DESCHIZĂTOR DE DRUM AL LITERATURII ROMÂNE ÎN SPAȚIUL RUS

        Leo BUTNARU           

La prima sa vizită în URSS (noiembrie-decembrie 1927), Panait Istrati trece ca și neobservat de presă, cu toate că în URSS deja îi fuseseră editate mai multe cărți, ceea ce îndreptățește, cred, ideea că tocmai el a fost deschizătorul de drum al literaturii române spre spațiul rusesc.

Situația se schimbă, însă, radical în februarie 1928, când oficiosul „Izvestia”, pe prima pagină, își informează cititorii că „vestitul scriitor francez de origine română” a fost expulzat din Grecia și a luat cale spre Odessa, motivul nemilei fiind prelegerea lui Istrati despre URSS în societatea pedagogică din Atena și articolul „Între Occidentul pe moarte și Estul ce se naște”. Este amintit și Nikos Kazantzakis, cu care, în 1927, Istrati vizitase țara bolșevismului. Peste câteva zile, ziarul scrie că Panait Istrati ajunsese la Odessa, unde participa la turnarea filmului „Chira Chiralina” (era coautorul scenariului), știrea încheindu-se cu precizarea: „După care se va stabili permanent cu traiul la Moscova”. Scriitorul imigrant, cum ar veni, este cooptat în colegiul redacțional al revistei „Вестник иностранной литературы” („Buletinul literaturii străine”).

De aici încolo, Istrati devine un scriitor destul de popular în URSS, precum se înțelege și din următorul caz: la începutul anului 1929, Vladimir Maiakovski este solicitat să colaboreze la hebdomadarul moscovit „Чудак” = „Ciudatul” (redactor-șef Mihail Kolțov), ce avea de autori o parte din gloriile literaturii ruse din acea vreme: Mihail Zoșcenko, Valentin Kataev, Iuri Oleșa, Ilya Ilf și Evgheni Petrov, Mihail Svetlov, Demian Bednîi... Iar în nr. 3 din ianuarie apare un poem al lui Maiakovski (care, dacă nu supăr pe cineva, aș zice că ar fi fost absolut... avant-[și... avânt!]-postmodernist, chiar dacă la acea vreme creația poetului mai ținea de ecourile unui avangardism tranșant, cubofuturist), intitulat „Se zice că...”, în perfectă (asta e cu superlativele: uneori sunt la locul lor!) concordanță cu dezideratul șapoului comun al acelui număr satirico-umorist: „zvonuri... bârfe... insinuări...”. În text, Maiakovski mai curând merge pe linia  considerației față de Panait Istrati. Prima parte e aceasta (versuri clasice, însă înlănțuite linear, nu în scăriță):

 „Barbusse s-a obidit – de ce, adică, de dragul criticii o atare gâlceavă goală stârnit-ați voi? Eu, zice, nu sunt un Panait Istrati francez, ci un hispanic Lev Tolstoi.

Se zice că, cheltuind titlul nimerit, criticii nu mai au pe cine cu ce-l asemui, ca să-i crezi! Astfel că balcanicului Gorki – Panait Istrati i s-ar potrivi titlul de Dostoievski irlandez”.

Însă peste zece luni, la 1 noiembrie, Maiakovski este printre protipendada literaturii ruse de atunci, care îl înfierează pe Panait Istrati în scrisoare colectivă, adresată „Scriitorilor din Occident” și cu un titlu mai curând neutru-constatativ, deosebit de blând în comparație cu înghesuitele opinii oploșite sub el. Printre cele 17 semnatari, erau și ale lui Leonid Leonov, Vsevolod Ivanov, Iuri Oleșa, Valentin Kataev, Ilya Selvinski, Eduard Bagrițki, Serghei Budanțev, Panteleimon Romanov, K. Zelinski, Vera Inber, Aleksandr Iakovlev, Abram Efros etc.  (Ar fi de remarcat că lipsea numele lui Maksim Gorki care, s-ar putea presupune, nu a semnat din ușor delicatul motiv că Panait Istrati era, metaforic, numit „Gorki al Balcanilor”. Însă, de fapt, scriitorul proletar nu prea îl simpatiza pe Istrati. După o întâlnire la Editura de Stat din Moscova, Gorki avusese cuvinte deloc măgulitoare despre Barbusse și Istrati ca despre persoane care „își fac cariera prin jocul de-a simpatia cu Sovietele... nu cred în sinceritatea lor față de puterea sovietică”. De altfel, în „Raport către El Greco”, Istrati îi spune lui Kazantzakis: „Gorki mi s-a părut cam rece, distant”. La care colegul grec răspunde: „Iar mie  – amărât, neconsolat”. „Păi să fi strigat, să fi băut, să fi plâns, să i se facă mai ușor pe suflet!”, se revoltă Istrati.)

Iar pe 14 aprilie 1930 Vladimir Maiakovski, unul din semnatarii adresării, se sinucide... Peste jumătate de an dispare și revista „Ciudatul”, publicația fiind închisă în urma criticelor protipendadei ideologice la adresa unor texte cu caracter antisovietic. Era ca și cum prologul sugrumării libertății cuvântului, majoritatea curentelor și genurile literare, în special în diversitatea lor avangardistă, fiind trecute la index. Se declanșa dictatul ideologic, pregătindu-se platforma pentru decretarea realismului socialist, pe care bietul Maksim Gorki îl anunță de la tribuna primului congres al scriitorilor sovietici (1934). Cenzura acționa tot mai mult, inflexibil, necruțător.

Prin urmare, Panait Istrati avusese o intuiție acută, care l-a și determinat să fie înverșunat față de bolșevism, scriitorul presimțind teroarea, pe care ștabii stalinismului în ascensiune urma să o dezlănțuie asupra literaturii și artelor, a întregii societăți. Din patosul, entuziasmul, de o falsitate... măreață, a marcării aniversării revoluției bolșevice, Istrati detectează tragismul ambalat în minciună: chiar pe când se afla în URSS, se sinucide diplomatul și activistul revoluționar A. A. Ioffe (ex-ambasador în Germania, China, Japonia...), reprezentanții opoziției fiind lipsiți, brutal, de posibilitatea de a se adresa cetățenilor. În alt loc, Istrati întreabă umbra unui altui sinucigaș, comisar al învățământului din Kazan: „Dar tu, Tairov, care îmi păreai cel mai puternic dintre toți, de ce ți-ai tras un glonț în frunte?” Bolșevicii ar fi încercat să ascundă creșterea numărului suicidelor care, pentru Panait Istrati, ca și pentru colegii săi francezi Victor Serge, Pierre Pascal și Boris Souvarine, reprezenta una din dovezile indubitabile a stării sociale infernale.

Cât de curând, sălbăticiei călăilor bolșevici urmau să le cadă jertfă mii de intelectuali, creatori de artă. Iată martirologiul nici pe departe complet al scriitorilor avangardei ruse, căzuți victime represaliilor barbare: N. Gumiliov (1921), N. Burliuk (1921), I. Deghen (1923), V. Șileiko (1930), V. Kneazev (1937), I. Terentev (1937), N. Oleinikov (1937), A. Arhanghelski (1938), K. Bolșakov (1938), I. Afanasev-Soloviov (1938?), O. Mandelștam (1938), S. Tretiakov (1939), Artiom Vesiolîi (1939), V. Riciotti-Turutovici (1939), B. Livșiț (1939), Gh. Ciulkov (1939), K. Olimpov (1940), A. Vvedenski (1941), S. Nelhiden (1942), D. Harms (1942), N. Habias-Komarova (1943?), V. Șerșenevici (1942), I. Gruzinov (1942), G. Șmerelson (1943?), A. Tufanov (1942, acesta – lăsat să moară de inaniție pe pragul unei cantine raionale)... Dar suferințele lui Boris Pasternak, ale Annei Ahmatova, umilințele la care au fost ei supuși?... Dar sinuciderea Marinei Țvetaeva, căreia i se refuzase până și un post de... femeie de serviciu, ce i-ar fi permis să-și câștige pâinea cea de toate zilele?...

Astfel, în modernitatea literară rusă părea să se extindă „golul istoric”, despre care vorbește aforisticul vers bacovian… Se înstăpânea brutal realismul socialist ca vid estetic, istoric, fenomen pe care îl intuise printre primii scriitori din Occident Panait Istrati, în lucrările sale despre Rusia Sovietică avertizând Europa, lumea de urgia care clocea în mintea bolnavă a bolșevismului. Precum remarca Boris Souvarine, în URSS prozatorul a cunoscut grele încercări de conștiință, în urma cărora „sentimentele îi înlocuiau doctrina, instinctiv el trecând de partea săracilor, exploataților și jertfelor”.

Iar după publicarea impresiilor sale de călătorie în URSS, a constatărilor socio-politice curente și a previziunilor negre de viitor referitoare la regimul bolșevic, în sus-amintita scrisoarea-adresare a mai multor grei ruși din deceniul trei prozatorul ajunge a fi considerat un ingrat, un renegat. (Să mai amintim că, în 1927, Istrati fusese ales președintele de onoare al societății de prietenie francezo-sovietică!)

Textul incriminatoriu începe cu „clasificarea” literaților occidentali, care vizitaseră URSS, pornindu-se de la „suspiciunea neîncrezătorului Herbert Wales”, trecându-se la „prietenia fermă” a lui Theodore Dreiser, John Dos Passos, Georges Duhamel, de aici spre „tovărășia fraternă a lui Barbusse, Holitscher, Brecht, Toller”, ideea „prăbușindu-se” în „inamiciția principială a lui Fabre-Luce și acoliților săi de idei”. Curios, dar e trecut cu vederea și nu e nicicum categorisit un alt mare scriitor din Occident, Nikos Kazantzakis, cu care Panait Istrati se întâlnise în Rusia și pe care elinul avea să-l invoce în romanul „Zorba Grecul” și în „Raport către El Greco”.

După care, brusc, vine explozia de mânie și nedumerire a semnatarilor: „Însă în acest grup de scriitori s-a nimerit și un om cu mare nume, care acum sună rușinos – Panait Istrati”. Asta, după ce rușii citiseră „Vers l'autre flamme – Confession pour vaincus” („Spre o altă flacără – Spovedanie pentru învinși”), în care sunt dezvăluite abuzurile comuniste, care, intuia-prezicea marele prozator, urmau să ia o amploare catastrofală.

„Dânsul a sosit la noi, – se spune în scrisoare, – ca un desăvârșit apologet al Revoluției din Octombrie... (Să ne amintim că, în „Raport către El Greco”, Kazantzakis îi spusese lui Istrati: „Tu nu ești un revoluționar, cum ți se pare. Ci ești un răzvrătit”. – L.B.) În fine, ne-a dăruit asigurările (он подарил нас заверениями), că URSS îi va deveni patrie adoptivă, unde va rămânea pentru totdeauna să trăiască și să lucreze printre noi. Am considerat că aceasta ar fi fost chiar esența convingerilor sale...

Însă dânsul a oferit exemplul, cum i se schimbă convingerile în conformitate cu hotarele țării în care ajunge. Primind tot ce putea să primească, și-a părăsit «patria adoptivă» cu ușurința cu care, se vede, mai înainte părăsise «Occidentul putred», unde s-a întors... și de unde, deja doar peste câteva zile, a început să ponegrească URSS cu patosul, cu care nu demult defăima Occidentul, iar ceea ce scrie acum despre țara noastră ne trezește indignarea nu doar pentru că aceasta ar fi o clevetire în general, ci pentru că ea vine de la Istrati.

Noi niciodată nu ne-am adresat scriitorilor occidentali cu vreun mesaj de acest gen. Prea puțin ne-au afectat ieșirile înrăite ale unor întâmplători mânuitori de pană: am trecut sub tăcere impasibilă înjurăturile unui oarecare Henri Béraud, care născocise «ceea ce nu văzuse în Moscova»; nu am considerat că merită barem strop de atenție cameleonismul jurnalistului Géo London... Însă cazul lui Panait Istrati încalcă orice limite ale toleranței și nepăsării față de mediul literar. Noi suntem convinși că scriitorii din Occident vor înțelege ce ne-a făcut să luăm atitudine și vor da o apreciere cuvenită tristei dureri din scrisoarea noastră”.

Doctorul în filologie Natalia Haritonova constată că „această scrisoare colectivă are un caracter vădit emoțional, prin intonația sa amintind de gemetele unei femei înșelate și părăsite de iubitul perfid, însă aici lipsesc evaluările publicistice drastice, care vor apărea în textele de mai târziu”.

În fine (de etapă), precum s-a tot întâmplat încă de pe timpurile biblice, profețiile, directe sau implicite, și în cazul lui Istrati ajung a fi blamate de unii confrați din Occident, foștii prieteni și camarazi ocolindu-l.

Parcă pentru a relaționa cu scrisoarea respectivă și a-i „fortifica” tonalitatea, în continuarea paginii urmează și alți scriitori, mai mult sau mai puțin cunoscuți, care semnează autografe-olograf, exaltări, entuziasme, urări, unele în versuri, legate de a 12-a aniversare a revoluției bolșevice. Iată o mostră: „Sunt fericit să fiu prezent la refacerea pământului și omului; fericit, chiar dacă s-ar putea întâmpla ca, în această refacere, eu să fiu anihilat; – ce aș putea să le doresc congenerilor, con-artiștilor, con-oratorilor mei? – Admirație, admirație, de o mie de ori admirație!” (V. Ivanov). Sau: „Noi am început să trăim o viață nouă – neașezată, frământată, – însă am devenit absolut independenți. Revoluția a izgonit din noi sentimentele mărunte”, scrie Iuri Oleșa care, deja peste 5 ani, la primul congres al scriitorilor sovietici, se vede nevoit să rostească un discurs de pocăință, umilitor, până la autoanihilare, iar într-o scrisoare către soție explica motivul renunțării sale la scris: „Pur și simplu, acel gen de estetică, ce e chiar esența artei mele, acum nu mai e necesar, ci e chiar dușmănos, – nu e contra țării, ci contra unei bande, ce a instaurat o altă estetică, mârșavă, antiartistică”. I se retrage dreptul de a locui în Moscova. El scrie texte în care-l glorifică pe Stalin, însă atare zel nu-i schimbă spre bine situația: în perioada 1936-1956, cărțile nu i-au mai fost publicate.

 Iar un alt semnatar, Serghei Budanțev, în aprilie 1938, este condamnat la detenție în GULAG, unde moare în anul următor.

Avea să cadă jertfă terorii staliniste și criticul literar Gherman Sandomirski, care susținea că analogia între Istrati și Gorki era una neîntemeiată, dat fiind că cele mai multe personaje ale rusului sunt din mediul orășenesc, iar ale prozatorului român-francez vin din mediul rural, al țăranilor. Dar, dat fiind că Istrati mai e încă tânăr, criticul se arată convins că „bogata experiență de viață” și mintea acută a scriitorului „îi vor sugera de care parte a baricadei să se angajeze, pentru a lupta, posibil, nu doar cu pana, ci și cu arma în mână”. În dosarul de inculpat al lui Gh. Sandomirski se afla și scrisoarea-delațiune a scriitorului maghiar Illés Bélad (din 2 ianuarie 1928), adresată lui Leopold Averbah, secretarul general al asociației scriitorilor proletari, în care acesta era rugat să ia măsurile necesare în legătură cu faptul că Sandomirski îl sfătuia pe Istrati să nu scrie nimic despre URSS, dat fiind că, în caz contrar, ar fi putut intra în conflict nu doar cu bolșevicii și cu partidul comunist francez, ci chiar i s-ar putea interzice accesul în URSS (perspicace criticul!). Sandomirski avea să fie împușcat în august 1934. A fost lichidat și Leopold Averbah, el intrând în așa-zisa listă stalinistă din august 1937, în care figura și Karl... Pauker, fost (în 1935) comandant al gărzii personale a lui Stalin.  

...Nimic nou sub soare – încă de la francezi exemplu: revoluția își devoră zămislitorii!

În special, bolșevicii terorizau intelectualitatea, elita economică, slujitorii cultului. Din analele cutremurătoare ale crimelor călăilor staliniști să rememorăm fie și o singură zi, cea de 3 noiembrie 1937, când, în lagărul de la Solovki, printre cei 100 de reprezentanți de vază ai intelectualității ucrainene, au fost executați și scriitorii Valerian Polișciuk, Oleksandr Slisarenko, Mihailo Ialoviy, Valerian Pidmoghilniy, Pavlo Filipovici, Miroslav Ircian, Marko Voronoi, Mihail Kozoris, Grigori Epik... Într-o singură zi, literatura ucraineană a fost decimată! Și tot în negrul 3 noiembrie 1937 (peste 4 zile bolșevicii aveau să marcheze două decenii de la lovitura lor de stat!) au fost împușcați celebrul regizor Les Kubas, dramaturgul și pedagogul Nikolai Kuliș.

Implicit, în „Vers l'autre flamme – Confession pour vaincus”, Panait Istrati prevăzuse degradarea spre inuman a bolșevismului. Mai apoi, aveau să apară și alte cărți, ce criticau regimul bolșevic, însă „Spovedania unui învins” fusese cea dintâi. Cu mulți ani până la „Întoarcerea din URSS” a lui André Gide (1936) sau „Orbitorul întuneric” a lui Arthur Koestler (1940).

În „adresare”, dar și cu alte ocazii, printre incriminările aduse lui Panait Istrati era invocat faptul că i s-a plătit călătoria prin Rusia și prin Asia Mijlocie, ocupată de bolșevici. Dar oare cheltuielile respective nu ar fi putut intra în conturile onorariilor, ce i se cuveneau scriitorului pentru proza tradusă și publicată în URSS? În 1925, romanul „Chira Chiralina” fusese publicat la editurile „Vremea”, „Pământul și fabrica” (reeditat în anul următor) cu o postfață de Romain Roland, după care, în spațiul rusesc, precum în Franța, apar unul după altul volumele „Moș Anghel” (1925; reeditat în anul următor), „Дочь полей” – o proză cu un titlul dat de traducător, greu de identificat în română ca „Fiica ogoarelor” (1926); „Haiducii” (1926; e curios că acest volum, ca și „Chira Chiralina din 1925, este semnat cu numele Panaito Istrati; celelalte ediții revenind la varianta de... pașaport: Panait); „Nerantsoula” (1927; apărută concomitent la două edituri, „Vremea” și „Krug”), „Peregrinările mele (Autobiografie)” (1927), „Codin” (1927, apărută concomitent la o editură din Leningrad și alta din Harkov), „Familia Perlmutter” (1927), „Mihail” (1928), „Domnița din Snagov” (1928), „Ciulinii Bărăganului” (1929). (Cărțile lui Istrati apar în colecțiile „Biblioteca universală” sau „Noutățile literaturii străine”.) Să fim siguri că, pentru atâtea opere editate în Rusia, Panait Istrati putea deveni cel puțin un... semi-milionar în valută forte! Plus recompensa ce i s-ar fi cuvenit pentru filmul „Chira Chiralina” (1928) al regizorului Boris Glagolin. (Durata 86 min., în roluri – Elizaveta Valerskaia, Nikolai Kutuzov, Heiri Amir-zade, L. Rubina, Aleksei Vatulea, A. Narovski, Olga Petrova, subtitrat; premiera – 20.V.1928, Kiev; 5.V.1929, Moscova). Pe acele timpuri de slabă alfabetizare a populației, cinematografia mai era percepută drept adevărată minune, la filme năvălind mulțimi de oameni. E de presupus că și „Chira Chiralina” (cunoscută și cu numele de „Vândută de două ori”) a avut milioane de spectatori.

Așadar, ieșind din tensiunile politice, ideologice, invocate până la acest moment, lăsând pe plan doi (de data aceasta) Odiseea (...URSSeea!) scriitorului, care a tot fost comentată, completată, contestată, aprobată etc., se cuvine să reiterăm și să accentuăm că există argumente serioase pentru a susține că, pe de altă parte (cea... luminoasă!), Panait Istrati a fost deschizătorul de drum al literaturii române spre spațiul rusesc.

Și tot într-un unghi de lumină e de amintit că, după campania furibundă din anii `20-`30 de acuze aduse lui Panait Istrati, „reabilitatea” lui în URSS vine în 1966, când în „Mica enciclopedie literară” (concepută, e de presupus, pe timpul „dezghețului” hrușciovist) e definit drept scriitor „cu o receptare mic-burgheză a libertății”, care, cică, l-ar fi împiedicat să înțeleagă relațiile dintre om și societate din Rusia de după revoluția din octombrie 1917. (Prima enciclopedie literară sovietică, în care lui Panait Istrati i se acordase un articol destul de amplu, apăruse în 1930. Știindu-se deja de cartea anti-bolșevică a lui Istrati, bineînțeles că tonalitatea, ideația articolului erau preconceput-neprietenoase. Dar, repet, impresiona volumul articolului, comparabil doar cu cel consacrat celebrului, pe atunci, V. Ivanov: 4 coloane de text nonpareil.)

Ar mai putea interesa, dacă, astăzi, în Rusia, Panait Istrati continuă a fi sau nu persona non grata?... (Google rusesc, la solicitarea informațiilor despre Панаит Истрати indică peste 14 mii de adrese. Deloc puține, aș zice.) Cărțile sale editate în anii `20 în Rusia apar în loturile anunțate pentru licitații, propuse de diverse anticariate.

Să venim cu răspunsul și din, oarecum, altă parte, constatând că necunoscute sunt căile muzelor, care îți inspiră o idee, o temă. În acest caz, muzele care m-au (a)dus spre Panait Istrati și... URSS apărând din infinitul... Facebook, unde, într-o discuție despre proză a doi scriitori ruși, Artiom Badenkov și Igor Sinelnikov, secundul constata că romanul cu temă rustică, țărănească ar fi fost popular în România.

(O atare remarcă azi, când deja de vreo 30 de ani aproape că nu mai apar cărțile autorilor români în Rusia?...)

Sinelnikov sugerează că unii autori ruși, inclusiv mai „vechiul” Panteleimon Romanov și popularul astăzi Vladimir Sorokin, s-ar fi putut inspira din proza românească de atare gen: „Deoarece, în anii douăzeci, se traducea mult (din români – l.b.), ceea ce s-a înrădăcinat, chiar dacă a mai și fost uitat”.

Anii `20 ai secolului trecut, proză românească în Rusia? Bineînțeles, înainte de toate gândul te duce la Panait Istrati.

Badenkov: „Unul din colegii mei de facultate era preocupat de literatura română. Mi-a dat să citesc scriitori interesanți deja din a doua jumătate a secolului XX. Pe atunci, ei aveau o literatură demnă de toată atenția. Un «modernism țărănesc». Îmi amintesc de Preda, Popescu... Foarte interesant”.

Intervin și eu în discuție, precizând că literatura română are și un modernism sui generis... urban, tradiția pornind încă de la declanșarea avangardei, în Europa și la noi, unii autori români devenind protagoniști în universalitatea acestui curent: Tzara, Ionesco, Celan, Luca etc., etc.

Dar totuși, o discuție despre proza română, azi, în Rusia?... Da, chiar așa. Să urmărim dialogul în continuare.

Sinelnikov: „În genere, ei au o proză destul de bună. Începând cu Slavici (îmi plăcea în adolescență) și Rebreanu. Pe urmă Preda”.

Badenkov: „În biblioteca mea există un volum editat în anii `60. Din păcate, nu îl am acum la îndemână. Un prozator original foarte bun. Îmi scapă numele. Avea prefața semnată de Iuri Naghibin. Este exact ceea ce numim aici «modernismul țărănesc»”.

Eu mă gândesc că ar fi vorba de Ștefan Bănulescu, însă nu sunt deplin sigur...

Badenkov: „De altfel, încă ceva referitor la tema literaturii române și Panteleimon Romanov. Acesta semnase o scrisoare colectivă contra  unui prozator român, pe atunci la modă și din plin editat în URSS, care mai apoi avea să scrie o carte antistalinistă...”

Da, exact în acest moment veni Muza-curier cu tema prezentului eseu despre Panait Istrati și relațiile sale cu URSS; despre Odisee și... URSSee...

Badenkov: „Chiar acum caut cartea prefațată de Naghibin. El cunoștea bine nu doar literatura rusă, ci și pe cea din lumea mare. Urmărea ce se scrie în România și Olanda”.

 Revine Badenkov: „Am găsit cartea. Ștefan Bănulescu. Iarna bărbaților. Povestiri. Editura «Progress». Moscova, 1968. Cartea au procurat-o rudele mele în anii `60. Am găsit-o în biblioteca lor. Iată ce scrie Naghibin: «Profunda originalitate a creației lui Bănulescu i-a făcut pe unii critici să caute izvorul acestei originalități nu în individualitatea autorului, ci în diverse influențe exterioare. Astfel, uneori, nuvelele sale sunt asemănate «noului roman francez». Cu opera lui Robbe-Grillet. Ceea ce, bineînțeles, este neadevărat, însuși Bănulescu contestând categoric atare comparații: lui îi este străin și advers orice joc de-a literatura. Iar dacă e să căutăm, totuși, izvoarele creației sale, să ne gândim la arta populară, la minunatul folclor românesc”.

Badenkov revine: „Îmi amintesc că, acum 10 ani, i-am oferit să citească această carte prozatorului Dima Danilov. Iar el a comentat în twiter astfel: 2 iunie 2009. Ștefan Bănulescu – un eminent scriitor român. Dar unii dintre voi nu l-au citit. Gândiți-vă la asta și n-o să vă simțiți în apele voastre”.

Așadar, în zilele noastre, o discuție despre proza românească în Rusia?...

Da, chiar așa. Apoi în discuție (mesajele le-am păstrat în copy paste) veni vorba și despre Monica Lovinescu (care, precizează Badenkov, ghidat de revista emigrației ruse „Kontinent”, „a publicat multe articole despre literatura română și despre teatru în revistele și ziarele franceze”), Ana Blandiana. Sau: „Am citit mai multe articole în care se scria despre Bănulescu, D.R. Popescu și Marin Preda. Și despre dizidentul Goma”...

...Acum vreo 15 ani, colegul și prietenul nostru din Moscova Kirill Kovalgi constata cu amărăciune că, în deceniile de la urmă, din literatura română în limba rusă au fost traduse și editate nu mai multe cărți, decât... degetele de la o singură mână...

Să ne împăcăm în continuare cu o astfel de situație mai mult decât anormală? Să încercăm a reveni în atenția numeroșilor cititori de cândva și a celor posibili, interesați de literatura română?... Pentru a încheia cu o banalitate: prin intermediul limbii ruse, literaturii române i s-ar deschide căi și spre alte meridiane literare, din alte țări, foste republici sovietice...

Iar literatura română, dacă e să judecăm fie și după dialogurile pe care le poartă între ei unii literați ruși și reproduse mai sus, este îndemnată să revină în spațiile pe care le cucerise acum mai multe decenii, însă din care, din varii motive, „s-a retras” (sau poate a fost.. „retrasă”...). Spații în care e așteptată, pentru că o reputație bună dăinuie în timp.