duminică, 23 ianuarie 2022

ZVĂPĂIAT LA BUCUREȘTI, ÎMBLÂNZIT LA MOSCOVA, DAT PE BRAZDĂ LA CHIȘINĂU



Leo BUTNARU


Textul ce urmează, ca intenție, în posibile jalonări și detalii, îmi apăru în minte cam la șapte ore de călătorie în microbuzul Chișinău-București, după ce, în conștiință mi se derulaseră panorame, evantaie și caleidoscoape a tot felul de subiecte, schițe narative, gânduri disparate (și... disperate de atâta monotonie-n drumeție). Ideea mi se anunță în minte, de cum am dat cu ochii de indicatorul cu numele localității Bucov, situată nu departe de sondele Ploieștilor. Iar scânteia toponimică, să zic, invocă, întru alăturare și... colaborare, o alta, – scăpărare onomastică. Adică, în imaginație se alăturau și se tatonau reciproc numele unei comune și cel al unui scriitor, sunând omonimic: Bucov & Bucov. Iar de la acel moment încolo, până la București, distanță de peste o sută de kilometri, am schițat, mental, posibile detalii, momente, repere, unul din ele ținând de elementara constatare, că localitatea Bucov apăruse cu mult-mult înaintea scriitorului Bucov și, prin urmare, nu putea fi botezată cu numele celui care venise mai pe urmă. Ea – în preajma Ploieștilor, el – în Chilia, oraș constituit în jurul cetății fortificate de Ștefan cel Mare, la Dunăre. Prin urmare, comuniunea de nume și toponim mi-a incitat fantezia, dezmorțindu-mi memoria, ducându-mă spre timpurile când l-am cunoscut pe falnicul, încă, pe atunci, Bucov Emilian Nesterovici, alias Radu Emilian, cum i-ar fi plăcut să se numească, de fapt, nume care, însă, chiar dacă, zicea posesorul său, fusese unul cam clandestin, de ilegalist în Bucureștiul interbelic, oficialitățile bolșevice, devenite sovietice, comuniste, ex-ilegaliste, nu-l încurajau de a fi scos în lume. Însă mai e necesară o precizare de transfer onomastic: inițial, protagonistul nostru avea numele de Bîkov, care, românește, ar putea fi aproximat drept: Tăureanu. Iar când devine Bucov, Emilian al lui Nester (sau, poate, Nestor) din Chilia își transferă onomastica din cuprinsul faunei în cel al florei, Buc, ca și elementul de bază din Bucovina, însemnând fag. Deci, pe înțelesul românilor ar însemna: Făgeanu.
În 1940 Em. Bucov se stabilește la Moscova, unde, împreună cu alți câțiva moldoveni (moldoveni sau, de, nu prea, dar care, ca și Bucov, fără a se mai considera cetățeni români, ba chiar unii dintre ei devenind antiromâni prin propaganda pe care o răspândeau în contul „viitorului luminos”) era pregătit drept cadru pentru viitoare nomenclatură dintre Nistru și Prut, și, reîntors la Chișinău, în 1944, este făcut președinte al uniunii scriitorilor, apoi chiar locțiitor al președintelui Sovietului de Miniștri al RSSM. Însă inamicii săi, mai ales semianalfabeții aduși/veniți din Transnistria, s-au pus pe uneltit, încât deja oarecum docilul, sovietizatul, datul pe brazdă Radu Emilian e declarat naționalist (bineînțeles român) burghez, ajungând la marginea prăpastiei și mai să împărtășească destinul poetului Nicolai Costenco, care fusese dus pe 15 ani în Gulag. De fapt, stâng-nistrenii intenționau să repete ceea ce făcuseră în curtea sau, mai adecvat zis, în cușca lor pe timpul represaliilor staliniste, când au fost lichidați cei mai buni scriitori moldoveni, cum li se săpunea. Însă, din motive necunoscute, programata campania stalinistă contra «naționaliștilor» moldo-români a eșuat.
Eu aveam să cunosc Bucovul, comună prahoveană, cu mult mai târziu, prin anii '90 ai secolului trecut, iar pe poetul Bucov – pe la sfârșitul anilor '70. Cu titlu – ba nu, mai curând cu... subtitlu – de cvasianalogie putând constata că localitatea Bucov se afla pe râușorul Bucovel, iar scriitorul Bucov, fost Bâcov, – pe râu(șorul) Bâc, ce străbate Chișinăul. De unde analogiile și (cvasi)asemănările își deschid în continuare evantaiul, constatând că, nu departe de comuna Bucov e și localitatea Cricovul. Să zicem, că între ele ar fi o intercomunicare precum între Stăuceni și Cricova din preajma Chișinăului. Bineînțeles, și Em. Bucov avea ceva legături, dacă nu cu Cricovul muntenesc, sigur cu Cricova moldavă, cu licorile din subteranele acesteia. Iar la Bucovul prahovean, în 1600, se întâmplase o ciocnire oarecât armată între munteni și moldoveni, aceștia din urmă ieșind primii și cam obijduindu-l pe Mihai Viteazul. De, ca între frați, se mai întâmplă...
Pe când l-am cunoscut, Em. Bucov era bine-mersi, lăudat, apreciat, studiat în școala primară, medie și în cea superioară. Băietanul-elevul ce eram înclina mai mult nu atât spre conținutul unui roman bucovian, ci spre titlul acestuia: Orașul Răut. Explicația fiind simplă – eu însumi venind pe lume într-o localitate de pe râul Răut, Negureni. La o adică, în timp, de ce nu ar fi devenit satul nostru Negureni – orașul Negureni pe Răut? Mă rog, naivitatea copilului și jocul fanteziei fiind în toată libertatea lor tainică, răspândindu-se spre orizonturile presupunerilor și înțelegerii. Ale copilului care eram și care deja citise poemul popular (de altfel, ca și azi) „Andrieș” al lui Em. Bucov, scris cu 3 ani înainte de a mă fi născut. În 1954, regizorul armean Serghei Parajanov, la studioul cinematografic „Dovjenko” din Kiev, a turnat un film omonim, ce avusese la bază basmul respectiv.
La vremea de școlarizare și în primul an de facultate încă nu pricepeam destul de limpede că ceea ce spuneau profesorii și criticii literari că ar fi „importanta poezie a lui Emilian Bucov” consta, în mare, dintr-o amplă versificație, ca un fel de adumbrire, poate chiar de trădare a idealurilor de creației ale junelui poet, ce se mai numise Radu Emilian, care debutase editorial la București („Discursul soarelui”, 1937), astfel că, pe bune, pe Emilian Nesterovici l-am cunoscut într-o lumină de bine și frumos, care ne-a încălzit, pe o vreme, inimile și aspirațiile câtorva – unui grup, să zicem, – de autori-debutanți.
Era în primăvara anului 1969, când s-a răspândit zvonul că, la revista „Nistru”, va fi inaugurat un cenaclu literar. Ar fi fost poate cel mai important, ne gândeam noi, după cenaclurile „Eminescu” de la Universitate și „Luceafărul” de la „Tinerimea Moldovei”, pe care le frecventam. Poate chiar în fruntea acestora. Și, în una din serile sfârșitului de mai, mai mulți scriitori relativ tineri, dar și debutanți-novici în ale scrisului, eram în biroul încăpător al poetului Em. Bucov, redactorul-șef al revistei USM „Nistru”, care a și anunțat că chiar el înființează cenaclul ce va purta numele respectivei publicații și căruia, ca și acesteia, îi va coordona activitatea. Din cele ce a spus amfitrionul, cel mai mult ne-a impresionat o declarația a sa, chiar din capul cuvântului inaugural: „Noi, moldovenii, suntem puțini în Chișinău. Numai vreo 25 la sută. Trebuie să repopulăm orașul...” Apoi mărturisi: „Eu totdeauna mi-am scris și îmi scriu literatura cu alfabet românesc; cu grafie latină”. Între noi, studenții, am revenit mereu la aceste detalii, mai ales din considerentul că, în acea perioadă, dezghețul hrușciovist era, forțat, exclus din societate, iar la Chișinău fusese închis raionul de carte românească de la librăria „Meridian”. Toate celelalte literaturi din „lagărul socialist” rămăseseră la locul lor, pe rafturi, iar scrisul nostru ajunsese prohibit, căzând jertfă în lupta ideologică acerbă, declanșată de satrapul-zootehnician Bodiul, prim-secretar la partidul din RSSM. La Universitate, studentul depistat că-și scrie conspectele, că-și face note cu alfabet românesc, pur și simplu era exmatriculat. Simțeam, știam că așa-zis război rece nu se ducea doar între URSS și Occident, ci, implicit, și între sovietici și România, „aliată” în lagărul socialismului.
De la ce pornea curajul redactorului-șef al revistei „Nistru”? ne întrebam. Probabil, ținea și el de așa-zisă captatio benevolentiae: având tot mai multe semne că activitatea sa literară este, uneori, pusă sub o lupă critică ceva mai puternică, decât se obișnuise (dar, de fapt, până la un moment dat, ceea ce semnau Bucov, Lupan, Istru, Deleanu fusese doar lăudat, lăudat, lăudat fără... remușcări de conștiință... critică!), Emilian Nesterovici și-ar fi zis să pregătească oarecât opinia publică, în special pe cea a studenților, a universitarilor, pentru marcarea jubileului său de '60 de ani, care avea să vină în august din acel an.
Numai că, din păcate, temeritatea bardului nu a fost să aibă continuitate. Nu s-au mai ținut ședințe ale cenaclului „Nistru”. Nu este exclus ca tovarășului poet și redactor-șef Bucov i s-a atras, partinic, atenția că, vezi, bagă de seamă, nu e de glumit... Curând urmase și eliberarea sa din funcția de redactor-șef care, de asemenea presupun, i s-ar fi tras și de la acele efuziuni patetice de curaj ce aduceau, în opinia satrapilor, a naționalism. Astfel că fostul ilegalist, activist UTC, nu că ar fi lăsat-o mai moale, ci pur și simplu a renunțat la ce s-ar fi încumetat etc. Înfine, replierea, precauția, scrisul conjunctural i-au fost răsplătite cu titlul de erou al muncii socialiste (1979) și de scriitor al poporului (1982). Pentru că, în URSS, tăcerea unor intelectuali era... înalt apreciată...
Însă în timp ce oficialitățile reușiseră să-l readucă pe Emilian Nesterovici pe calea cea bun, ratingul acestuia printre confrații cât de cât demni cobora, scăzământul răspândindu-se și printre profesori, studenți. Pentru a fi cât mai obiectiv posibil, apelez la o notă din jurnalul Student pe timpul rinocerilor: „O priveliște rar întâlnită: cozi după carte. A apărut Eminescu în două volume. Studenți peste studenți, pretendenți de a se alege cu respectivele volume. Timpul pauzei s-a încheiat, ei însă nu merg la cursuri, încurajându-și reciproc încăpățânarea de a rezista «până la urmă». Cineva strigă: «Nu eliberați numai Eminescu. Puneți și câte un supliment oarecare. Pe Bucov!»”
Asta e: cel considerat clasic în viață al literaturii „sovietice socialiste moldovenești” ajunsese din scriitor eminent – scriitor supliment! Iar unii colegi prea se dau la lovituri sub centură, lucru pe care îl afla și generația de... mâine, care, conform logicii istorice, ar fi trebuit să însemne chiar... posteritatea scriitorilor sexa/septuagenari de atunci.
„–Ați auzit ce a răspuns Nicolai Costenco, când, la o întâlnire cu studenții, a fost întrebat dacă ar exista vreo diferență între literatura moldovenească și literatura română?
– Ce?
– Fiți atenți: noi avem Eminescu, au și ei, românii, Eminescu. Noi avem Creangă, și ei au Creangă. Noi avem Hasdeu, au și ei Hasdeu. Noi avem Bucov, ei nu au, nici nu le trebuie!” Mda, nu se putea ca butada să nu fi ajuns la urechile lui Emilian Nesterovici...
În ce privește momentul cu Eminescu (ca să revenim), eh! păcatele tinereții... Față de Marele Poet Național, junele gălăgios din Chilia, ajuns la București, a clacat grav. Probabil, inspirat, nefericit, de manifestele futuriștilor ruși, mai ales de cel cu „O palmă dată gustului public”, studentul la litere și filosofie își propusese să „românizeze” sloganul borealilor „Să-i aruncăm pe Pușkin, Dostoievski, Tolstoi ș.a., ș.a. de pe Corabia contemporaneității”, româno-ucraineano-lipoveanul încumetându-se să condamne... „hârdăul eminescian”! Poate știa că și panfurutistul (precum se autointitulase) ucrainean Mihail Semenko pleda, „inchizitorial”, să fie arsă cartea, considerată ca și sfântă de poporul său: „Cobzarul” lui Șevcenko.  E drept, prin ani, Emilian Bucov, în ipostaza-i de președinte al uniunii scriitorilor (1945-1946, 1955-1958), de locțiitor al președintelui Sovietului de Miniștri al RSSM (1947-1951), de redactor-șef al revistei „Nistru” (1966-1971) a rostit de sute, poate că de mii de ori numele Luceafărului poeziei noastre, Eminescu, tot căutându-i și alăturându-i cele mai elogioase aprecieri, sintagme patetice, dar – asta e –, în tinerețe spusese ceva descalificant.
Referitor la România și Andrei Lupan, un alt viitor erou al muncii socialiste (stahanoviste în literatură!) a enunțat unele porcării care, bineînțeles, mai apoi i s-au tot imputat, pe bună dreptate. Însă ar fi de menționat că referitor la tandemul „clasicilor în viață” Bucov-Lupan, indiferent de ce păcate ar fi adumbrit trecutul sau prezentul lor, uniunea scriitorilor, îndemnată și „susținută de înaltul for de partid”, nu putea să nu ocrotească atare figuri „proeminente”.
Cu ambii scriitori mi-a fost dat să colaborez, pe când activam în redacția ziarului „Tinerimea Moldovei” și cea a săptămânalului „Literatura și arta”.
Spre sfârșitul lunii august a anului 1974, la „Tinerimea...” venise Emilian Bucov, propunându-ne, imperativ, să publicăm articolul său „De ce?”, care cerceta și certa cărțulia de debut a unei autoare, e drept, firave în versurile ei, dar noi, în semn de solidaritate cu tinerii autori, am încercat să-l convingem pe titratul, manualizatul autor nemulțumit că nu provocă la duelul exegetic o floretistă pe potriva incisivei spade, cu care atacă dumnealui. Bucov nu a fost de convins să renunțe! Iar noi, sfătuindu-ne cu redactorul-șef Ciubașenco, am ajuns la concluzia că oricum nu ne puteam opune celui ce avea, ca și cum viager, girul „organelor sus-puse”. Și am publicat textul lui Bucov drept îndemn la discuție despre poezia tânără, după care eu, precum spune fila de jurnal din 10 septembrie 1974: „Am vorbit cu Vasile Vasilache și Serafim Saka să se angajeze în discuție. Primul – da, secundul – se mai gândește. Ia atitudine Lazăr Ghelman (jurnalist la oficiosul de partid „Moldova socialistă” – l.b.), care îl înfierează pe Bucov. Îi amintește că el, însărcinat de P.C. Român, i-a publicat primele încercări literare”.
Peste alte câteva zile subiectul revine în notele mele: „Pe V. Vasilache l-am convins. A scris, în replică, la «De ce?»-ul lui Em. Bucov. Ieri a venit la redacție. Am stat – așa a vrut – vreo cinci ore cu articolul dumisale. Posedă simțul limbii. Are răbdare. Azi, i-am adus șpaltul de la tipografie. Cineva mi se plângea de prea multe intervenții, reveniri pe care V.V. le face în cele deja culese, alese, pregătite pentru... Astăzi, a fost mai moderat. În numărul de mâine, apar doi scriitori importanți, Druță și Vasilache.
Surpriză? La stația de la Casa Presei, în troleibuz urcă Em. Bucov. (Venea, pare-se, de la o nuntă.) «Mă iertați, Em. Nes. Dacă doriți, citiți mâine unele ecouri». (Se știe, el nu prea citește... așa se spune...) Dânsul: «Am vorbit la Drujba narodov (revistă de la Moscova – l.b.) cu Baruzdin... Ei vor lua atitudine, vor oglindi cumva, nu-i așa? V-am trimis și vouă o scrisoare. Pentru că, da, tonul cu care... e cam...» «Însă avem ecouri și pro, și contra... V-am rezervat spațiu, puteți reveni, comenta...» «Fără doar și poate... Bine, la revedere...» Coboară la Livezilor”.
Unii dintre cei, pe care i-am invitat să participe la discuție, nu s-au încumetat să polemizeze cu Em. Bucov, cineva dintre ei „servindu-mi” o butadă de-a lui Vasile Coroban. Cică, într-o zi, acesta intrase pe la USM. Avea subsuoară un manuscris voluminos al lui Em. Bucov. La un moment dat, mapa îi alunecă de sub braț și sutele de file s-au împrăștiat pe jos, care și unde. Bătrânul și cam supraponderalul cărturar se apleacă anevoie, încercând să adune „opera” defoliată. „Iaca – zice – deja editura ar trebui să-mi plătească și drepturile de alcătuitor, nu doar de lector de carte”.
Fiind tot relativ frecvent printre confrații mai vârstnici, pe la uniunea scriitorilor auzeam diverse întâmplări, unele de-a dreptul ieșite din comun, precum cea (puțin spus tragică!) ce-l avusese de protagonist pe Emilian Bucov, fidel prieten al lui Bahus: la o casă de creație de prin împrejurimile Moscovei, bravul nostru chișinăuian a chefuit noapte până spre zori cu un confrate din Țările Baltice, care – Doamne ferește! – s-a întâmplat să moară cu capul pe pieptul bardului RSSM-ist, ce fusese adânc furat de somn. Și e de înțeles că Bucov s-a reîntors pe Bâc cu reputația destul de șifonată. Însă, prin servicii făcute oficialităților, prin declarații de dragoste față de partidul unic și buldog, lucrurile puteau fi și oarecât îndreptate, încât Emilian Nesterovici a fost declarat și erou al muncii socialiste (1979), și scriitor al poporului (1982), parcă într-o competiție tacit-încrâncenată cu „oponentul” său Andrei Lupan. Iată un succint, dar sugestiv portret-duo, pe care îl făcea Chiril Covalgi: „Era greu să găsești doi oameni cu caractere mai divergente. Nu se puteau suporta unul pe celălalt. Primul (Bucov) era, precum i se cade unui poet: afectat, petrecăreț, adulator de sine, cel de-al doilea (Lupan) – păstor precaut al turmei literare. Se cere, parcă, rostită o banală expresie, că Lupan (academician, președinte, secretar, deputat ș. a. m. d.) era mai mult decât poet, însă, la ale sale, arăta cel mai puțin a poet...” Îmi amintesc că, pe la sfârșitul anilor '70, la nu mai țin minte ce întrunire la uniunea scriitorilor, Lupan vorbise taciturn-supărat de boemii care, uneori: „Își înlănțuie discuțiile cu lanțuri de pahare”. Pomeni numele a vreo zece scriitori pe care paharul i-a dus „acolo/dincolo” înainte de vreme și, am impresia, trase câteva ocheade cu subînțeles și spre Emilian Nesterovici, colegul său de generație.
Ei bine (poate că... rău?), chiar la cheful de după acea adunarea aluziile (și... iluziile) lui Andrei Pavlovici Lupan nu au rămas fără analiza judicioasă a unora din cei plasați, indirect, în categoria boemilor, care își înlănțuie discuțiile cu lanțuri de pahare și, așa cum printre „marginalizați” există și oameni citiți, informați, cineva dintre colegii-meseni mai că-l acuzase pe bardul nostru de plagiat, zicând că „mozolitul” subiect, propus, ca și obligatoriu, pentru compunerile școlare – „Drumul de la plug la cosmodrom” (Lupan) – e aproape geamăn cu cel din versurile unui rus, Kostrov: „Eu, urmași al unui plugar din Viatka,/ Acum pornesc să brăzdez bolta cerească”.
Așadar, relațiile dintre cei doi, Bucov și Lupan? Unele mai speciale, mai tipice și oarecum generalizate printre scriitori. Cu ani în urmă, în tinerețile celor doi și a întregii lor generații, la consiliul USM se pusese la vot înaintarea lui Emilian Bucov la premiul de stat al RSSM. Andrei Lupan rosti o pledoarie neobișnuit de înflăcărat, ce părea să nu-i stea în fire. Însă, chiar și după acea susținere colegial-prietenească (să presupunem) Bucov nu a luat decât 2-3 voturi. Iarăși se aprinde Lupan, iar îi găsește calități serioase operei și omului Bucov. Însă la scrutinul repetat pretendentul chiar că nu ia niciun vot! Cum, se întreabă ceilalți, noi ca noi, dar nu a votat nici Lupan, care bubuise o atare apoteoză de dragoste și considerație confraternă?…
Însă, până la urmă, istoria acelui premiu de stat (era primul din istoria RSSM) i-a întrulocat, mai mult sau mai puțin colegial, amical, pe cei doi, pentru că, în anul următor, 1967, partinic-indicativ-pluralist premiul trebuia să-i fie acordat lui Andrei Lupan. Probabil, la rândul său, pentru a-și întoarce datoria, o fi rostit un panegiric și Emilian Bucov, însă Andrei Lupan veni cu un amendament la generozitatea confraților și partidului, zicând: „Nu mi-l dați mie, dați-i-l lui Druță”. Ion Druță însă se afla în oarece dizgrație și, totuși, cam tânăr față de cei aranjați deja la coadă după respectiva distincție. Până la urmă veni o decizi aproape democratic-împăciuitoristă: să fie înaintați ambii, și premiul de stat îl primiseră Lupan și Druță, primul având 55 de ani, al doilea – 39.
De altfel, nu era pentru prima oară, când Andrei Pavlovici se arăta mărinimos, eu mai amintindu-mi că, la o așa-zisă plenară (era preferată această noțiune, foarte vehiculată și la partinicii barosani, în loc de mai fireștile: ședință, adunare, reuniune...), de pe la sfârșitul anului 1983, Lupan se scuza oarecum, zicând că nu mai e logic ca, în fel de fel de referate și hotărâri, să figureze doar două nume – al său și al lui Bucov. Cică mai sunt și alții – Costenco, Meniuc și, poate, Istru, „care în ultimii ani au lucrat mult mai mult ca mine”. Îi probozea pe cei din conducerea USM, pe criticii literari că „prea s-au străduit să lase în urmă” creația lui Costenco, Val. Roșca, An. Ciocanu, scoțând în prim-plan alte figuri (figurine). „Lui Costenco măcar i-ați dat fie și un premiu al pionierilor?!” Ei da, de unde?! – potentații, secretarii la scriitori, în frunte-coadă cu Pavel Boțu, nu reușeau să-și tot facă „parte dreaptă” între ei, nu tocmai să se gândească la balanțele adevărului.
După întrunire, eu i-am telefonat „moșului”, cum era numit Lupan, solicitându-i câteva gânduri despre ce se discutase pentru săptămânalul literar. Din cele ce mi-a mai spus, a fost și o nedumerire: „Nu știu cum se face, însă uneori, când aduc la vreo redacție niște rânduri scrise așa, după felul înțelegerii mele, după ce le văd tipărite – mă înspăimânt de atâtea virgule, pe care nu le pusesem. Căci să vă spun, eu nu sunt pentru virgulăraia asta… Când văd un cuvânt luat între virgule, îmi pare că e la închisoare”.
Ar mai fi potrivită-explicită și o paralelă Bucov – Lupan „trasată”, implicit, de unul din cei mai buni poeți ai vremurilor de atunci, Paul Mihnea, care spunea că, la Cernăuți, ar fi fost coleg de liceu cu Paul Celan. Momentele le reproduc din cele pe care le-am discutat în două-trei sau poate patru întâlniri ale noastre, la una din ele Mihnea amintindu-și de răul, considera, pe care i l-a făcut Andrei Lupan, care: „Încă din 1958 spunea că eu nu sunt decât o ruină”. Era anul în care fusese exclus din Uniunea Scriitorilor. Atunci, volatilul (Mihnea zicea: șmecherul) Andrei Lupan îl numise pe 2-3 zile președinte al US pe Emilian Bucov, pentru ca tocmai acestuia să-i revină nenorocul de a-l pedepsi, la ordinul venit de sus. Și totuși, despre Bucov avea păreri mai bune decât despre Lupan, vorbindu-mi despre prima carte a lui Radu Emilian care, cică, îl impresionase mult, până să înțeleagă (după ce a învățat rusește) că autorul, pe atunci bucureștean, îl cam imita pe Maiakovski. Cică a fost prima plachetă de versuri pe care nu a întors-o celui de la care o împrumutase și una din puținele cărți luate cu el în evacuare, în timpul războiului.
Însă, în spațiul pseudo-literar-valoric, Bucov era mult mai popular, mereu reinterpretat în faptele vieții și ale scrisului, unul din permanenții contribuitori cu noi detalii (e drept, parodice) la portretizarea sa fiind Petru Cărare. Pornind de la traducerea poemului „Хорошо!” (E bine!) de Maiakovski, semnată de Bucov, Cărare ajungea la concluzia: „În zilele noastre senine/ E bine, tovarăși, e bine,/ Când toți se pișă pe tine/ Și nimeni nu ține cu tine,/ – E bine tovarăși, e bine!” Aceasta nu se putea publica, însă Cărare avea și parodii care treceau, totuși, în unele tipărituri. La versificația lui Bucov „Cine-a spus?” („Cine-a spus că graiuri felurite/ Ne dezbină?/ Nu-i adevărat! (...) Noi pășim pe căi tot mai mărețe/ Și în vorbă ne-nțelegem, și în cânt...”), minimalizând hazliu, persiflant patosul, retorismul sovietic foarte  „internaționalist”, de frăție (și... agonie!) necondiționată, Cărare ajungea la concluzia derutantă: „Nu se știe cine-a spus”. Iar până la deznodământul... patriotico-iubăreț se desfășoară splendida parodie, care începe... tragic, funebru: „Vântul moare dând din coate/ Prin livezi moldovenești./ Cine-a spus că nu se poate/ Soața să ți-o îndrăgești? (...)// S-o cuprinzi pe săturate/ S-o conduci la autobuz./ Cine-a spus că nu se poate?/ Nu se știe cine-a spus”.
Bucov avea un limbaj elevat, uneori jalonat de repetitiva interogația (plastic...-parazitară și afirmativă, ca și cum, față de ideile lansate de vorbitor) „Nu-i așa?”, prin reluarea altora devenită semn convingător, pentru a-l identifica pe Radu Emilian. Asta, spre deosebire de Andrei Lupan, cu studii agricole la bază (hei, Bucov făcuse litere și filosofie, nu-i așa?!), care înclina spre un discurs de limbă lată, neaoșă, „prietenă” cu pasiunea de a utiliza rusisme, sovietisme, uneori chiar... aiurisme, încât Petru Cărare, pentru a scoate în vileag melanjurile lingvistice lupaniene, începând o parodie în pură rostire românească, pe parcurs plasând în ea un rusism, două, trei (lungă parodia), ajungea să încheie versificația „moldovenească” perfect rusește: „Да здравствует Молдавия, республика моя!” (Trăiască deci Moldavia, republica mea-stea!).
Un „interpret”-parodist asiduu al lui Bucov a fost și poetul Ion Vatamanu, care în băsnirile sale despre „aventurile” imaginate ale colegului mai în vârstă plusa fler actoricesc, prin care ilustra dorința lui Em. Nesterovici de-a arăta june voinic, forte, chiar și la cei aproape 70 de ani ai săi, când, cică, prin experiența și intuiția sa de ilegalist UTC-ist, putea să descopere de la distanță posibilii spioni, pe care îi punea la punct prin procedee de luptă imbatabile, zicând către Vatamanu: „Dar, Ioane, tu știi ce lovitură am eu, nu-i așa? Și când veneam odată din misiune (lăsa să se înțeleagă că era angajat în acțiuni de contraspionaj importante, ca în tinerețile-i ilegaliste), îl văd pe unul că așteaptă la poartă, nu-i așa? L-am depistat din prima și unde mi-l înșfac cu stânga de piept, îl trag spre mine, și când îi dau cu dreapta... Pentru că tu, Vatamanule, știi ce lovitură am eu, nu-i așa?...”
Mai tânărul coleg făcea haz de necaz și pe seama disponibilității la discursuri interminabile a(le) lui Bucov, chiar și atunci când, în vreo emisiune televizată, ar fi trebuit să vorbească mai mulți confrați de-ai „clasicului în viață”, dar, vai, pentru aceștia nu mai rămânea timp! „Odată, – povestea Vatamanu, – i-am întors datoria. Eram în platou în doi, eu vorbeam primul și, în pofida semnelor disperate pe care mi le făcea realizatoarea din spatele camerei de filmat, am tot spus și tot am supus, încât lui Bucov nu i-ar fi rămas decât un mint sau poate încă jumătate. Încât, după emisiune, la ieșire din studio, dânsul mă apostrofează cu: „Nu-i așa, Ioane, că eu am fost, p-da mă-sii, invitat doar ca să spun «Noapte bună, copii?!»
Însă, mai în toate luările, mutuale, peste picior ale scriitorilor chișinăuieni (în alte orașe din stânga Prutului nu mai existau condeieri, decât unul, vai de capul lui, Iuri Barjanschi, la Orhei, arhicunoscut prin tâmpitele-i versificații oficioase, la „roșu în calendar”, și „celebra-i” căciulă cu clape); deci, atare luări peste picior nu însemnau și ruperi definitive în relații de zi cu zi. Să zicem, chiar dacă știa că Cimpoi și cu Vatamanu, plus Gheorghiță, îl cam „povestesc” de nu prea pozitiv la lume, Emilian Bucov găsi de cuviință să invite și acest trio, lăturaș pe lângă fel de fel de vârfuri de partid și de administrație scriitoricească, la Moscova, în 1979, la ceremonia și sindrofia de înmânare a stelei de erou al muncii socialiste. Zic și a sindrofiei, negreșind cu nimic: ce de-a mii, poate chiar milioane de damigene cu vin și coniac din RSSM au fost transportate spre Moscova, o bună parte din ele fiind secate în multele și lungile ore de legănat, de clătinat pe șine...
Cu alte cuvinte fie spus, Emilian Bucov era dintre colegii (mulți, puțini?) care nu purta(u) pică glumeților pe seama lui/lor.
Având o casă spațioasă, mai multor scriitori începători, novici în Chișinău, le-a rezolvat problema așa-numitei „propiska” (înscriere în cartea de imobil; viză de miliție), în caz contrar aceștia nefiind angajați la serviciu. Adică, în pofida unor ciudățenii sau a modului cam excentric de a fi fost în anumite ipostaze, Emilian Bucov a oferit probe de aleasă dărnicie. Menționez aceasta în continuarea unui uriaș gest de generozitate și curaj, pe care l-a făcut față de colegul de generație, poetul Nicolai Costenco, când acesta, împreună cu familia, reveniseră din Gulag la Chișinău, unde nu mai avea unde trage. Mai întâi a bătut în ușa lui Istru, și el coleg, prieten din tinerețe (se regăsesc în poze de epocă), însă acesta închise brusc ușa, zicând că nu vrea să aibă de-a face cu pușcăriașul de ieri. Istru, despre care Aureliu Busuioc spusese că ar fi sau ar trebui să fie cel mai trist poet din Chișinău și nu numai, concluzia fiind trasă în baza versului bogdanistruian „Când am o bucurie partidului o duc” (sigur, așa și rămâi tu fără nicio bucurie...). Și tot Istru trecea drept unul dintre cei mai fricoși scriitori...
Odată invocat tristul context, reproduc și mărturia unuia dintre copii poetului Costenco, fiica Tatiana: „Când ne-am întors din lagăr eu aveam 3 anișori. Țin minte însă altceva. De altfel, un moment care nu știu cum și-a găsit loc în forul memoriei mele și nu mă părăsește. Când ne-am întors, tata avea o relație de prietenie, prin anii ’58-’60, cu Emilian Bucov. El venea deseori la noi, dar și tata îl vizita. Discuțiile lor erau despre literatură, scriitori, poate și despre politică... Dna Mona Bucov le servea ceaiul, iar ei deschideau geamul, îl vărsau peste pervaz, după care Bucov scotea de după cărțile așezate cu acuratețe pe raft o sticlă de coniac... Erau absorbiți de lumea spiritului... Tata considera atunci că Bucov avea un suflet nobil... Eu doar asistam cu ochii mei de copil la acele întâlniri, eram prea mică ca să înțeleg ce îi exalta atât de puternic”.
Constatarea copilei lui Nicolai Costenco rămâne valabilă în esență: Bucov avea suflet nobil. Generos. Și, în dependență de situație, curajos, poate că aventuros. Însă onest. Chiar dacă opera sa, în mare, a rămas în exteriorul parametrilor și preferințelor artistice de astăzi, omul Bucov a oferit destule motive pentru simpatie și recunoștință.
În luna martie 1984, mă gândeam să fac o serie de interviuri pentru „Literatura și arta” cu colegii mai în vârstă, printre care și Emilian Bucov, căruia i-am și telefonat. Îmi spuse că nu va putea să expună și să pună în eventuala conversații șirul de probleme ce-l frământau, referitoare la unele practici reprobabile din viața literară.
Nu știu dacă a scris, totuși, acel articol. Pentru că de apărut nu a apărut în presa literară de atunci. Să fi rămas în manuscris? Și aici las din nou să mărturisească fila de jurnal: „18.X.1984. Ieri a decedat Emilian Bucov. Va rămâne în memoria urmașilor? Parcă a avut și trăsături de adevărată personalitate. Fie și inegale, însă mereu combatante. Și într-o direcție, și în alta. Ba nu: și în altele”. Iar peste câteva zile notam: „Canibalism literar (ar fi o locuțiune inspirată de ciorovăielile de la adunările US). În acest context, următoarele: La funeraliile lui Em. Bucov, un coleg se apropie și mă întreabă: «De ce ești trist? Îți pare rău că toate astea vor lua prea mult spațiu în «Lit. și arta»?
Sau alta: la funeraliile lui Vasile Coroban, C. Popovici se apropie de V. Senic (red.-șef), întrebându-l, dacă nu care cumva s-a scurtat prea mult dintr-un articol al său”.
Peste trei ani, în 1987, după ce trecusem pe la cimitirul municipal central, notam: „Pavel Boțu a fost înhumat alături de Emilian Bucov. Neîmpăcați în viață, aici s-au împăcat… Ambilor: Sit tibi terra levis...
În fine, destinul lui Radu Emilian Bucov poate fi imaginat în formă unui zig-zag conturat pe orizontală, vârful de jos al unui unghi-segment marcând scăderile poetului, omului, rateurile și compromisurile sale, iar vârful de sus al altui unghi-segment – punctul superior, al binelui, mărinimiei, nobleței, talentului. E ca o alternanță în alianță când cu (din păcate) întunericul, când (din fericire) cu lumina. Pentru că, în deloc puține fapte ale vieții sale, poetul Radu Emilian Bucov a fost un om luminos, generos.
 
4-5.XII.2021

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu