UN NOVATOR ÎN POEZIA AMERICANĂ

 

Din poezia lumii

Stephen CRANE

(1871 – 1900)

 

Traducere și prezentare: Leo BUTNARU

 
Poet și prozator, promotor al naturalismului și realismului în literatura americană. În scrierile sale a evocat, cu un realism acut, în special lumea interlopă newyorkeză. A influențat considerabil literatura țării sale, fiind considerat unul dintre cei mai inovativi scriitori de la confluența secolelor XIX și XX. Ernest Hemingway l-a inclus printre autorii care trebuie citiți.
Selectiv, din bibliografie: „Maggie, fată a străzilor” (1892), „Semnul roșu al curajului” (1895), „Mama lui George” (1896), ”Războiul este blând” (1898), „Răni în ploaie” (1899).
 
 
*     *     *
 
Călăreții negri veniră dinspre mare.
Zângăneau din sulițe și scuturi;
Mai băteau din copite potcovite, din pinteni,
Cu urlete sălbatice în fluturări de plete
Învălurate-n vânt pe când goneau:
Astfel porni năvala Păcatului.
 
 
*     *     *
 
Trei păsărele stau pe o rămurea
A piroteală.
Prin preajmă le trecu un om și ele
Își dădură ghionți cu subînțeles.
 
 „El crede că poate cânta”, vorbiră-ntre ele
Și, dându-și căpșoarele de spate, se prăpădeau de râs.
După care cu sinceră compasiune
I-au tot privit pe urmă.
Ce curioase și hazlii erau
Cele trei păsărele de pe ram.
 
 
*     *     *
 
În pustiu
Am văzut o creatură goală, bestială, care,
Chircită la pământ,
Își ținea propria inimă în mâini
Și mușca, înfuleca din ea.
Am întrebat: „Amice, e gustoasă?”
„Amară e, vai ce amară e!”, răspunse creatura.
„Dar îmi place
Că este amară
Și încă pentru că-i inima mea”.
 
 
*      *      *
 
Odată apăru un ins
Ce spuse:
„Să-mi aliniați toți oameni Pământului în rânduri”.
Și tot atunci
Printre oameni se iscă un tărăboi teribil
Contra cerinței de-a se aranja în rânduri.
A fost o confruntare dură în lumea toată
Ce a durat tot ani în șir.
Și s-a vărsat sângele celor
Care nu stăteau aliniați în rânduri
Și al celor care tânjeau să stea aliniați.
În fine, insul, bocind, a fost trimis la moarte.
Iar cei care-au rămas în sângeroasa încăierare
Se izbăviră de vechea lor naivitate.
 
 
*     *     *
 
Dumnezeu a creat cu mare atenție corabia lumii.
Cu deosebită măiestrie modelă coca și potrivi pânzele,
Deja ținea în mâini cârma,
Fiind gata să o ducă la bun sfârșit.
Și se-ndreptă din spate Dumnezeu,
Privind cu mândrie la cele făcute.
Dar, într-o nefastă clipă, din greșeală cineva-L strigă
Și Dumnezeu se-ntoarse să vadă despre ce-i vorba.
Prinzând momentul, nava alunecă pe apă, lin, neauzit,
Pornind viclean a se-ndepărta pe căi necunoscute.
Astfel, etern lipsită de cârmă,
Corabia plutește pe mări, din întâmplare
Intrând și în portul progresului,
Supusă fără-a se-mpotrivi
Capriciilor oricărui vânt prostesc.
Iar mulți din cei aflați în ceruri
Mai râd și-acum pe seama acestei întâmplări.
 
 
*     *     *
 
Într-un  loc ferit
Am dat de un înțelept
Care mai ședea încă și
Privea la un ziar.
El mă întrebă:
„Domnule, ce să fie asta?”
Atunci mi-am simțit superioritatea,
Preeminența față de acel înțelept,
Răspunzându-i îndată:
„O, bătrâne, bătrâne om, aici se spune ce e înțelepciunea”.
Și înțeleptul mă privi cu admirație.
 
 
*     *     *
 
Era în toi sângeriul vuiet al războiului.
Pământul se făcu negru și pustiu.
Femeile boceau,
Copiii se-mprăștiau speriați.
Și-atunci venise unul care pricepea-n atare lucruri.
El întrebă: „De ce se-ntâmplă asta?”
După care milioane de oameni se-nghesuiau să-i răspundă,
De se ridică o nemaipomenită hărmălaie în atâtea limbi.
Dar răspunsul clar n-a fost găsit.
 
 
*     *     *
 
Au fost mulți cei îngrămădiți în procesiune,
Fără să știe încotro se îndreaptă.
Însă între ei împărțeau și succese,
Și nenorociri, egali în toate.
Printre ei era un om ce căuta cale nouă.
Dar el se rătăci prin hățișuri de netrecut,
Unde, până-la urmă, se prăpădi-n singurătate.
Ceilalți recunoscură că dânsul avusese curaj.
 
 
*     *     *
 
În ceruri
Unele fire subțiri, plăpânde de iarbă
I se-nfățișară Lui Dumnezeu.
„Ce-ați făcut în viață?”, întrebă Supremul.
Și-atunci toate firuțele de iarbă, fără unul,
Se grăbiră să-nșiruie fapte merituoase
Pe care le săvârșiră.
Deci doar un firuț de iarbă
Stătea cam jenat
În urma tuturor.
Și chiar pe el Dumnezeu l-a întrebat:
„Dar tu ce ai făcut?”
Și firuțul de iarbă răspunse timid: „O, Dumnezeul meu,
Memoria mi-i cam sumară
Și de-o fi fost să fac și eu fapte frumoase
Nu pot să-mi amintesc de ele”.
Atunci Dumnezeu în deplina-I splendoare
Se ridică din tron, spunând:
„O, tu ești firuțul cel mai demn din toate!”.
 
 
*     *     *
 
În fața mea,
Pe kilometri în șir se întindeau
Zăpezi, gheață, nisipuri dogoritoare.
Și totuși izbutit-am să privesc dincolo de ele,
Unde mi se arătase frumusețe infinită.
Am putut vedea și frumusețea celei
Care se plimba-n umbra copacilor.
Când priveam la astea –
Totul în jur parcă-ar fi dispărut
În fața frumuseții acelor locuri și a ei.
Iar cum priveam la toate astea
În uitarea dorințelor,
Din nou ochilor mei se înfățișară
Nesfârșiții kilometri
De zăpezi, de gheață, de nisipuri dogoritoare.
 
 
*     *     *
 
Odată am văzut cum munții înfuriați
Se aliniaseră-zid în front.
În fața lor, spre a-i înfrunta, stătea un om mic
Ce n-ar fi fost mai mare decât un degete de-al meu.
Am zâmbit și-am întrebat vecinul:
„Să izbutească oare?”
„Bineînțeles”, îmi răspunse acela.
„Străbunii săi i-a învins de mai multe ori”.
Și-atunci am înțeles ce înseamnă străbunii virtuoșii,
Cel puțin pentru un om micuț
Contra căruia stau munți înfuriați.
 
 
*     *      *
 
Am văzut un om ce alerga să-atingă orizontul;
Cerc după cerc își tot accelera goana.
Lucrul acesta mă cam neliniști
Și i-am spus omului:
„Ceea ce faci este inutil.
Niciodată nu vei izbuti”.
„Minți!” strigă el,
Alergând în continuare.
 
 
*     *     *
 
Chiar în vârful muntelui
Mai mulți muncitori
Construiră o mare sferă de piatră.
Apoi coborâră cu toții în defileu,
De unde priviră spre rezultatul muncii lor.
„E grandios”, au conchis cu toții,
Plăcându-le obiectul de sus.
Dar deodată sfera prinse-a se rostogoli,
Apropiindu-se de ei fulgerător,
Strivindu-i în amestec de pământ și sânge.
E drept, unii din ei au mai apucat să țipe.
 
 
*     *     *
 
Un om văzuse în cer o sferă de aur
Și pentru ea a urcat în tării,
Dar până la urmă a înțeles
Că era o simplă sferă de argilă.
 
De-aici începe partea ciudată:
Când omul revenise pe pământ
Și privi din nou spre cer
Mingea iarăși de aur i se arătă.
Tocmai aici era partea ciudată:
Sus se arăta o sferă de aur.
Da, în cer, era sferă de aur.