Leo Butnaru
Post-URSS
Mă gândeam
să pun de moto acestui (con)text ideea lui Cervantes, ca istoricii mincinoși să
fie căzniți asemeni falsificatorilor de bani, dar motoul s-a oferit să fie
prelungit chiar la începutul tratării temei, eu, autorul, zicându-mă, dacă ar
fi fost cum zice marele spaniol, istoriografia sovietică ar însemna un
necrolog în foileton, interminabil. În pofida idiomului latin De mortuis aut bene, aut nihil despre
istoricii sovietici mu s-ar fi putut decât... pe invers, cum procedaseră și ei
contra adevărului. Însă veni de marea izbăvire: căderea
Uniunii Sovietice.
(Aici, îmi permit o paranteză nostalgică, dar mai abitir dramatică
despre cum, printre
teancuri de lenjerie, mama mare obișnuia să pună „săpunele bune”, „pentru ca
hainele să miroase frumos”. Astfel că, printre
teancurile comândului, fiica, nepoatele au găsit „săpunele bune” „Palmolive”
made in USA 1986... Era anul exploziei de la Cernobîl, din cauza căreia,
radiată, s-a isprăvit URSS cea radiată de pe hartă... Agonia comunismului cu
sârmă ghimpată la butonieră... Apoi
august 1991. Puci. Pre-căderea uniunii sovietice. Interminabil balet Lacul lebedelor. Senzația că un elefant
încearcă să bată din picior ritmul acestei muzici suave.)
Azi, disputele de cândva despre prăbușirea ultimului imperiu, mai ales
al răului, au pierdut din acuitate. La mormântul unui imperiu, ca și la
mormintele nelegiuiților, se vorbește în șoapte. La de-canonizare nu se
glăsuiește tare, nici triumfător, nici bocitor. Când un imperiu se duce pe
pustie, e turbulență în ce are să fie. Și nu e deloc roz, cu intensitatea în
scădere a roșului imperiu, cu sângeria, continua lui abreviere. Și iată, din
trâmbițata dialectică marxist-leninistă, alias dialectica imperialistă, s-a
extras dialectica zisă a cotidianului, una a tranziției, una tranzacțională la
o societate mai puțin banală, dat fiind că în locul ei se zice că lumea nu a
putut isca ceva mai de Doamne ajută, lumea noastră clătinată ca pe o șubredă
plută.
Și parcă nu mai e cale de întoarcere. Ceea ce
e bine.
Și parcă nu mai e cale de înaintare. Ceea ce
parcă e rău.
Trecutul
– hău. Viitorul – incert. Incert și din motivul că, imediat după
căderea comunismului, când a fost declarată libertatea de conștiință, să nu
credeți că au năboit mustrările de conștiință, care ar fi fost firești.
Și totuși,
amintirile despre ex-URSS, amintirile din comunism (ca să nu mai vorbim de cele
din canibalism...) fac democrația suportabilă. Chiar dacă în democrație – vai!,
precum în comunism, tâmpiții au nu doar dreptul de a vota, ci și dreptul de a
conduce.
Invocație
Avem o țară nu
prea mare, însă ce mare, uriașă, imensă e vina atâtora față de ea... Avem o
țară în care fiece plantă se teme să nu crească, să nu se răspândească prea
tare, spre a nu trece cu vreo steblă peste un hotar, altul. Încât îndură-Te,
Doamne, a nu condamna la pierzanie neamul românesc nu prea numeros, țara
noastră atât de nerăzboinică, dându-ne nu atât un curaj fantastic, suprauman,
ci dă-ne, Doamne, înțelepciune, înțelepciune. Pentru că înțelepciunea și
credința în Tine ne-a ajutat să supraviețuim URSS-ului, imperiu în care vodca
era păstrată în seifuri oțelite, iar cheia declanșării dezastrului nuclear
într-un simplu cufăraș din plastic sau în buzunarul secretarului comunist;
SecreȚarul General al PCUS. Imperiul era unul grozav: în el nu se poate trăi
fără groază. Iar armata, zisă sovietică, se asemăna mult celei
imperialist-țariste, mărșăluind dintr-o paradă în alta, de la o pradă la altă
pradă, dinspre Siberia spre cortina de fier durată în toate punctele cardinale;
cortină pe timpul căreia era imposibil să fugi nu numai de stat, ci și de tine
însuți.
Pe scurt:
Bolșevicii înjghebaseră un stat, dar nu aveau cum construi o patrie, de aveai
impresia că recruții cu ochi albaștri se întorceau din armata imperialistă
având deja ochii kaki și complexul lui Oedip față de falsul lor „tată-stat”,
față de falsa lor „patrie-mumă” bolșevică, istoria/ biografia căreia era mai
întunecată chiar decât bezna viitorului luminos al comunismului.
Fă,
Doamne, ca, deșteptându-se, nu doar trezindu-se din somn, cetățenii, compatrioții
noștri să-și renască zi de zi țara. Țara, deșteptându-se mereu (pentru că o
țară nu doarme, ea e mereu de veghe), să-și nască în continuare sau să-și
renască cetățenii care, concomitent cu nașterea sau renașterea lor, să nască
sau să renască țara care îi naște sau îi renaște. Țara care, azi, din câte
înțelege umilul de mine, nu se mișcă în direcția cea bună. Dar nici în cea rea.
Ci, din păcate, pur și simplu rătăcește, rătăcește. Și nu ne da nouă calamități
naturale – parcă nu sunt în de ajuns și de rămas comuniștii, socialiștii,
cozile de topor, colana a cincea? Nu sunt suficienți oare inșii care ar trebui
să-și administreze pastile (de luciditate), însă administrează țara?! Ba chiar,
cu ticăloșenie, cu cinism strigător la cer ei spun că în țară totul e OK. (Și
nu există nicio speranță spre mai bine...) Cum s-ar spune, verticala puterii în
stat e cam paralelă cu populația statului. Și omul de jos se gândește, bietul,
cum ar face mai bine, pentru ca armăsarul, pe care Caligula l-a făcut senator, să
nu călărească iepele statului nostru, în care, mai acum un timp, guvernanții au
folosit poliția contra protestanților (astfel trecând la conducerea... manuală
a statului). Statul ca botniță. Societate în genunchi, în care, în plin stat –
și piticul e om; poate chiar președinte de stat.
De atunci
încoace, pe la birourile obiectelor pierdute sau înmulțit obiect(iv)ele ca:
„încrederea în oameni”, „încrederea în dragoste”, „încrederea în stat”,
„încrederea în politicieni”, „timp pierdut”...
Ce am fi
noi – o Țară care știe a învăța pe contul propriilor eroi, dar și a propriilor
sale erori? Statul – mai suntem noi? Sau deja am fost? Nu aveți impresia că
trăim într-o țară trasă pe sfoară chiar în această țară, în care cele gândite
și spuse de autorii de comedii sunt mult mai realiste și incitante, decât
gravele aiureli ale președinților de stat?
Ar fi păcat,
Doamne, să lași de izbeliște această țară, care are ieșire la mare și la cer,
marea și cerul având ieșire spre sufletul nostru, spre sufletul Tău...
Vizită la Moscova
Trec prin preajma mausoleului lui Ivan Tutankhamon sau
așa ceva – ba nu – altfel: trec prin preajma mausoleului lui – aha! – Lenin,
iar de pe un meterez din zidul Kremlinului (observă ghidul meu P. Goldin, poet)
Nikolai Ivanovici Pirogov (1810–1881) face promotion (citit: promoușn)
balsamului contra dușmanilor naturali sau poate firești.
Trec și îmi
amintesc de două lucruri, mai bine zis de un om și de un lucru – că:
1/ (primo)
mausoleul a fost construit de un concitadin de-al nostru, ai putea spune, dat
fiind că Șciusev-arhitectul s-a născut la Chișinău în casa-muzeu (atunci
ne-muzeu) imediat în spatele căreia începe curtea prozatorului Vasile
Vasilache. Exact, pe cuvânt de onoare, plus sfatul pentru neîncrezători –
aceștia să consulte Cartea de telefoane a Uniunii Scriitorilor (din
Moldova, dar și din România) în care, la pagina 51, pot afla că prozatorul și
traducătorul Vasile Vasilache locuiește pe str. Șciusev Nr. 79, după casa în
care s-a născut Șciusev, peste ani – proiectantul mausoleului, pe lângă care
trec, vă spuneam, etc. la Moscova.
2/ (secundo)
din câte știu, cel mai bun balsam se producea la Riga și, într-adevăr, ajuta
contra dușmanilor naturali și poate firești, dar și nefirești (precum a fost să
zicem Uniunea Sovietică).
Acmu, dragă lectoris
in fabulis, stau eu și îmi
zic că sau s-au încălzit relațiile între Moscova și Riga și
doctorul Onișcenko nu a embargouat și balsamul leton, precum
vinurile moldovenești și pe cele georgiene, sau că balticii și cu rușii
au dușmani naturali comuni, ceea ce nu mi se pare firesc, astfel că, trecând
pe lângă mausoleul lui Lenin, îmi zic că balsamul și îmbălsămarea sigur
că nu vor ajuta veșnic; zic în contrapondere cu naturalistul Nikolai I.
Pirogov, dându-i dreptate poetului (și sculptorului) Dmitri A. Prigov (n. 1940)
dintr-o serie de poeme-obsesii a sa despre Lenin (vă reproduc două) spune
următoarele:
A/
Era
o seară rusă meridională/ Soarele apunea/ Alergând inutil dintr-un capăt în
altul/ Umbrele se-așterneau, în bluză albă/ Sau în neagră/ Ba nu, totuși în
albă/ Eu mergeam împreună cu tine și văd/ O denivelare-ngustă și ți-am zis:/ Dragul
meu, privește! – că ăsta-i chiar/ Mormântul lui Lenin! –/ Dar eu știam...
B/ Odată târziu în
lung de râu/ Mergem noi și iată că vedem: cu forță grea/ Trag și trag pescarii
oareceva/ Și privim – păi ăsta e chiar/ Mormântul
lui Lenin...
Reproduc
doar atât din minunatele poeme-obsesii „despre” Lenin ale colegului Dmitri A.
Prigov (al doilea din ele nu vă amintește de tabloul lui Repin Edecari pe
Volga?).
Păi, conchid eu, dacă e vorba
totuși de mormântul, nu de mausoleul lui Lenin, înseamnă că balsamul și
îmbălsămarea deja nu mai ajută, nu... Basta...
Ghips
Parc
depoetizat, și el, doar ici-colo câte o mioriță sau un cerb de ghips, un
ciobănel accidentat, cu ghipsul vechi al piciorului pus în ghipsul proaspăt al
reparației... (Oh! Îmi amintesc că în lagărul țărilor socialiste simbolul
prieteniei era ferestrăul sovietic „Drujba”! Și în România erau drujbari...
Mai sunt și azi, numindu-se și drujbiști...)
Altfel
spus, ghips care deja de câteva decenii supraviețuiește colosului cu picioare
de argilă, comunismul, de la care încoace ne tot aflăm în tranziție, cel puțin
pe aici, pe la noi. Timp suficient de lung în ineficiența lui, în care nu se
poate să nu se înțeleagă că, în tranziția de la comunism la capitalism, lupta
de clasă devine luptă de casă (de bani). Dar puteam zice și altfel: Odată ce, în
comunism, toți erau egali, reieșea că dușmanul de clasă devenise dușmanul de
casă. Zicem și așa, chiar dacă, se dovedește, nici clasele –
țărani, boieri, capitaliști, nomenclaturiști, kgb-iști etc. – nu sunt nicidecum
eterne. Dovada? – clasa noastră 1A. Și celelalte clase de după ea, în care,
periodic, se întâmpla să fiu eminent, până în momentul în care constatam că
nici dușmanul din clase școlare nu doarme, din eminent fiind ușor declasat în
catalogul clasei în care mă aflam. „Dușman” de care am scăpat doar când,
absolvent eminent, am fost... de-clasat definitiv. Expulzat, cu atestat la
mână, din clasele școlii Astăzi, aducându-mi aminte cataloagele claselor
noastre, înțeleg că nici chiar Moartea nu ne poate învăța nimic: deja, de cum
intră ea în clasele noastre de cândva, mai mulți colegi nu mai sunt pe pământ,
ci în el. (Sau, poate, cine știe, și în cazul ei ar exista învățământul la
distanță...) Iar noi am fost trei clase paralele. Și te îngrozești, când te
gândești unde se poate ajunge cu dezastrul crizei demografice, dezastrul
natalității... Doamne ferește, se poate ajunge până la, pur și simplu, citirea
listei populației rămase în țară ca pe strigarea catalogului în clasă...
Astea și,
din păcate, altele reîntorcându-mă cu gândul la ghipsul de la începutul acestui
discurs (ce s-ar putea încheia cu presupunerea că, uneori, în ghips e până și
mâna destinului...). Ghipsul pseudo-statuilor calice, care ne amintește,
sinistru, de Uniunea Sovietică atât de „generoasă”, încât a tot ajutat
economicește țările slab dezvoltate, până a ocupat locul întâi printre ele. Îmi
amintește de URSS, ce era o bombă cu ceas (orologiul Kremlinului). De
tic-ta(n)cul sovietic.
(Apropo:
neputându-se evada din uniunea sovietică, aveam visuri mari, dar și unul mai
mic, mic de tot: să ajung cât mai aproape de hotarele Elveției și să aud cum
dincolo de el ticăiesc celebrele ornice. Alteori, se
întâmpla să visez să am parte măcar de niște emi-raite prin Emi(g)rate, însă
anemica putere sovietică mă izbea din nou de cortina de fier, de realitate. Și
mi se părea ciudat că, înaintea unui nou start, cosmonautul sovietic,
care zbura a treia oară în spațiu, în ancheta personală, la punctul „călătorii
peste hotare”, scria: „Nu am avut”...
În
tinerețe, orice am fi visat, ne-am fi imaginat – grandios, misterios, de folos,
parcă, – ieșea că eram acaparați de o imaginație antisovietică. Poate din acest
considerent nu mi se pare straniu să rămâi un antisovietic chiar și după ce
URSS și-a dat obștescul sfârșit.
Dar, din
păcate, aproape ca în... irealitate, în pieptul unora încă nu s-a potolit
pasiUniunea sovietică...)
Ghipsul
din parc amintește de ideologia ce voiau să te facă orice altceva, numai să nu
fii tu însuți. De istoria isterică a războiului rece înmulțită de sovietici cu
zece. Războiul rece, care era un fel de frigider politic. Iar când a fost lăsat
mult timp cu ușa deschisă, unele produse din el s-au alterat. Inclusiv, uniunea
sovietică.
În
războiul rece (pe durata lui, mulți au rămas invalizi mentali), fosta Uniune
Sovietică le făcea din pumn „prietenilor” și pretinșilor săi inamici. Azi,
Rusia, succesoarea URSS, face din deget cetățenilor săi. Estimp, lupta pentru
pace a Kremlinului continuă, încă de pe când sovieticii îi propuseseră lumii să
facă din paloș fier de plug, încât, de atâta arat, URSS a decedat, iar
succesoarea ei, cu veche ipocrizie, îi propune lumii să facă din automatul
kalașnikov automat de cafea, încât te întrebi: de unde, bre, atâta cafea în
lumea atât de kalașniKOVIDzată?!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu