Din poezia avangardei
Arseni
NESMELOV
(1889 –
1945)
Numele
patern: Mitropolski. S-a născut
Primele versuri le publică în 1911-1912 în suplimentul
revistei „Niva”. După primul război mondial, avatarurile destinului îl duc în
provizoriu liberul Vladivostok (1920), unde editează primele cărți: „Versuri”
(1921), „Tihvin” (1922), „Praguri” (1924).
În 1924, fuge din URSS, trecând frontiera chineză și
stabilindu-se în orașul Harbin din Manciuria, unde, mai bine de două decenii,
este considerat cel mai bun poet rus din China. A corespondat cu Marina Țvetaeva.
A lăsat importante memorii despre viața literară a Vladivostokului anilor 20,
unde, de altfel, se stabileau, provizoriu, mai mulți promotori ai avangardei,
printre care David Burliuk și Serghei Tretyakov (acestuia, Nesmelov dedicându-i
un poem).
În China, publică volumele: „Luciu sângeros” (1929),
„Fără Rusia” (1931), „Halta” (1938), „Flotila albă” (1942) – toate în Harbin;
poemul „Peste ocean” (1934), „Povestiri despre război” (1936) – în Shanghai.
Pentru partidul fasciștilor ruși scrie poemul „Gheorghi Semena”, publicat cu
pseudonimul Nikolai Drozdov.
În august 1945 (fatalitatea... euro-asiată a acestei
luni!), când trupele sovietice intră în Harbin, Nesmelov este arestat și transportat
în Rusia. Curând, moare de hemoragie cerebrală.
Traducere și prezentare: Leo BUTNARU
DESCĂRCAREA ALBASTRĂ
2
Clopoțel de argint în clinchet, –
Peste o steblă subțire – viespea,
Și în creierul împovărat de visare
Minuni se târăsc, câteva.
Își desfăcură pumnișorii
Neuroni în prag de hibernare
Și dulce se pupă cu spălătoreasa,
Iar acoperișul sărută arcușuri
lunare.
Iar un paznic slăbănog și gri
(Leoarcă de-a-ngândurării sudoare)
De la ușa sferei subconștientului
Descuie și aruncă lacătul mare.
3
Iată, mă înclin. În palma-căuș
Iau esența subtilă, praf ori suc,
Pe care pistoane-asupritoare
Aiurea prin lume ca uraganul le duc.
Iată – a victorios, triumfător spasm
Din pântecele contractat a născare
Lăptos-luminoasă plasmă –
Iat-o, iat-o, iat-o apare.
Prima fibră a viermelui de mătase,
Prima literă dintr-o scrisoare
Și uluitorul avânt fluturat
De-albastra descărcare.
4
Mai departe! Dar nimic mai departe!
Praful! Nu mai poți reține.
Îmi pare rău, înțelegeți, rău îmi
pare
Visul de a-l povesti deplin, în
fine.
Inspirând miros de anason,
Ai mai vrea să bei și un lichior,
Însă pe Adonis îl va găti frizerul
În frac meșterit de ales croitor.
Cuvântul și piatra sunt leneșe,
Verbul e un dar echivoc:
Ca să răsune – lovitura,
Ca amnarul – să scapere foc.
NEURASTENICUL
I
Când nu mai e viitor, nu mai vrei să
trăiești,
Când nu mai e viitor – nopțile vine
spaima,
Ce liniștitor sufletului i se
prorocește
Apropiata catastrofă, ce nu se poate
evita.
Și nici pic de-ncredere în jocul
cu-ntâmplarea
Și e apropiată pierderea, noaptea-i
în piept – înțelegi
Și nervii, clefăind a plictis, îi
chinuim,
Așteptând severul îndemn: „Scoală și
mergi!”
Ah, glonțul browning-ului ar fi fost
mai uman,
Dar ca lanțul zângănește țipătul:
„soția-păpușa!”
Ca o muscă sumbră, eu zumzăi în
pahar,
Iar viața, vede-se, a și ars,
spulberându-și cenușa.
II
Îmi ieșii din propriul sine. Stau la
o parte. Privesc.
În pat – un bărbat la treizeci și
doi de ani
Respiră anemic și caută
Rimă pentru cuvântul „viitor”...
Nu găsi și se gândește la pălăria
Pentru soața, care deja doarme
(Doarme, firește, nu pălăria, ci
consoarta),
Iar în spatele lui, răs-zbanghie, ca
prostituata,
Stă moartea, căscând (n-ar fi oare
timpul
Să înșface omul de gât?)
Ce încruntat. Mai bine – din nou în
subterană,
În craniu, în inimă, în micuța
cutioară,
În strâmtul „lăcaș al sufletului”.
Poate că, brusc străluminat a
dumerire,
Eu voi găsi cea rimă și voi putea
Mâine să-i dăruiesc soției pălăria.
MONGOLUL
Cu unghia galbenă a degetului îndoit
Strivește păduchii.
„Păduchii nu sunt lupi. Din cauza
lor nu mai pier eu”.
Zice, și-și scarpină grumazul de
bou.
Pe piept – îi spânzură smocuri de
lână lucitoare.
A coastelor cușcă se lărgește,
respirând,
Din găurile strâmbe, întinse, ale
Ochilor negri – sufletu-i privește.
Micuț, sprinten, cu o încordată
Viclenie lunecos-grijulie.
O fi el dresat, dar e totuși ditamai
fiară,
Iar fața! – lecțiile a trei mii de
ani pe ea,
Printre răsînvolburarea mărunțelelor
zbârcituri:
Necuviincioasă (de parcă-ai cunoaște
soarele)
E sinceritatea mândriei bărbaților.
Însă el înțelege, totuși, câte ceva
Și, înclinându-se, bronzo-despuiat,
Spune, oarecum intim și sever:
„Kapitana*, rușii sunt șango”.**
________
*Kapitana – în dialectul oral
ruso-chinez din Extremul Orient înseamnă: oricare om alb.
**Șango – în
același dialect: bun, bine.
IUBITORII DE MARE
Călărețul
obosi, era sleit peste coamă,
Păsările
zburau dincolo de mare.
Rima sună ca
o monedă de aramă
Ce tresaltă
pe marmura lucitoare.
Călărețul nu
mai e departe de fericire
(Rândul de
vers îl imprim ca-n argilă).
Pe urme
umbra încă nu reuși să se-aștearnă –
El își va
săruta draga copilă.
Însă noi,
orbi cu toții, ca Lazăr,
Prin navigații
transmilenare,
Căutăm căile
din ochii zorilor
Și –
marinari fără port, acostare.
VÂRCOLACUL
Omagiu
geniului lui Maiakovski
Cândva,
dânsul a fost bizon
Și în
junglă, printre împletituri de liane,
Respira
fulgerătorul ozon,
Luminat de
luna însângerată.
Și fornăia
prin fioroase nări,
Își afunda
copitele-n caldul nămol.
Lupta strașnic
cu sălbaticii,
Răgea în
adâncuri de desișuri silvane.
Pentru ei,
ce nu știau încă de fier,
Venirea lui
însemna mare amenințare,
Iar în
stufărișul noptos al râului Zambezi
Își încheiau
partida de vânătoare.
Coarnele lui
și pletele coamei
Încununau,
încâlcindu-se, scaieții.
...Trecură
vremurile, și om fiind,
El poartă
coarne taurine
Și ochii
lui, săltându-și pleoapele,
Dușmanul
hipnotizează.
Dar ca și
atunci, calea e aspră,
Însă el
aduse în reci subpământuri
Neclintita
sa încăpățânare de fiară,
Fierocedrul
coarnelor sale.
Și înclinând
grumazii de taur –
Bazalt de
neclintit! –
Ridică a țăpoi
de mari colți
Al
priponului ruginit oțel.
ASASINATUL
Baionetele,
lucind, scapără zângănit vlăguit,
Iar în față
– ceafa supusă, perplex
Se clatină și
încremenește... „Foc!” – răsună.
Și iată-l
întins, zvâcnind, horcăind, în praf, –
Monoclul lunii
privește la convulsiile trupului,
Și e pripită
a trăgacelor lovitură nebună.
PARADOXURI DE BRONZ
1
Un an – un
munte. Iar ziua – bila de sticlă,
Trecu
fugitiv, stropind cu tremur des,
Iar sufletul
bâjbâie, caută cele pierdute,
Ca monstrul
ce-a scăpat bănuțul undeva pe jos.
Și sufletul
fu găsit, înclinat, ajuns din urmă
De biciuirea
uraganelor rele.
Din inimile,
asemănătoare creuzetelor,
Topiră
împreună viitorul cu trecutul.
Bătrânilor –
odihnă: scuturându-se-n sicrie,
Dorm cu
mijirea pleoapelor închise.
Din umflata
burtă a pământului
Iese, iată,
omul nou, târâș.
Peste
pământ, din fibre cețoase,
Aburos locaș
luminând lăptos...
– Ajută-ne, croitor de ferestre,
Să extragem
conturul viitorului.
2
Cuvântul e
strămoș, cel care cu rețele de păienjeniș
Împleti
căile în pădurea tigrului;
Străluminat
de instinctul ce se izvodea,
Iar în mâini
– un vreasc trosnitor avea.
Și anii –
săptămâni zburătoare
Îi sunt
sălbaticului ce va dăinui în veacuri,
Pieptul lui
ursoaicele l-au înveșmântat
În mari și
grele blănuri.
Privește la
falangele de bronz –
Pârghii
trimise la odihnă.
Cântătoarea
lor insistență înălțați-o
Drept oareșicare
metaforă de bronz.
Mă
lichidează cu rațiunea
Această
aramă, născătoare de cuvinte.
Iar el are
mișcarea și rațiunea
Lentului leu luat cu vânătoarea.
AȘA VA FI
Peste acoperiș – ca lianele – cabluri.
Negre și barosane.
De pe acoperiș se scurge apa pe verticala
Tulpinilor țevilor de piatră.
Porumbelul bea, dându-și capul pe spate, –
Un hulubaș cafeniu lăcuit.
Pe gâtul lui roz și golaș
E-nfoiată albeața de nea a unui jabou.
Puteți construi betoane și cadrilatele
Horbote ale podurilor și turnurilor radio,
Dar totuși casele vor continua să adune apa de ploaie
Între pliurile acoperișurilor zincate!
Iar porumbelul cu gât golaș neapărat,
Inutil ca și cum,
Pe care nărăviți să-l tot ucideți,
Va hălădui pe acoperișuri
Mai sus, cât mai sus
Și,
Dându-și capul pe spate,
Va bea!
*
* *
Mi-am amintit de sătucul Stohod.
În stânga – cimitirul evreiesc.
Iar soarele
Ca o vișină din coctail
Era aruncat în vermutul apusului.
Mă chinuia setea. Împușcau spre noi.
Fugirăm.
Ne-am întins la pământ printre
morminte.
Soldații glumeau:
„Probabil,
Moților li se năzărește un nou
pogrom!”
Am dormit pe pământul
Aspru, încă nerăcit, mirositor.
Spre dimineață
Mă trezi răcoarea.
Se lumina. Iar soarele
Răsărea din direcția unde
Se aflau rezervele noastre.
În acel soare nici pomină nu era
Din soarele de ieri:
Se înălța pieziș și arunca
Razele ca pe niște jeturi arteziene
Pe care în mare le fornăie balenele.
Răsărea soarele supărat,
Neliniștitul soare,
Promițându-ne o altă luptă.
Am privit în jur.
Pe o lespede roșcată,
Aruncat de vreo cazma soldățească,
Cu dinții încleștați în granit,
Stătea verzui
Un craniu de om.
Era foarte mare
Și probabil
La viața lui purtase
Un creier pe măsură.
La ce m-am gândit atunci?
Nu cred că
La Hamlet,
Nu, nu-mi amintii de Shakespeare!
„Ce barosan e! –
I-am spus vecinului, –
Stăpânul craniului
Nu-i exclus să fi fost chiar rabinul...”
Dar au început să ne piseze
Și noi ne-am culcat
În tranșee,
În gropițele săpate
Între morminte
Stând astfel până pe la amiază,
Când neașteptat austriacul reușise
Să curețe localitatea.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu