vineri, 26 februarie 2021

YVAN GOLL - UN VALOROS POET FRANCEZO-GERMAN

 



Yvan GOLL

(1891-1950)

 


 Alsacian de origine, cu numele adevărat Isaac Lang, fiul unui negustor de îmbrăcăminte. Rămâne orfan de tată la șase ani. A făcut studii în drept la Strasbourg, Fribourg-en-Brisgau și München. A scris în limbile franceză și germană, primele sale poeme ținând de apariția și evoluția expresionismului german. Volumul de debut, „Canalul Panama”, îi apare în 1914, semnat cu pseudonimul Iwan Lassang. În timpul primului război mondial locuiește în Elveția, după 1919 revenind la Paris împreună cu poeta și soția sa Claire Goll, care avea să fie și traducătoarea majorității operelor sale. Redactează revista „Surréalisme”. În 1939 emigrează la New York, revenind în Franța în 1947. Dintre cărțile sale amintim. „Recviem pentru morții Europei” (1916), „Matusalem sau burghezul veșnic” (1922), „Grajdul lui Augias” (1924), „Poeme de dragoste” (1925), „Poemele geloziei”, „Poeme despre viață și moarte” (ambele – 1926), „Cântecul lui Ioan-fără-Țară” (1936 / 1939), romanul „Agnus Dei” (1929).

Poeme din

METRO DE LA MORT (1936) / METROUL MORȚII (1936)

În traducerea lui Leo BUTNARU



Un mic suspin
 
Un suspin ușor
Lângă templul meu
Încă un tânăr suspin
Venit de departe
În ciuda furiei vântului
În ciuda risipirii grămezilor de fier vechi
Străpungând spre adâncul pământului
Înfruntând inimitabila liniște a morții
A venit la mine
Ultimul suspin
Al unei roze
 
Muncă la negru
 
Între revărsat de zori și Operă
Am văzut mâini îmbătrânite
Am văzut ochii căzând ca frunzele
Moartea lucra
Continuu
 
Toaletă macabră
 
Noaptea spălăm morții
Buretele bea transpirația de-o viață
Măștile se desprind
Le ondulăm buclele
Le clătim gurile
Imensă amărăciune
Iar mâine sub cupola soarelui
Îi vom plantata prin ierburi tandre
Din inimile lor vor izvorî zambile
Iar sămânța ochilor lor
Va exploda în mii de flori de nu-mă-uita
 
Capete
 
În fiecare dintre capetele sale
Îndărătul unei frunți de ghips
E creierul roz care
Fabrică visele
 
Extras de cont
 
Eu am închis mulți ochi
Până a-i fi deschis pe ai mei
Am făcut multe mărturisiri
Până să-mi cunosc destinul
Pământul este atât de ușor
Încât îl iau în mână
Dar mâine va fi atât de greu
Pe sicriul meu
 
Mica seară de joi
 
Pentru Claire
 
Mică seară de joi
Ce aștepți tu pe piața armelor
Sub umbra eșarfei tale scoțiene?
Vântul rotește-n jurul fustelor tale
Ploaia îți pieptănă părul roșcat
Aș dori să-ți spun un cuvânt gentil
Ca să nu te simți atât de singură
La marginea nopții
Dar trebuie să plecăm
Pământul se rotește și mă duce
Spre vineri
 

marți, 23 februarie 2021

O POETĂ CELEBRĂ: MARINA ȚVETEVA

 


Din poezia lumii
Marina ȚVETAEVA                                           
(1892 – 1941)
 
        S-a născut la Moscova în familia unui profesor universitar. De la vârsta de șase ani, scrie versuri nu doar în rusă, ci și în poloneză, finlandeză. Învață la Moscova, apoi în pensioane din Elveția și Germania. Primele versuri pe care le publică atrag atenția lui V. Briusov, M. Voloșin, N. Gumiliov. În 1912, se căsătorește cu Serghei Efron, care avea să lupte în unitățile albgardiste, mai apoi fiind nevoit să emigreze (în exil, colaborează cu NKVD-ul). În 1925, se stabilește în Franța. În 1939, se întoarce în Rusia Sovietică. La scurt timp, îi sunt arestați fiica și soțul, acesta fiind împușcat, iar Ariadna închisă în Gulag, unde avea să se afle peste 16 ani. La începutul războiului, se evacuează la Elabuga (Tatarstan). Nu are un loc de muncă, nu are o casă. La 31 august 1941, se sinucide. Precum cu, respectiv 11 și 16 ani mai înainte, alți mari colegi ai ei – Maiakovski și Esenin.
      A editat cărțile de poeme: „Album de seară” (1910), „Verste” (1921), „Tabăra lebedelor”, „Profesia”, „Psyche” (toate – 1923), „După Rusia” (1928), poemul satiric „Vânătorul de șobolani” (1925), „Poemul sfârșitului” (1926). Proză, eseuri, memorii.
 
                                                                                    În traducerea lui Leo BUTNARU
 
 
Sălbatica voință
 
Astfel de jocuri îmi plac,
Unde toți sunt trufași în ghearele urii.
Când de dușmani tigrii să-mi fie
Și vulturii!
 
Ca să cânte o voce vanitoasă:
,,Aici e pieirea, iar colo – închisoarea!”
Pentru ca-n noapte cu mine să lupte, fioroasă,
Însăși noaptea!
 
Eu gonesc – pe urma mea fălci de fiare,
Eu râd; în mâini – un arcan...
Pentru ca să sfâșie-n turbare
Nebun uragan!
 
Pentru ca toți dușmanii – să fie eroi!
Pentru ca războiul să-și termine ospățul sub caduceu!
Pentru ca în lume să existe doar doi:
Pacea și eu!
 
(1909-1910)
 
*      *       *
 
Versurilor mele, scrise atât de devreme,
Încât nici să știu că aș fi – poet,
Ce erupseră ca stropii din havuz și steme,
Ca scânteile din rachetele-n foc desuet,
 
Explodând, ca mici diavoli, ființe ciudate,
În sfânt locaș, unde-i vis și tămâiere,
Versurilor mele despre tinerețe și moarte,
– Versurilor necitite-n orice sfere! –
 
Aruncate prin praful de magazine, oriunde,
(Chiar dacă nimeni nu le-a luat și nu le ia!),
Versurilor mele, precum vinurilor scumpe,
Le va veni timpul, numaidecât, – da.
 
(1913)
 

miercuri, 3 februarie 2021

VEDEREA DINSPRE ALȚII

 




VEDERI INTERCONECTATE, REFLECȚII CONECTATE

 

Eseurile (yes-euri, în transcriere ludică) lui Leo Butnaru din Vedere dinspre alții, vedere spre alții (Yes-euri)[*], structurate într-un diptic, prima parte conținând 25 vederi dinspre alții, a doua, 19 vederi spre alții, pun în paradigmă literară relația de empatie cu literatura și relațiile complexe cu celălalt, relații în care se răsfrânge dragostea permanentă pentru literatură, simultan cu alte umori – admirative, de prețuire, pe de o parte, polemice, ironice, persiflante, pe de alta.
Iubind mult literatura care este artă a cuvântului, Leo Butnaru nu poate rămâne indiferent la felul în care cuvântul este reflectat în undele oglinzii artei fiecăruia și acolo unde spiritul său critic identifică abaterile, improvizațiile grafomanului, veleitarului, verbul devine sulfurant, vituperant.
Nu există teme privilegiate când este vorba despre creație și creator. Eseurile din prima parte pot fi grupate tematic în jurul unor probleme care-l preocupă din punctul de vedere al clarificării de sine în complexa și complicata relație cu sine și cu ceilalți, cu literatura de bună calitate. Leo Butnaru este, structural, un poet, resorturile sale profunde îl situează într-o ecuație singulară cu lumea cuvântului, pe care-l face viu integrându-l în țesătura gândurilor și sentimentelor sale.
Așadar, Leo Butnaru este poet, dar trebuie luat în seamă și ca eseist, întrucât eseurile, yes-eurile, beneficiază de aceeași dăruire reverberată în alte ecuații de sens, care dau expresie reflecțiilor asupra actului creator. El întoarce ocheanul când spre sine, când spre alții, când spre problemele literaturii, orientate spre relația dintre creator și creație, interesat și de  sociologia literaturii, evidentă în interesul pentru relația creație-creator-receptor.
Privind lucrurile dinspre particular spre general, la nivelul întregului, cele aproximativ 50 de eseuri se restrâng în albia unui discurs eseistic individual, personalizat, cu etapele sale, cu valențe memorialistice și eseistico-critice, având un anume ceremonial al spunerii.
E, mai întâi, autoprezentarea, un fel de captatio benevolentiae, dacă ne imaginăm aceste yes-euri ca povestiri așezate într-o structură, ce grupează eseuri-povestiri despre el ilustrative pentru relația Leo Butnaru par lui-même: Starea de debutant, Acum 50 de ani, poet român debutant în URSS, Săteanul de ieri scriind despre oraș, Ghinion și învățăminte, Șaptezecist, optzecist?; Leo Butnaru despre alții, Leo Butnaru prin alții: Dinspre alții spre mine, Liviu Damian: poetul dintr-o generație de prunci cărunți, Mărturisiri la rupere de vremi și cutremur de destine, Jurnalul lui Vasile Vasilache, Ere și epoci pe sponci, Mai că boemă la Chișinău. Acestea sunt vederile admirative spre alții, despre prietenie, apreciere, sentimente care-i leagă pe cei care scriu, despre atmosfera literară în Chișinăul ante- și postdecembrist.
Vederile spre sine se evidențiază în eseurile care conțin dezvoltări ale propriei concepții literare, dezvoltate în adevărate crezuri și mărturisiri literare în care privirea se împarte spre sine și spre literatură. Sunt mărturisirile de credință literară, reflectări ale eului creator în oglinda literaturii: Odiseea ondulațiilor, Creația și politica sau scurtcircuitul de personalitate, Din vremuri în care se modifică paradigma, Să te pui sub semnul întrebării, În consubstanțialitate, Probabilitatea  și poezia, „Metafora absolută”, Poezia ca dezvăț de mulțime, Note la ierarhie sau despre numărul 33.
În tematica vederii spre alții, se relevă fațetele multiple ale personalității lui Leo Butnaru, ca om și scriitor. Ca om, prețuiește valorile prieteniei și limbajul său devine cald, afectiv când evocă prietenii: Liviu Damian, Vasile Vasilache, când își exprimă admirația față de Nichita Stănescu, evocat în trei eseuri din partea a doua: Osip Mandelștam în românește și umbra lui Nichita Stănescu la Voronej, Nichita Stănescu la Chișinău, Despre urmele bunicilor lui Nichita Stănescu, față de P. Istrati (P. Istrati, deschizător de drum în spațiul literar rus), Filippo Tommaso Marinetti (Marinetti și avangardismul rus), Lev Tolstoi (Lev Tolstoi în Moldova și Țara Românescă. 1854).
Și când scrie admirativ, și când scrie polemic, scriitura lui Leo Butnaru relevă spiritul critic – clar, tranșant, despărțind bine apele literaturii pentru a distinge valoarea de impostură, adevărul de neadevăr și mistificare. În Junimea a fost... o gașcă?, polemistul Leo Butnaru recurge la toate armele: ironie, maliție, persiflare, sarcasm pentru a demonta cu argumente imbatabile mistificările și denaturările lui M.V.Ciobanu pentru care grup și gașcă sunt sinonime valoric, iar, în acest context Junimea n-ar fi fost decât o gașcă literară. Orice minimalizare a grupării junimiste este un atac la reperele fundamentale ale literaturii române care afectează construcția în întregime. Maiorescian, Leo Butnaru aplică, în aceste cazuri, sinteza generală în atac, pentru a-i descuraja pe mistificatori, pe denigratori. Ar fi nevoie de o armată de Leo Butnari pentru a opri ofensiva împotriva valorilor culturii noastre...
Polemic este și eseul Cititorii mei/tăi/lui/noștri în care transpare interesul pentru receptarea operei, dinspre cititorul autentic, interesat de propria cultivare a spiritului și de adevărul operei. Necititorul „beneficiază” de un portret hilar: „Se întâmplă ca vreun jurnalist să mă întrebe cine cred eu că ar fi cititorii mei... Dumnezeu știe… Pot spune cu certitudine doar cine nu ar fi cititorii respectivi. Astfel, cum nu au citit poezie bieții rufoși-nevoiași de pe timpurile lui Baudelaire sau Eminescu, așa nu citesc poezie nici îm-blugi-ații rufoși de bunăvoie și «de lux» din zilele noastre. Cum nu au citit poezie tatuații abundent din triburile din junglă, așa nu citesc poezie nici tatuații-milionari care joacă fotbal sau cei care chiulesc și pilesc pe la terase, prin baruri. Cum nu citeau papuașii care își puneau belciuge, inele în nări, la fel nu citesc poezie duduile cu piercing-flecuștețe în nas, pe limbă…”
În consubstanțialitate dă o idee despre luciditatea în analiză a lui Leo Butnaru. Din planul contempalției generalizatoare: „Odată ce contemporaneitatea noastră acceptă confesiunea personală și autoreferențială nu în formule solemne, aproape ritualice, ci în unele ușor ironice, autoironice, să zic și eu ceva despre propria mea poezie, pe care o consider una a consubstanțialității care, în diverse cazuri și lucrări aparte, poate integra deopotrivă aspecte, elemente, mijloace, procedee, stiluri pe care le-au cunoscut mai multe direcții lirice, metaforice, pe parcursul deceniilor, chiar secolelor, însă chiar de vorbesc aici de o durată temporală, nu aceasta mă interesează, ci constantele și caracteristicile revelate ale poeticului propriu-zis dintotdeauna și pentru totdeauna și nu numai pe durata imagismului sau a romantismului, simbolismului sau avangardismului. Indiferent de cuprinsurile acestor cadre periodizante, există poezia, bună sau nu prea. Sau – ne-poezia, precum o dovedesc, fără să vrea, mulțimi de autori care îți adjectivează apartenența (nu identitatea! – pe aceasta nu o au) cu incertitudinile și libertinajul până la dezmăț ale postmodernismului”, el coboară în particularitatea analizei aplicate operei, o adevărată autoscopie livrescă: „Astfel, spre exemplificare din propriile-mi cărți, poemele din volumul Sfinxul itinerant au o atingere mai sesizabilă cu fenomenologia avangardismului, căreia îi este specifică estetica și filosofia implicitului, parabolei, indirectitudinii. În anumite cazuri am încercat tentația, ispita cvasidicteului, când, pot spune, nu mi se revela (și mi se propunea de... mine însumi!) o «producție lingvistică spontană» (Marcel Raymond), ci un flux de elemente poetice care, cred, apriori, întrețineau oarecare iradieri mutuale între ele, ceea ce și avea să le facă (foarte)-subiectiv-compatibile într-un poem sau altul”, pentru a ajunge la o adevărată radiografie a eului/sinelui așa cum apare transfigurat în poezia Sfinxul itinerant. Poezia de aici e o reflectare dinspre intimitatea eului profund spre conștiință, „conștiința mea”. Creatorul este, așadar, consubstanțial operei, eul biologic și eul creator sunt fețe ale aceleiași personalități.
Temele prezentului literar: ierarhiile din literature, relația dintre individualitatea creatoare și grup, ispita puterii și relația dintre creator și putere, văzută ca un „scurtcircuit de personalitate”, generațiile literare și relația dintre generații, toate acestea îl preocupă pe Leo Butnaru și asupra lor meditează. Integrându-se, biologic, în generația '70, Leo Butnaru notează că „noi, generația '70, am trăit în timpuri diferite”, „am viețuit chiar în epoci diferite”: „Bineînțeles, la trecerea dintr-un timp în altul, dintr-o epocă în alta se modifică și ceea ce înțelesesem, ca ieri alaltăieri, prin noțiunea de viitor și ceea ce credeam că s-ar putea întâmpla în el…” Un mod original de a vedea concret celebra teză a negării negației: noul neagă ceea ce e vechi și, la rândul lui, devine vechi.
În eseurile din partea a doua, Leo Butnaru face adevărate exerciții de admirație, folosindu-se de instrumentele criticului și istoricului literar, adept al ideii potrivit căreia critica nu este doar arta de a admira, ci arta de a admira exigent.
Undeva, Leo Butnaru face o precizare: „În literatură, limbajul, cuvintele nu interesează atât în ipostaza lor de semnificare cognitivă, cât în cea de percepție imaginativă, virtuală, prin ceea ce Spraier numea «surori de imagini»”. Ideea se aplică chiar literarității eseurilor lui Leo Butnaru, eseuri care răspund acestei duble intenții – tranzitivă, semnificare cognitivă, și reflexivă, percepție imaginativă, întrucât informațiile despre Lev Tolstoi sau Boris Pasternak, de exemplu, nu sunt indiferente, implicându-l, emotiv și persuasiv, pe cititor în adevărurile relevante pentru personalitatea scriitorilor.
Clarificările de istorie literară sunt extreme de interesante: referirile la bunicii slavi ai lui Nichita Stănescu (Nichita Stănescu la Chișinău), cu precizarea momentului de mulțumire adresată destinului care l-a făcut poet de limbă română; sau explicarea numelui Jivago din titlul romanului lui B. Pasternak: în limba rusă jivago este un adjectiv în genitiv însemnând „celui viu”. Această etimologie apare într-o explicație a lui Pasternak însuși: „«Eu repetam acest verset («Tu ești Hristosul, Fiul lui Dumnezeu Celui viu») și, copil ce eram, puneam virgulă după cuvântul «Dumnezeu». Ca și cum apărea un (alt) nume tainic al lui Hristos, «Jivago» («Celui viu»). Eu nu mă gândeam la Dumnezeu cel viu, ci la unul nou, al cărui nume, «Jivago», îmi era accesibil doar mie unuia. Viața întreagă mi-a trebuit pentru ca acea senzație a copilului să devină realitate – să-i pun acest nume personajului romanului meu. Iată istoria adevarată, «substratul» alegerii. În afară de asta, «Jivago» ar putea fi asemenea unor nume siberiene sonore și expresive, cum ar fi Mertvago (Mortului), Veselago (Veselului). Aici, simbolul coincide cu realitatea, nu o încalcă, nu-i contravine»”.
Vedere dinspre alții, vedere spre alții (Yes-euri) este o carte stimulantă, motivantă pentru cititorul dornic să știe, să afle, interesantă prin tematică și scriitură, o carte care satisface, deopotrivă, curiozitatea intelectuală și plăcerea lecturii. A o parcurge prin lectură cognitiv-empatică înseamnă a-ți oferi șansa de a intra în vibrația autenticului și a valorii adevărate.

 

ANA DOBRE

25 noiembrie 2020

 



[*] Leo Butnaru, Vedere dinspre alții, vedere spre alții (Yes-euri), Editura Epigraf, Chișinău, 2020.


luni, 1 februarie 2021

DOI POEȚI AI AVANGARDEI

 





Nikolai LEPOK  (Kopel)  (18?? – 19??)

 
A făcut parte din grupul fuiștilor (de la francezul: fou = nebun, dement). Împreună cu B. Pereleșin, publică volumul futurist, „Mozgovoi Rajjij” (1921) – rajjij fiind o verbocreație în baza a două noțiuni: raj  – furie, mânie, și jija – lichid cleios, must, zeamă, – astfel că, în românește, titlul ar putea fi aproximat ca: „Furimustul creierilor”. În același tandem, semnează și volumul de poeme „Dialectica azi”.
Ca și colegii săi, Lepok e în contratimp cu expresioniștii (I. Sokolov, să zicem), care și-au orientat discursul pe „șinele” constructivismului și raționalizării, el, fuistul, păstrându-și dreptul, ca poet, la intuiție și incidental în creație. Era ceea ce deosebea fuiștii în contextul atâtor grupări literare, ce se anunțaseră în cele două capitale ale Rusiei, Petrograd și Moscova, prin neaderența lor la neconstructivism apropiindu-se de cei din „Parnasul moscovit” și emoționaliști, chiar și de nicevoki (nimicniciști), în confruntarea lor cu „corabia pe val de ducă a simbolismului”, cu „Societatea studierii limbii și cea a secetei cerebrale”.
Recenzând „Furimustul creierilor”, Serghei Bobrov menționa că autorii își trag obârșia din „Centrifuga” anilor 1914-1916 (protagoniști – S. Bobrov, N. Aseev, B. Pasternak, Bojidar), „de unde au preluat ceea ce e mai greu și mai complicat de receptat, chiar dacă uneori ies cu bine de sub canoane”.
În anul 1923 Lepok își anunță cartea sa de versuri „În cercuri irepetabile” care, însă, nu a mai fost editată.
 
*     *     *
 
Plângăcios-lipicioasă ziua-toată
vechiturile borhotului murdar
arare schimbătoare erup
cu gălbenușuri de chihlimbar.
 
Acum în mestecăniș
vântul clatină aleanul durut
vuiet năpârlit și bătaie la cuțite
sub poala codrului câți au căzut?
 
După geam cineva trebuie să stingă
pupilele mucurilor de lumânări
nodul zilei e tot mai strâns și
spânzură arsură tomnatică-n zări.
 
Iar mie barierele toamnei
mi-s alergări cu obstacole
îmi plac carierele vântului
turbulentă amnezie în calcule.
 
Cunosc păpădia la frig; las`
să rebegească prin a toamna aurie
și iată cu frământ de limbă strigă
și iarăși – peste poduri de bucurie.
 
Obscuritate
 
În afara orașului se tăinuiesc hoți. Obrajii
se încenușează întunecat. Umbrele ca iepurii.
Iar după orizont complotiștii
la chemarea zării alunecă-n jos, vineții.
 
Ca de obicei dimineața-i grea tihnită
de presimțitul zării prinde-a se-ncorda
doar acolo și ăstora tuturora
parcă li s-ar fi ars cu tânjire mila.
 
 
*      *      *
 
Peste valul împrospătat
în dimineață din nou buzele pietrelor
și zburlitul vuiet năvălește
în ulițele albastre, plescăitor.
 
Cirip și freamăt, foșnet și piscuit
șerpuiră-nălțător, rotocoale, sul
și această sonoră pictură color
dimineții de iulie de tot dragul.
 
 
*     *      *
 
Mlădie pătrunzătoare
chemare de sirenă și înaltul
rândunelei
în azurul cuget.
Sirenă zumzăitoare
din urdiniș de stupi
mustos a sute
de ierburi tremur
trezind florile.