află prea departe una de alta, și nici de cea a lui Constantin Brâncuși. [Peste
patru decenii de la decesul mamei sale, înmormântată la Hobița, marele sculptor
se confesa, că (sunt) „neîmpăcat sufletește, știind că trupul meu va putrezi în
pământ străin, departe de ființa cea mai dragă: mama mea”.] Pe mormintele lui
Cioran și Brâncuși – semne de afecțiune: bilețele, panglici, bilete de metrou;
la primul – și o ulcea cu pământ care, presupun, o fi fost adus(ă) din România,
poate chiar de la Rășinarii săi de baștină (din care, scria filosoful, „nu
mă mai interesează decât ulița copilăriei”). Iată și o bancnotă de un leu românesc, prinsă sub argila ulcelei, să n-o
ia, eventual, vântul. Pun și eu, alături, una de un leu... moldovenesc.
*
* *
În Cimitirul Montparnasse se află și
celebrul... Le baiser de la mort, una
dintre cele mai faimoase, aici, sculpturi tombale pe care, în anul 1910,
Constantin Brâncuși a executat-o pentru mormântul tinerei rusoaice Tatiana Rachewskaïa (Rașevskaia). De cum am dat cu ochii de acest nume, în
memoria mea a tresărit ceva! De unde, de unde îl cunosc?!... Sigur, de la Ilya Ehrenburg , din
extraordinarele sale volume de memorialistică Oameni, ani, viață (Liudi, godî, jizn’). Acolo, demult, în studenție,
întâlnisem numele tinerei și nefericitei rusoaice.
După
masă, la ICR ,
aveam să navighez prin internetul rusesc și, după un timp, chiar să găsesc referința
lui Ehrenburg. Iat-o: „Pe Tania Rașevskaia o cunoșteam încă la Moscova , ea fiind sora
colegului meu de școală Vasia; a stat în pușcărie, a plecat la Paris , s-a înscris la
facultatea de medicină, s-a căsătorit cu un român frumos, iar pe urmă s-a
otrăvit. (Alte surse susțin că dragostea ei pentru medicul român ar fi fost una
nefericită, nereciprocă. – L.B.) La
înmormântare a sosit mama ei din Moscova; au înduplecat un popă, tuturor
înmânându-le lumânări, iar diaconul cânta: Și-i
iartă-i ei toate greșalele cele de voie și cele fără de voie...”
Căsătorită
cu un român! Oare nu de aici și lucrarea lui Brâncuși la mormântul tinerei
rusoaice ce și-a pus capăt zilelor?... (Ehrenburg menționează că, la acea
vreme, printre rușii ce se stabiliseră la Paris și nu se puteau adapta aici, sinuciderea
era ceva obișnuit.)
Astfel
redă lucrurile Ehrenburg. Iar la eminentul exeget al operei brâncușiene Barbu
Brezianu găsim următoarele: în 1910, „la rugămintea doctorului Marbé, ridică
monumentul Sărutul, pentru mormântul
sinucigașei, incizând cu litere chirilice inscripția: „Taniușka Rachevskaia,
născută la 6 aprilie 1887, adormită la 22 noiembrie 1910 /îndrăgită, cea mai iubită/
pe care s-o privesc nu mă mai satur”. Comanditarul monumentului, medicul român Solomon Basile Marbé
(Marbais), prieten fidel al lui Brâncuși, fusese anume cel de care se
îndrăgostise studenta Taniușa… Curios, trist, ba chiar dramatic este faptul că,
dacă, inițial, familia Rașevki (în transcripție românească) nu acceptase
viziunea brâncușiană pentru locul de veci al fiicei sale, peste decenii, iată,
urmașii respectivului neam, uimiți de faima Sculptorului, susțin că, după
actele cercetate în arhiva pariziană, Sărutul din cimitirul
Montparnasse cade sub incidența unui obiect ce poate fi revendicat! (Da,
eventual, dislocat, strămutat și – Doamne, ferește! – scos la licitație…)
Dar,
deocamdată, la
Montparnasse , Sărutul
simbolizează, deja de 100 de ani, dragostea eternă, însuși Brâncuși
mărturisind, în 1956, nu cu mult înaintea definitivei sale treceri pământești:
„Am vrut de fapt să fac un lucru care să pomenească nu despre o singură
pereche, dar despre toate perechile de oameni ce s-au iubit și s-au perindat pe
pământ, înainte de a-l fi părăsit”.
Vecinul
imediat al lui Brâncuși este uriașul
editor Henri Flammarion.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu