PROZOPOEME DIN „ACOLADA”

Leo Butnaru

Punctul

Și punctul mort va reînvia odată cu viețile care ajunseseră la el. Punctul va fi din nou viu, neamenințând destine, acțiuni, iar morților ce vor reapărea în Ziua Învierii le va reintra sufletul pe gura din care li se urcase la cer, spre grădinile respirațiilor și inspirațiilor – adică, foștii morți își vor reprimi duhul pe care și-l dăduseră și va fi o mare taină fremătătoare în aceste Circuite ale Învierii oamenilor morți și punctelor moarte, și lume multă va reîncepe să vorbească în limbile sanscrită și latină, ba chiar și în alte limbi care, de veacuri, erau considerate moarte și care în Ziua Învierii vor reînvia și ele cu tot cu vorbitorii și scriitorii lor stinși prin antichitate – până la nașterea lui Hristos, care a fost unul din ultimii vorbitori de latină încă vie (cel puțin pe Peninsula Sinai, alias Asia Apuseană). Da, latina limbă ce avea să moară și ea după Pilat din Pont, care se spălase pe mâini și pe dinți de limba latină ce era deja pe cale de neființă vorbită.

Și la Înviere din ceruri se va auzi: „Iată omul reînviat” și: „Iată limba reînviată”, despre punct tăcându-se, pentru că se va subînțelege de la sine că va reînvia și punctul mort cândva, iar într-o nouă viață Pilat ar fi învățat și el o limbă, franceza sau engleză, să zicem, după care să se numească Pilat din Point, adică Pilat din Punct, și de la capăt, – și pune virgulă, pentru că, spre deosebire de punct, virgula nu moare niciodată, prin urmare nici nu reînvie, ceea ce nu înseamnă că nu e sensibilă la tristeți, la drame, deoarece, iată, – virgula pare o lacrimă căzând invers, spre cerurile unde se reînvie.

Ce-i cu chestia asta…

Stelele sunt punctele de sub cocârjarea a tot atâtea semne de întrebare metafizice, adică nevăzute, ceea ce însă nu înseamnă că se poate face abstracție de ele – măcar la unele interogații ar trebui totuși să se răspundă, – îmi ziceam eu în cazul când, în fine, izbutisem să-i telefonez lui Dumnezeu, prin mare minune răzbind la Orange-ul din tării.

Dumnezeu a fost impecabil-irepetabil de politicos, ascultându-mi răbdător cam lunga întrebare despre cum se întâmplă chestia asta/ aia cu muzele, cu inspirația, în genere cu poezia – cum, de ce, din ce apare ea, etcetera.

Apoi câteva clipe Dumnezeu tăcu în celular, după care mi-a spus că, pe moment, e cam ocupat și poate îi telefonez în altă zi, sau noapte – (în genere, Dumnezeu nu doarme, veșnicia lui fiind o eternă insomnie)...

„Bine... Mulțumesc, Doamne Dumnezeule”, am zis, și am închis. Dar din vocea Atoateștiutorului simțeam eu că – iertare, Doamne! – nici El nu știe ce-i cu chestia asta/ aia, numită poezie...

Pentru ca peste câteva clipe să-mi sune telefonul de la un număr neidentificabil. „Eu sunt, fiule...”, se auzi în celular!

Era Dumnezeu! L-am cunoscut după vocea pe care i-o auzisem cu câteva clipe în urmă!

„Știu la ce te gândești... Așa e…  ai dreptate – nu prea știu nici Eu ce-i cu chestia pe care voi o numiți poezie... Iertare, fiule… Asta e…”, zise Domnul Dumnezeu cu cuviincioasă modestie…

Pe contraste

Soarele răsare aici, soarele apune dincolo. O jumătate de lume se trezește și vrea să arate importantă în proprii săi ochi, cealaltă jumătate de lume adoarme (nu-i fie de deochi) cu gândul să pară importantă în propriul său vis, de unde toate neașezările în ea, lumea ce ține să pară importantă/ impozantă (și neimpozitată) zi și noapte în proprii ochi, în ochii stelelor, în propriul vis, în visul norilor și pulberea cometelor, de care, de altfel, se teme să nu dea cumva, orbește, peste pământ, peste dorința ei de a părea lume importantă în proprii ochi, în propriul vis, în…

Nod în gât. Provocat de părerea pe care o am despre inadecvatul comportament al lumii în proprii săi ochi, în propriile sale vise, în ochii stelelor, în visele cometelor (asta e: necontenit universul își avortează cetele de comete).

Nod în gât. Și dorința de a pricepe dacă am sau nu dreptate. Să întreb pe cineva de pe aici, de aiurea. Poate pe locțiitorul lui Dumnezeu, sau pe vreun locotenent mai puțin la cin, dacă ar avea timp și bunăvoință să-mi răspundă.

Da, locțiitorul lui Dumnezeu trebuie să aibă în sarcină și în vedere problemele cu orgoliile și orologiile lumii, în care unul ca mine lucrează și percepe pe contraste – bun, rău, rău, bun, om, Dumnezeu – eu, cel căruia uneori îi vine să-și ia lumea în cap, firea-ar să fie, și de propria muncă pe contraste să fiu aruncat în cele patru părți ale lumii, două – ce visează când se trezesc, altele două – când adorm cu deșartă părere de măreție.

În toate astea e o alternanță necesară, cel mai important fiind că, atunci când o jumătate din omenire e trează, cealaltă jumătate a ei doarme. Pentru că ar fi catastrofal, dacă toți pământenii ar fi treji în același timp, eu considerând că numărul nenorocirilor în lume s-ar dubla…

Celebrul zâmbet enigmatic…

Bineînțeles, prietenul meu ihtiolog deosebește delfinul de delfină. Ba mai mult, de la el am deprins și eu atare subtilitate ihtiografică, astfel că odată, la delfinariu, i-am spus unui alt amic, de data aceasta ornitolog; da, i-am spus lui, specialistului în ale păsărilor, deoarece în acel caz nu conta specializarea, ci fenomenul la care mă refeream: „Uite”, i-am zis, „delfina aia are zâmbetul Monei Lisa”. „Ba chiar seamănă leit cu italiana aia franțuzită la Luvru!”, exclamă amicul ce avea deplină dreptate în completarea cu care veni. Apoi el continuă: „Și ea, ca și Mona, epilată grijuliu, neavând nici gene, nici sprâncene…” „Ce contează asta?”, m-am cam mirat eu, accentuând din nou: „Zâmbetul, zâmbetul contează…” „Da, da”, căzu din nou de acord amicul, precizând: „Delfina are zâmbetul istovit al Sfintei Fecioare…”

Astfel că deja eram ca și cum trei cunoscători în monalisalogie, alias delfinologie…

Debarasarea ca dialectică

Negarea negației și unitatea contrariilor.

                                        Hegel

Parole in liberta.

         Marinetti

Sinele tău e înghesuit de toate ale lumii. Și nelumii. În sufletul și cugetul tău e mare aglomerare de obiecte, cadavre cu și fără nume. De atâta filosofie existențială eșuată, în tine e o insuportabilă strâmtoare – aglomerarea, până la sufocare, a epavelor, inclusiv a epavelor figurilor de stil sau a figurinelor de fildeș.

Și doar când în puținul, înghesuitul tău sine mai intră Dumnezeu, se face deplina debarasare de surplusuri, de balast; de fast și nefast. Se face deplină și vastă libertate.

Apar pretutindeni, oricând și oriunde opinii libere, ce râvnesc vorace o și mai mare liberate.

Apar cuvintele pe alocuri trăsnite de propriile lor fulgere dezlănțuite. Cuvinte în libertate, nonconformiste, impacientate, pe care aș vrea ca tu, cititorule, să încerci a le citi cu cât mai mult calm, în cât mai multă pace, eu unul asigurându-te că ele nicidecum nu vor fi un impeachment declarat cuvintelor libere ale lui Homer. Sau ale lui Balzac, să zicem. Sau... Nu, nu vor fi...

În fine, aceste cuvinte în libertate, ce râvnesc tenace o și mai mare libertate, există aici, și în alte spații, în genere – ele umplu lumea cu grație, grație faptului paradoxal că au curajul de a fi

propriul lor impeachment, propria lor negație ca unitate a contrariilor.