Printre* exponatele Muzeului Național de Literatură
Română din Chișinău e și mașina de scris marca „Olivetti”, care a aparținut lui
Leo Butnaru, remarcabil poet, prozator, eseist, exeget al avangardismului și
traducător. A doua mașină a colegului nostru, model „UNIS de Luxe”, este în
grija istoricului Vasile Olteanu, directorul Muzeului Primei Școli Românești
din Brașov. Leo Butnaru este o figură proeminentă în cultura românească. Iar în
anul 2019 Consiliul Uniunii Scriitorilor din Moldova l-a propus la Premiul
Nobel pentru Literatură.
Ca om aflat la interferențele culturilor și istoriei,
trăitor într-o zonă a lumii, ce focalizează ca o lentilă razele ideatice ale
discursurilor și demersurilor din Europa Centrală, el nu se limitează la
cultivarea propriei identități, ci transgresează cutezător frontierele,
ridicându-se deasupra diviziunilor și eventualelor antagonisme. Concomitent, ca
autor ce scrie în română, e creatorul unei culturi legate de trecutul demn al
limbii căreia îi datorează nu doar instrumentarul și esențele scrisului,
comunicării artistice, dar și situarea sa în ierarhia conceptelor și valorilor
superioare. Leo Butnaru tratează respectivele evidențe drept puncte de
deschidere și afirmare ale creativității în contextul spiritului și
atitudinilor artiștilor de avangardă. Această poziționare în context
transnațional, în sistemul de referințe la civilizațiile legate de comunicare
prin diverse limbaje, ce impulsionează viziuni orientate spre viitor ca
permanentă contemporaneizare, determină atitudinea poetului și propune
perspectiva din care ar fi evaluată opera sa.
Ca scriitor școlit, sub aspect profesionist, și de
arta jurnalismului și eseisticii active, de speță culturală, practicate mulți
ani, Leo Butnaru este un creator și în sfera non-ficționalului. Deși niciuna
dintre formele literaturii nu îi este străină, el tratează poezia într-un mod
special, ca pe cea mai deschisă metodă de căutare și de comunicare a adevărului,
întru adevăr. De unde și filosofia poemelor sale ca motricitate a discursului
și metodă de cercetare. Este important a sublinia că o atare caracteristică a scrisului
său rămâne constantă pe durata deceniilor, de parcă, la momentul debutului său,
autorul atinsese deja esențele vocației poetice de viitor.
A debutat în ziarul „Tinerimea Moldovei”, în care,
încă student fiind, avea să fie angajat și în redacția căreia activează după
absolvirea facultății, pentru ca, în 1977, să fie destituit din post pentru un
articol despre Mihail Kogălniceanu, scriitor și politician important în secolul
al XIX-lea, care pleda pentru Unirea tuturor românilor. Motivațiile național-istorice
ale înaintașilor alimentau și consolidau idealurile unui tânăr, care căuta
răspunsuri la întrebări sacramentale și în literatură. În 1988, el mărturisea:
„Poezie / dulce-amară / pe nimeni nu l-ai făcut cu adevărat fericit / ci doar /
(mulțam și pentru atât) / mai puțin nefericit l-ai făcut” (Regula generală).
Punctul de plecare al poeticii lui Leo Butnaru este
economia și precizia cuvintelor. Precum spuneam, ca jurnalist profesionist și ca
redactor, a lucrat zeci de ani cu textele sale, dar și cu ale altor autori,
ceea ce a făcut ca limbajul său să fie extrem de precis, lapidar și eficient.
Și acesta e cel mai sigur temei în travaliul poetului. Respectul pentru cuvânt
ca purtător al valorii în poeziile lui Leo Butnaru merită atenție drept
categorie ce condiționează procesul creativ. Cuvântul, în plurisemantismul său și
expresivitatea-i metaforică aleasă, constituie temeiul, proprietatea și
prioritatea poeziei, ce se referă foarte relativ la regulile lingvistice, urmând
propriile principii în crearea și înfățișarea sensului, „aprinzându-se și
luminând” (Cum citește sfântul).
O altă caracteristică a poeziei lui Leo Butnaru ține
de experiența sa intelectuală și cea profesională.
Ea se bazează pe miza axiologică nu doar a posibilității, ci și a necesității,
ca datorie, de a căuta adevărul. La fel cum discursul filosofic tratează faptele,
poezia înțelege, abordează și organizează sensurile, semnificațiile. Niciodată
nu se mulțumește cu simpla definire a noțiunilor, nu acceptă explicații de
ordin comun, la îndemâna mai multora. În poezia lui Leo Butnaru puteți găsi tocmai
ceea ce e posibil a se afla, de obicei, dincolo de raza de acțiune a
conceptelor, iar curiozitatea și inventivitatea sa amintesc de jurnalistul de
investigație, decis a merge până în pânzele albe, spre a spulbera dubiile.
Prezumția conform căreia cunoașterea umană nu este nici adevărată, nici
suficientă conduce direct la presupunerea filosofică, în virtutea căreia nu ne
putem mulțumi doar cu înțelepciunea colocvială, jinduind și căutând un al doilea,
al treilea fundament-argument al realității și punând întrebări tot mai
complexe. Poetul este eminamente conștient că nu există o aventură mai
fascinantă decât lichidarea stereotipurilor și căutarea adevărului.
În esențializări laconice și precise, poezia permite
să surprindeți sclipirea în care lumea poate fi cunoscută și înțeleasă mai
deplin. Energia, eliberată/emanată de cuvânt, de metafora subtilă, dezvăluie resorturile
existenței și lumina interioară. Pentru un moment, realitatea se dovedește a fi
o impresie relevantă, apărând, parcă, într-o unică ordine posibilă. Această
epifanie dezvăluie impulsuri și angrenaje ce guvernează lumea, procesul dinamic
de metamorfozare permanentă pe care l-am putea înțelege ca sens al vieții, în
opoziție cu presupunerea că sensul existenței ar fi moartea, neființarea (Sensul sensurilor). Prin urmare, dacă
este imposibil să se accepte o astfel de viziune ca imagine a lumii, dacă nemișcarea
provoacă falsitatea acesteia, conturul neexprimat, schița nefinalizată pot reprezenta
cea mai credibilă imagine. Prin poemele sale Leo Butnaru exprimă ce Wittgenstein
sugera drept ceea despre ce ar fi indicat să se tacă. Adică, poezia e redusă la
tăcere, însă rămâne a fi plină de semnificații.
Toate astea devin posibile și grație menținerii
distanței: „În condiții de telepatie/ dar și de simpatie/ ne putem citi
gândurile la distanță.// Fă un pas-doi îndărăt/ să reglăm optim claritatea/
apariției/ și transmiterii ideilor” (Distanța
necesară). Distanța luată față de realitate poate fi interpretată ca
scepticism cognitiv rezultat din respectul pentru adevăr, care nu o singură
dată se manifestă drept echilibru al metaforelor subtile. Este cunoscut faptul
că multe se pot vedea mai distinct, când sunt privite de la distanță. Iar în procesul
de creație Leo Butnaru acționează asemeni pictorului care se retrage, pentru a
putea evalua relevanța compoziției, cromaticii. Prin urmare, distanța nu vizează
doar subiectul liric al poezii, ci se dovedește a fi una dintre atitudinile
cheie ale timpului nostru. Știința de a regla distanța se include în metoda de
creație și, concomitent, ea ține de igienă intelectuală și emoțională, ce vă
permite să priviți lumea și persoanele, simțindu-vă în afara pericolului, iar
aceasta îndeamnă de asemenea la nepărtinire întru obiectivitate. Evaluarea,
aprecierea se pot face doar la o distanță ce reduce riscul de topire a unei
lumânări aprinse, aflată foarte aproape de flacăra unei alte lumânări.
Postulatul menținerii distanței spațiale lasă a se
subînțelege atitudinea lui Leo Butnaru față de categoriile cognitive
tradiționale. Poezia sa își (ex)trage energia, spiritul, misterul din filosofia
clasică, deși preferințele îi sunt orientate spre suflul avangardist din
secolul XX. Prin urmare, să ne reamintim că, din punctul de vederea al primelor
două decenii din noul nostru mileniu, avangarda de acum o sută de ani este
obligatorie ca lectura și revalorificare, pentru timpurile noastre ea
constituind clasicitatea, fără cunoașterea căreia am putea pierde orientarea în
labirinturile poeziei contemporane.
Interesul pentru poezia avangardistă se manifestă și
în fructuoasa activitate de traducător a lui Leo Butnaru. În această vastă componentă
a activității sale, poetul merge în linia asimilării și recreării operelor de
pe alte meridiane, ceea ce-i permite să-și îmbogățească, să-și diversifice și
să-și extindă spațiile propriului limbaj și a gândirii. El optează pentru
creatori din zodiile avangardei, în special din spațiile culturii ruse și
ucrainene. Cele mai importante realizări ale traducătorului Leo Butnaru includ
antologia în două volume „Avangarda rusă” (2006), urmată de antologii de teatru
și manifeste ale avangardei, precum și „Avangarda ucraineană” (2014), iar printre
zeci de volume de autor, traduse și publicate în România, se numără cele ale
Marinei Țvetaeva (2013), Anna Amatova (2015), cărți de Velimir Hlebnikov
(poezie, eseuri, proză, teatru; 2003, 2005, 2008 și 2014), selecții din poezia lui
Vladimir Maiakovski (2008, 2011) și ediții în două volume a operelor lui Osip
Mandelștam (2014) și Danil Harms (2016). Una din lucrările fundamentale în activitatea
de traducător a lui Leo Butnaru este și „Panorama poeziei avangardei ruse”
(2015), apreciată cu Premiul Uniunii Scriitorilor din România.
Chiar și o sumară trecere în revistă a realizărilor
lui Leo Butnaru (peste 80 de cărți personale editate, cam tot atâtea traduse,
plus sute de publicații importante în reviste și antologii literare din mai
multe țări) ne permite să ne orientăm asupra întinderii și profunzimii
intereselor sale de creație. Traducerile s-au dovedit a fi un component valoros
pentru căutările și împlinirile-i artistice. Prin urmare, distanța necesară a
fost determinată și de diferențele lingvistice, culturale... stimulatorii. Din
nou – de data aceasta, într-o reabordare a experienței avangardei – poezia s-a
dovedit a fi instrument cognitiv și estetic excelent, adică foarte eficient.
Procesul de conturare a propriei sale poetici s-a
întâmplat concomitent cu studierea și asimilarea creatoare a realizărilor
avangardei românești (Ionesco, Tzara, Urmuz etc., etc.), a celei italiene, dar
și a „veacului de argint” rusesc, ceea ce i-a permis poetului să-și formeze și
să-și consolideze integritatea și independența ca personalizare. Ar fi ca și
cum încă o formă a distanței: găsirea spațiului necesar și, concomitent, nerenunțarea
la implicarea în res publica (treburile
societății). Găsește-ți propria voce, dar și locul în care ea să nu fie împiedicată
a se manifesta. Acest postulat devine angajament moral: „Pentru cei ce
răspândesc lumina minții/ înghesuiala nu e bună/ precum nu e bună între
lumânări aprinse care/ se înfierbântă unele pe altele/ se încovoaie molatice/
mai repede topindu-se/ mai curând stingându-se” (Distanța necesară).
E adevărat că, oricât de sincer încercăm noi să
mărturisim, uneori poezie ne poate obtura pe o vreme cunoașterea. Și chiar dacă la un
moment dat scânteiază cu o privire fulgerătoare, niciun cuvânt nu poate formula
și transmite respectivul fenomen. În această clipă eseistul și filosoful
trebuie să se oprească. Însă înainte de toate Leo Butnaru este poet. Și ca poet
dânsul știe că misterioasele cuvinte pot crea situații cognitive ce oferă mult
mai multe informații decât suma lor logică, încât în spațiile dintre cuvinte
puteți vedea reflectarea pietrei filosofale. Spații marcate de prezența structurilor
ideatice care conțin adevăruri, a căror presupusă prezență explică ceea ce
eludează logica și poate fi exprimat doar prin poezie și muzică. În caz
contrar, ele dispar ca poemele pierdute într-un cimitir de mașini, ca
reflectarea chipului lui Socrate în cupa cu cucută. În consecință, distanța se
dovedește a fi o relevantă metaforă poetică.
________________________
*Prefață la volumul de poeme al lui Leo
Butnaru „Distanța necesară”, ce urmează să apară în Polonia.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu