vineri, 25 februarie 2022

DIN POEZIEA SUPRAREALISMULUI FRANCEZ


Din poezia lumii

René CHAR
(1907 – 1988)

S-a născut la L’Isle-sur-la-Sorgue. Elev al liceului „Mistral” din Avignon, apoi student la Școala de Comerț din Marseille, unde citește Plutarh, François Villon, Racine, romanticii germani, Alfred de Vigny, Gérard de Nerval și Charles Baudelaire. În 1928 publică volumul de debut „Clopot peste inimă”. În 1929 fondează revista „Meridiane”. Vine la Paris, unde îi cunoaște pe Louis Aragon, Paul Éluard, André Breton, René Crevel, aderând la grupul suprarealiștilor, în revista acestora publicându-și profesiunea de credință. În 1930 publică „Mormântul secretelor” drept omagiu adus lui Rimbaud, Lautréamont și filosofilor alchimiști. Colaborează cu Dalí și Buñuel la realizarea filmului suprarealist 
„Vârsta de aur” (1931).
În timpul ocupației germane, cu numele Căpitanul Alexandre, participă la Rezistență. În 1955 face cunoștință cu filosoful Martin Heidegger, opera căruia o popularizează în cadrul unor conferințe organizate în perioada anilor 1966-1969. La rândul său, prietenul german îi va dedica un amplu grupaj de poeme. Cavaler al Ordinului Legiunii de Onoare, deținătorul numeroaselor premii. Din cărțile care i-au adus înalta recunoaștere: Căutând baza și culmile (1955, aforisme poetice), Nuditatea pierdută (1971), Cântecele Balandranei (1977). 

În traducerea lui Leo BUTNARU


 Lascaux

I. Omul-pasăre mort
și bizonul trăgând să moară

Trup alungit care avusese entuziasm exigent,
În prezent perpendicular pe Bruta rănită.

O, ucisule fără măruntaie!
Omorât de cel ce fusese totul și, împăcat, moare;
El, dansatorul abisului, duh încă nenăscut,
Pasăre și fruct pervers ale magiilor salvate necruțător.

II. Cerbii negri

Apele șușotesc la urechea cerului.
Cerbilor, voi ați străbătut un spațiu milenar,
De la tenebrele stâncii până la mângâierea văzduhului.

Vânătorul care vă înțeapă, geniul care vă vede,
Eu le iubesc pasiunea, de pe largul meu țărm!
Și dacă aș avea ochii lor, deodată la ce aș spera?

III. Fiara de nenumit

Fiara de nenumit închide marșul grațioasei turme, ca un ciclop hazliu.
Opt glume îi țin de podoabe, divizându-i nebunia.
Fiara râgâie cu devotament în văzduhul rustic.
Șoldurile-i lăbărțate și revărsătoare o dor, vrând a se goli de graviditate.
De la copită la zadarnicele apărări, este învăluită de fetiditate.

Astfel mi se-arătă în friza din Lascaux, mamă fantastic deghizată,
Înțelepciunea cu ochii plini de lacrimi.

VI. Tânărul cal cu coama vaporoasă

Ce frumos ești, primăvara, calule,
Acoperind cerul cu coama ta,
Acoperind cu spumă stufărișul!
Întreaga dragoste e în pieptul tău:
De la Doamna albă de Africa
La Magdalena cu oglinda,
Idol care luptă, grație ce meditează.
________________
*Lascaux – peșteră în apropiere de Montignac, descoperită în 1940, ornamentată cu picturi și gravuri parietale, reprezentând unul din cele mai remarcabile ansambluri de artă din paleolitic (magdalenienul mijlociu, circa 13 mii de ani î.Hr.).

Sfatul santinelei
 
Fruct ce crește din cuțit,
Frumusețe-a cărei aromă-i ecou,
Aurora cu gură de clește,
Amanți pe care vrem să-i răzlețim,
Femeie cu pestelcă,
Unghie ce zgârie peretele,
Deșertul! deșertul!

Coral

                           Unui oarecare Othello

El e alarmat de ideea că, în privirea învăţată,
Din ochi nu rămâne decât iarba minciunii.
E atât de suspicios încât copertina-i nu-i gata
Decât a-l aștepta doar pe el unul.

Nimeni nu împiedică nicicând lumina exilată
Să-și găsească alesul în necunoscutul surprins.
Ea sare prin spațiu și gelozie.
Și e cu o întreagă stea mai mult.

Pirineii

Munte al marilor abuzuri,
În turnurilor tale febrile
Slăbește ultima claritate.

Nimic decât vid și avalanșă,
Disperare și regret!

Toți acești trubaduri neiubiți
Au văzut albind într-o vară
Dulcele lor regat pesimist.

Ah! zăpada e nemiloasă
Plăcându-i că cineva-i suferă la picioare,
Dorind să moară înghețat
Când va trăi în nisipuri.

Pe culmi

Mai așteaptă până vin 
Răzbate prin gerul care ne reține.

Norule, în viața ta la fel de-amenințată ca și a mea.

(În casa noastră se căsca o prăpastie.
Iată de ce am plecat și ne-am stabilit aici.)

Dedal

Târnăcop! poruncit virola.
Sângera! repeta cuțitul.
Și mi-a smuls memoria,
Hosul mi l-a martirizat.

Cei care m-au iubit,
Apoi urându-mă, uitându-mă.
S-a aplecat din nou peste mine.

Unii plângeau, alții erau fericiți.

Surioară rece, iarbă de iarnă.
Din mers, te-am văzut crescând.
Mai înalt decât dușmanii mei,
Mai verde decât îmi amintesc.

Permisionarul

Căpcăunul ce e pretutindeni:
Pe chipul pe care-l așteptăm
Și-n nerăbdarea ce ne-a cuprins,
În migrația păsărilor,
Sub calmul lor prefăcut;
Căpcăunul care ne slujește pe fiecare
Niciodată fiind mulțumit,
În casa pe care am construi-o
În pofida migrenei vântului;
Căpcăun travestit și himeric;
Ah! dacă ne-ar putea spune că el
E chiar valetul Morții.

Adevărul vă va face liberi

Tu ești lumină, ești noapte;
Această ferestruică-i pentru văzul tău,
Această laviță-i pentru oboseala ta,
Puțina apă-i pentru setea ta,
Toate zidurile sunt ale celui pe care 
claritatea ta-l scoate-n lume,
O, deținutule, o, Însuratule!

Totul împreună

Seceră ce perseverezi în cerul dezunit
În pofida zilei și-a freneziei noastre.
Lună pe care am traversat-o umăr la umăr cu inima noastră,
El rămâne-va în noapte.
Legături care nu întrerup nimic
Sub călcâiul activ, prin amiezi înghețate.

Acolo-i deja primăvăratic amurg!
Noi nu eram decât treji, n-am acționat.

Munte sfărâmat

Ah! acolo mereu e mai scurtă singurătatea 
Lacrimilor ce urcă spre culmi.

Când se declanșează dezastrul
Și un bătrân vultur neputincios
Vede revenindu-i siguranța,
La rândul ei fericirea se avântă,
Ajungându-l la marginea abisului.

Vânător rival, n-ai învățat nimic,
Tu cel ce mă depășești fără grabă
În moartea pe care eu o contrazic.

Ochi de geam

Ploi curate, femei așteptate,
Fața pe care v-o ștergeți,
Geamul sortit suferințelor
E chipul revoltei;
Altul, geamul fericiților,
Tremurând în bătaia focului de lemne.

Eu vă iubesc mistere îngemănate,
Mă ating de fiecare din voi,
Mă doare și mă simt despovărat.

Nopțile echitabile

Cu un vânt mai puternic,
O lampă mai puțin obscură,
Noi trebuie să găsim halta
Unde noaptea ne va spune „Treceți”;
Și vom ști că este adevărat
Când geamul se va stinge.

O pământ devenit tandru!
O ramură pe care mi se coace bucuria!
Gura cerului e albă.
Ceea ce lucește, acolo, ești tu,
Căderea mea, iubirea mea, furia mea.


 

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu