DESPRE CRÂCNITORI

Nu o dată, în interviuri, în discuții, am fost întrebat, iar în unele opinii despre mine s-a constatat că aș fi, poate, cel mai prolific scriitor dintre Nistru și Prut, ba nu au lipsit și ezitările de a se generaliza cu: cel mai fecund dintre scriitorii români de azi. E drept, aceleași lucruri s-au spus și despre munca mea de traducător – românizez impresionant de mult din literaturile lumii, la rândul meu fiind tradus, având cărți apărute în câteva țări. Se mai spune că aș fi scriitorul total, ce se manifestă prin poezie, proză, eseistică, exegetică (cercetare) literară, traducere, jurnal intim, jurnale de călătorie, jurnalism „pur”, cu o serioasă componentă a cărților de interviuri; că scriu pentru copii.

Ar trebui să răspund acestor provocări, uneori discret-tendențioase?...

Voi încerca să o fac în linia adevărului incontestabil că fiecare din noi are anumite calități, însușiri, înzestrări, particularități; are și un ritm vital și de creație întru a le verifica, „exterioriza”, în cazul nostru prin scris, prin literatură.

Pur și simplu, eu sunt un scriitor dependent de scris. O spun fără oarecare subtexte tautologice sau șmechere evaziuni formaliste de la un răspuns clar. Asta e claritatea: sută la sută, scriitor dependent de scris. Fără fală. Fără pohvală. Ci cu cea mai simplă și adevărată socoteală. Însă nu cred că îi voi depăși ca volum scris pe Arghezi, cu zeci de tomuri, pe Sadoveanu, cu tomuri mai puține, însă cu mult mai cuprinzătoare. Să ne amintim că Șerban Cioculescu publica, săptămânal, câte două pagini în „România literară”. Decenii la rând, pare-se. Dar parcă Lucian Blaga a scris puțin? Pe ei nicidecum nu poți să-i pui sub semnul aluziei sau subînțelesului finețurilor implicite că a fi un scriitor fecund echivalează cu a fi un scriitor nu prea valoros. Tot ce au scris ei, chiar și în defileurile creației lor, este net superiori unor autori care scriau puțin, unii dintre aceștia – și prost, dar ei înșiși, ba chiar și unii critici (a)literari, considerând că este ceva de capul lor. Nu încape îndoială că cei cu puținul și țârâitul în literatură nici pe departe nu i-au acordat scrisului, cititului, studiului atât de mult timp, strădanie, vocație ca aplicație, cât i-au acordat Blaga, Sadoveanu, Arghezi, Cioculescu etc. De ce nu ne-am aminti, drept pilduire, că  Nicolae Iorga, în viața cât i-a fost dată, a scris peste... 1000 de volume, inclusiv „Istoria României” în 10 tomuri, 12755 articole și studii și 4963 recenzii?...

Și fecunditatea depinde sui generis de talent, vocație, de seriozitatea conștientizării și aplicării acestora în travaliul tău profesional, predestinat. Prin urmare, nu mă interesează aluzioniștii, crâcnitorii, nemulțumiții, țârâiții ca talent, chefliii, trândavii ce pierd timpul pe care ar fi fost bine să-l pună în serviciul operuței lor, subțirele, ceea ce nu înseamnă a priori și valoroase.

Reiterez: vorbesc cam crâcnitor despre randamentul literar, zis și fecunditate, al altora cei care, în comparație cu un scriitor prolific, și bun, e de menționat, îi dedică literaturii mult mai puțin timp, mult mai puțină perseverență, dar și puțin studiu, puțină lectură, astea, dacă le ai la activ, oferind mereu noi imbolduri de a reveni la propriul scris, de a-l dezvolta sub aspect ideatic, tematic. Plus că, în ce mă privește, am evitat angajamente, servicii care mi-ar fi devorat timpul și libertatea necesare pentru scris, iar serviciile pe care le-am avut, în redacții sau edituri, sau la Uniunea Scriitorilor, au fost în nemijlocită concordanță și colaborare cu munca mea literară.

Însă manifestarea harului unui scriitor are și imprevizibilități: uneori e copleșitor în prezență-abundență-manifestare, alteori – sfâșietor în retragere și ascundere, pe o vreme, în spațiile aridității spiritului, ocultându-ți ziua prezentă, perspectivele, punându-ți la îndoială misiunea pe care credeai că o ai totuși printre cărțile lumii, printre cărțile tale... Momente de derută sau oboseală, de relativă scădere în vigoarea discursului și stilului scriitorului, în randamentul muncii sale....

După care, iar răsare soarele! Și artistul e din nou, parafrazându-l pe Păstorel, „cel mai el, maximum de el”.

Și încă ceva: dacă ajungi să depinzi mai puțin de capriciile socio-materiale, îți organizezi viața în funcție de modul de manifestare a vocației și de temperamentul tău de scriitor. Iar această liberă dispunere de sine se răsfrânge și asupra fecundității, ritmului tău creator. Inima și cugetul îți sunt libere, deci ai curajul și disponibilitatea de a le urma intuițiile, îndemnurile, harurile.

Apoi, faptul că mi-aș menține activitatea de scriitor la un nivel apreciabil e confirmat de opiniile marilor, distinșilor sau merituoșilor colegi care, în timp, s-au referit la scrisul meu, alții chiar încercând să mă portretizeze. Nu aș aminti decât o parte a numelor, celelalte fiind fixate în volumele de bio-bibliografie, publicate în 1999, 2005, 2016, 2020. Printre cei care m-au onorat cu atenție simpatetică sau sever-axiologică au fost/ sunt Gheorghe Vodă, Ioanid Romanescu, Fănuș Neagu, Nicolae Manolescu, Cezar Ivănescu, Constantin Ciopraga, Adi Cusin, Gheorghe Grigurcu, Arcadie Suceveanu, Gellu Dorian, Lucian Vasiliu, Nicolae Prelipceanu, Alex. Ștefănescu,Vasile Gârneț, Dan Stanca, Ioan Groșan, Vitalie Ciobanu, Mihai Cimpoi, Cornel Ungureanu, Vasile Romanciuc, Chiril Covalgi, Adam Pulojić, D. R. Popescu, Răzvan Voncu, Ioan Holban, Ion Pop, Al. Cistelecan, Adrian Alui Gheorghe, Dan Mănucă, Mihail Gălățanu, Octavian Soviany, Ștefan Borbely, Ioan Lascu etc., etc. Plus alții de dincolo de frontierele românești – Franța, Olanda, Italia, Rusia, Germania, Polonia, Serbia, Azerbaidjan, Ucraina etc.

Însă eu îmi zic că cei care s-au referit și la randamentul meu de creație neobișnuit, precum li se pare, – poate că, hai să admitem, neutru sau doar ușor mirat, onest sau, cu subînțeles, cu ceva reproș, parcă, – poate că era cazul să dea și un oarece răspuns, să încerce a înțelege și a explica pe ce s-ar baza o astfel de exuberanță a subsemnatului. Odată ce majoritatea cărților mi s-au învrednicit de opinii favorabile sau chiar foarte bune din partea persoanelor și personalităților autorizate în valorizarea literaturii, asta e chiar dovada că nu aș fi un condeier oarecare, ci unul de o eficiență artistică în nemijlocită relație cu vocația, cu harul, cu, banal spus, talentul. Dar ce fel de talent? Poate că chiar unul ieșit din comun, ce e peste dotarea altora? Nemodest vorbind, aș avea argumentele doveditoare că, pur și simplu, debutantul care am fost avusese ambiția, dar și șansele, plus condițiile nu doar de a scrie poezie, eseuri, de a traduce (aceasta de asemenea înseamnă înaintare în profesie, în artă, în perfecționarea ta ca literat, traducătorii fiind considerați cei mai inteligenți și informați oameni ai scrisului), ci și de a se instrui sub aspectul, dar și auspiciile unor perspective de beletrist profesionist. Aspecte și auspicii conștientizate, asumate, dezvoltate, extinse. Dotarea respectivă, dar și șansele, condițiile, dorința-tendința de a se consolida și avansa în profesie, prin studiu, bibliotecă, muncă, încă de student, într-o redacție cu reputație foarte bună la timpurile ei, „Tinerimea Moldovei”. Și necedări de principii în fața constrângerilor ideologice și de oricare alt fel, uniformizatoare, descurajatoare, distrugătoare de identitate, individualitate, acțiune, de destin de tânăr scriitor.

Iar până la debut, poate că școlile generale în care am învățat, din Negureni, Chișinău sau Ciocâlteni, au fost mai altfel nu știu cum, mai cu taine și dotări propice unui viitor literat? Poate și grație lor am înțeles mai bine decât alții cum se însușește, fără profesor, meseria de scriitor?

De ce nu s-ar admite că, față de cei care scriu... puțin, foarte puțin, chiar chinuitor de greu, aș avea atuuri, mobiluri și energii spirituale peste ordinar? De ce nu s-ar admite că eu știu ce vreau, știu ce fac – mai deslușit, mai eficient, mai convingător, dacă vreți (...și iertați nemodestia)? Anumiți colegi au remarcat unele din aceste elemente/ componente ale modului meu de a fi, de a izbândi încă din adâncile noastre tinereți cenacliste. Iată un extras din dialogul lui Vasile Nedelescu și Nicolae Rusu, publicat în revista „Orizont” din 1988: „V.N.– Printre altele, la multe din ședințele «Ramurilor» (cenaclul de cândva de la politehnică – L.B.) îi aveam oaspeți pe membrii cenaclul «Mihai Eminescu» de la Universitate…

N.R.– Eu mi-l amintesc în mod deosebit pe foarte tânărul pe atunci poet Leo Butnaru, discursurile căruia erau lungi și spectaculos de savante. Iar eu mă străduiam să-i înțeleg spusele și mă gândeam: «Strașnic deștept băiatul ista! Se vede că așa trebuie să fie un poet adevărat…»”

De ce nu s-ar admite, onest și fără nervozitatea suspiciunii, că eu aș beneficia (mai) eficient de inspirație divină și transpirație pământeană, cotidiană, de sfânta muncă umană?

Poate că am investit, dar am și jertfit mai mult, pentru a avansa în vocație, în profesia scrisului. Poate că eu sunt în relații mult mai... cordiale nu doar cu limba română, ci și cu tainele limbii literaturii, cu însăși literatura, de totdeauna și de pretutindeni.

Poate că am învățat, „am furat” meseria, dar și măiestria de la scriitori români valoroși, chiar celebri, cu care am conversat, pe care i-am ispitit în interviuri, editate, cu timpul, în vreo 7 volume.

Apoi să pornim și de la premisa constatată de Diderot că fantezia e forța călăuzitoare a omului creator. Fantezia ca forță spirituală, „a cărei valoare se măsoară cu dimensiunea imaginilor produse, cu puterea de acțiune a ideilor, cu o dinamică pură”, prelua și reformula Hugo Friedrich unele constatări ale lui Diderot. Iar Baudelaire definea fantezia ca pe o operare intelectuală, deci și de creație dirijată.

 Prin urmare, reiese că cel care e „pus în ecuație” poate avea o fantezie mult mai prodigioasă, decât a invidioșilor văduviți de potență creatoare. Și tocmai această fantezie, dimpreună cu intelectul înalt și nobil școlit, cu forța de muncă și profesionalismul incomensurabil superior celui al invidioșilor îmi asigură o permanentă... dependență de scris, de creație. E de înțeles că disponibilitatea (im)pulsatorie a fanteziei și forța de inițiativă a intelectului creator sunt oarecum altfel în cazul meu.

De ce nu ar exista o altfel de concordanță între abundența energiilor spiritului și cele ale constituției fizice? Altul e randamentul unității energiilor acestora, în totalitatea lui, întru creație. S-ar putea ca și aceste energii să fie peste medie, sau chiar peste niveluri destul de apreciabile. Toate, îndrumate și mobilizate, presupun, de un ușor și neostentativ fanatism creator.

Poate că știu mai bine sau chiar mult mai bine decât alții de ce are nevoie o existență sui generis de scriitor, cum poate fi ea cât de cât influențată, orientată, apărată, întru evoluție, consolidare și afirmare în mod evolutiv.

Posibil, și din motivul că, student și după aceea, nu am citit și studiat doar literatură pură, ci și filosofie, și literaturologie, traductologie etc. Ba chiar, de multe ori, am scris despre cele citite, studiate, învățate, aspirate (adică, râvnite). Am teoretizat sau doar am opinat frecvent despre profesia scriitorului, despre specificul ei. (Cărțile de eseuri, câte le-am scris, îmi stau de dovadă.)

Altmintrelea, nu este exclus că aș fi printre cei care știu mai adecvat și aplicat ce înseamnă contemporaneizarea permanentă a spiritului uman.

Posibil să fie chiar așa...

Însă considerentele de atare fel nu par binevenite printre unii lăturași ai scrisului, fiind tratate cu suspiciune. Pentru că, zic ei, trebuie să fim modești, dacă e posibil – peste măsură, să nu ieșim din rând. În față.

II. Și totuși... Creație și insinuație

...În fine, la Berlin sau Paris, Moscova sau Madrid, Varșovia sau Baku, Kiev sau Roma, Sofia sau Belgrad (ca să dau doar numele capitalelor țărilor, în care mi-au fost traduse și publicate cărți) lumea nu își pune problema cât ar scrie Leo Butnaru, ci cum ar scrie. Însă la Puțintei, mai bine zis – la Chișinău, dar nu numai, unii amici la cataramă, între ei, pentru că se potrivesc, dându-și (cat)arama pe față, nu o singură dată s-au arătat impacientați, că subsemnatul ar scrie... mult. Nu ca ei, puțin și prost. Ce să le spun?– Întâi de toate, respectivii băgători de seamă ar fi trebuit să observe că aproape o treime din volumele pe care le-am publicat sunt antologii și reeditări, trecerea cărților pe care le-am editat cu alfabet chirilic în alfabet latin.

– Întâi de toate și cu onestitate vorbind, poate că dânșii ar fi trebuit să-și pună problema, dacă nu care cumva subsemnatul le este net superior ca har, dotare întru ale literaturii; le este incomparabil superior ca profesionalism, că dăruiește vocației sale de scriitor mult mai mult timp, decât crâcnitorii.

– Secundo: Leo Butnaru și-a publicat primele poeme în presa republicană („Tinerimea Moldovei”) încă de pe când era elev, iar cei ce aveau să ajungă băgători de seamă, plictisiți și obosiți de a nu fi scriitori, și-au zis să se înnădească la ale scrisului, pe când deja trecuseră peste patruzeci de ani de viață, vârstă la care subsemnatul editase mai multe volume, din care fuseseră traduse mostre în cam 20 de limbi, iar unele chiar au intrat în antologii apărute în câteva țări europene.

– Apoi, renunțând la mizerabilele lor insinuări de... statisticieni rău-intenționați, să fi luat aminte că șapte cărți ale mele sunt de dialoguri cu personalități ale literaturii, culturii române, și nu numai. Adică, pe când unii ca ei, la fel de fel de simpozioane, de târguri de carte, stăteau și pălăvrăgeau, bârfeau te miri ce la bere, eu conversam cu (să zic alfabetic) Ioan Alexandru, Alexandru Balaci, Cezar Baltag, Matei Călinescu, Mircea Ciobanu, Gheorghe Crăciun, Ion Horea, Marin Mincu, Fănuș Neagu, Mircea Nedelciu, Octavian Paler, Sorin Preda, Ioanid Romanescu, Mircea Sântimbreanu, Marin Sorescu, Petre Stoica, Grigore Tomozei, Radu G. Țeposu, Laurențiu Ulici, Dimitrie Vatamaniuc... – ca să invoc doar o parte din numele celor trecuți în Lumea Neuitatelor Umbre, cărora se alătură și cele ale autorilor de la Chișinău, celor mai cunoscuți, o primă carte de convorbiri cu ei, „Răspuns și răspundere”, publicând-o încă în anii 80. Plus Nicolae Breban, Ana Blandiana, Mircea Martin, Andrei Pleșu, Dumitru Radu Popescu, Aurel Rău, Mircea Tomuș, Eugen Simion, Paul Goma, Dorin Tudoran, Eugen Uricaru, Sorin Alexandrescu, Magda Cârneci, Barbu Cioculescu, Gabriel Dimisianu și atâți alții. Astea sunt mărturisiri întru construire de istorie literară, nu întru deformatoare bârfă aliterară. Își imaginează respectivii cârtitori rău-intenționați câte ore și câtă muncă au solicitat construirea celor 7 volume de dialog cu creatorii de literatură? Știu ei de transcrierea de pe banda de magnetofon, de mașina de scris, de corecturi etc.? Nu mai întreb și de altceva, pentru că e clar că nu știu mare lucru despre literatură și cu ce, cum se lucrează în literatură.

– Din călătoriile mele, spre deosebire de cârtitorii, care au călătorit și ei, m-am întors cu trei volume consistente de yes-euri, adică de jurnale. Ei și alții alde dânșii, chiar dacă o fi călătorit și mai mult, totdeauna s-au întors cu mâinile în buzunare. Eu sunt scriitorul asistat și ajutat serios de jurnalistul din mine (de student încă, anul 3 universitar, am intrat în activitate redacțională, într-un colectiv celebru cândva, „Tinerimea Moldovei”), pe când pe ei nu are cine îi susține, fiind slabi ca alfabetizare literară, ca potență profesională. Ei stau la taclale ieftine, timp în care subsemnatul își face munca de scriitor, de jurnalist.

– Am publicat circa 60 de volume de traduceri, unele, bineînțeles, reeditate. Își dau seama respectivii câtă muncă necesită o atare angajare, benevolă, din atașament față de marile valori, din solidaritate cu marii scriitori din alte timpuri? Nu cred că pricep ceva la obiect. Pentru ei aceasta ar ține de SF. Ba nu ar ține de nimic, pentru că dânșii nu ar izbuti să-și imagineze un scriitor net superior lor ca dotare – cu har, cu energie, cu profesionalism, cu seriozitate. Ei, amatorii dintotdeauna...

– Ar fi trebuit să mai remarce că patru din titlurile din bibliografie sunt chiar volume biobibliografice, elaborate de bibliotecile chișinăuiene „Transilvania”, „Hasdeu” și Biblioteca Națională.

– Ar fi trebuit să rețină, că multe cărți sunt traduceri din creația mea, apărute în Franța, Rusia, Bulgaria, Italia, Germania, Polonia, Serbia, Ucraina, Azerbaidjan, Tatarstan, Spania... Este munca mea, la care se adaugă munca înnobilatoare a traducătorilor din lume. Știu ei ceva despre astfel de colaborare? Nu au cum, sunt privați de norocul de a trăi crearea literaturii intens, nobil, dimpreună cu colegii de pe alte meridiane. Nu-i țin baierele și nici... meridianele.

– Una din cărți e pur și simplu un volum-autograf, scris de mână, solicitat de biblioteca „Hasdeu” și editat de ea.

– În fine, prin insinuările stupide, ei ar vrea să crâcnească, precum că literatura subsemnatului nu ține ca valoare. Ce să le spun? Să ajungă și ei să ia două premii ale USR, un premiu al Comitetului Director al USR, Cununa de lauri a Turnirului de Poezie organizat de USR. Ca să nu mai vorbesc de distincțiile din Republica Moldova, cele mai importante, și aprecierile venite din alte țări. Iertare că spun asta, însă ăștia, cârtitori răuvoitori, trebuie pocniți cu ceva unde ar fi cazul, pentru ca să se mai potolească, să-și caute de ale lor, puținele, de scrisul lor, poate mai adaugă ceva la el. Dar nu insinuări, invidii, orgolii pornite din refulări, ratări și neputințe de tot soiul. Mai ales, în literatură. Unde, de când lumea, pe scriitorii de valoare au încercat să tabere vreun Zoil, sau lătrău-piticul...

Ce să-i faci?... – E neplăcut, dar nu grav, totuși. Sau: nu e grav, ci doar grețos.

Probabil, ca scriitor, tu ești ceea ce ești și grație invidioșilor cu ochii pe tine. Invidia este energie psihică. Și e transmisibilă. Asimilabilă. E motricitate sufletească, de conștiință transformabilă din negativ în pozitiv. Pentru tine, pentru creația ta. Pentru demnitatea ta. Asta ar însemna și încercarea bucuriei contradicțiilor, în primul rând pe cea de a nu fi mulțumit de tine însuți. Pentru a rezista în posibile vizări alb-negru, care te-ar privi. Alb-negru ce ține de invidie sau, poate, de gelozie, precum remarca Petru Popescu: „dacă cineva izbutește, în orice fel, se caută imediat o explicație negativă; sociologia invidiei lucrează la toate nivelurile”.

Eu unul aș vrea să fiu din rândul celora, cărora invidia ce-i vizează sau chiar îi atacă să le țină în formă bună talentul, ambiție, condiția de scriitor.

În fine,  sper să se înțeleagă, că dispun de suficientă maliție restrictivă, dusă până la prohibiție față de numele unora care, prin crâcneli interminabile și judecăți strâmbe, țin să testeze virtuțile altora.