Leo BUTNARU
– Pandemia
de SARS-CoV-2 dă semne de retragere. Europa începe să se relaxeze. Cu prudență,
interdicțiile se ridică una câte una. Putem, așadar, să încercăm un prim bilanț
al experiențelor trăite în cei doi ani de la primele cazuri de la noi.
Cum vă simțiți, psihic
și fizic, după atâta amar de vreme de distanțare socială, izolare, carantină?
– Mă
tem că încă nu e o perioadă de relaxare... confortabilă. Mai e până lumea ar
reveni la normalitate. Însă în plăpândele, încurajatoarele impulsuri de
optimism încerc să-mi organizez adecvat emoțiile și observațiile, achizițiile
și pierderile sufletești, cuvintele și tăcerile. Pentru ieșirea din situații și
complicații speciale, constrângătoare, e nevoie să pot (re)crea o stare de
spirit pe potrivă, adecvată, dar mai ales operativă, posibil chiar creativă,
din ce răzbat(e) din exterior, din lume, către mine și din ce pot trimite eu în
exterior, în lume. Lumea deja pregătită, parcă, pentru o mai mare libertate de
interacțiune. În speranța că în această primăvară deja coroanele caișilor
înfloriți nu ne vor mai părea măști antivirus...
– Teama de
boală v-a stimulat sau v-a inhibat inspirația?
– M-a
stimulat altfel, parcă, în încrâncenarea de a nu abandona, de a nu renunța, de
a nu dispera. Până la carantina cu diversele ei opreliști, fiecare dintre noi
avea deja un mod curent și, în oarece măsură, posibil eficient, de a colabora
cu presa culturală, literară, cu editurile. Mi-am pus în aplicare planurile
schițate din timp, de traduceri, să zicem. Pe de altă parte (a orizontului!),
ca și colegii noștri, am și ratat întâlniri, simpozioane, lansări de carte,
deplasări, chiar peste mări și țări (atâtea jurnale de călătorii au rămas
nescrise!).
Bineînțeles,
fără apanajele și ritmurile existențiale firești, deci și de activitate,
caracteristice unor existențe umane normale, viețile noastre sunt oarecum
altfel decât puteau fi. Pandemia e o carență gravă, ce reduce omul, societatea la
semi-existență. Ea „umblă” la firea, la caracterul oamenilor. Pe unii făcându-i
ceva mai sentimentali, mai buni, mai generoși, pe alții – mai aspri la suflet.
Pe unii îi mobilizează, le ridică tonusul existențial, pe alții îi dă în
indiferentism.
Ca
și unele râuri, viețile anumitor oameni au ajuns să aibă și „brațe moarte”,
părăsite de seve, de ape, în care nu au mai ajuns răsfirările de unde și,
poate, odată cu ele, peștișorul de aur. Iar barometrul autosupravegherii ne-a
arătat, din vreme în vreme, cât de nefricoși, rezistenți și inventivi suntem,
dacă suntem, în fața amenințărilor, când aflam că un prieten, un coleg, o bună
cunoștință s-au călătorit spre Câmpiile Elizee. Pe care i-am văzut, de rămas
bun, doar prin gemulețul sicriului pecetluit. A trebuit să înțelegem și să
acceptăm (ce alta am fi făcut?) că suntem vulnerabili până la neputință în
generala sau... personala pande-mie,
pande-ție, pande-lui... Etc., așijderea și la plural... Pentru că ar fi
doar un pas, un întins de mână, alteori și mai puțin, de la pandemie – la
pandalie.
Și
poate că inspirația și-a cam diminuat... rația. (Cine și cum ar putea-o măsura,
ca intensitate, fie în zile propice, fie în derute și tristeți?!) În
claustrare, nu prea înaripare. De inspirație. Unde e mască și zăvor, nu e prea
putință de zbor. Al inspirației. Când libertatea e stingherită, e rație, altfel
ești vizitat de muze, de inspirație. De la pandemie se cam face sumbru în
imaginație, în fantezie. Creatoare. În consecință, claustrarea pretinde
reacomodare, reorganizare, poate chiar reorientare de sine. Și destine. Mai
multă lume și-a procurat calculator, iPhone, s-a conectat la internet. Și ceva
mai multă singurătate. Unii pământeni s-au retras și mai mult în propria fire
sau au învățat să tacă. Alții au învățat limbi străine și s-au răspândi prin
mahalale facebookului, sporovăind, enervându-se unii pe alții.
Iar
eu, înainte de toate, mă gândesc la cei care s-au apropiat de literatură –
proză, poezie, având lecturi mai variate, mai pe așezate. Mă gândesc la cei
care au devenit mai sensibili, mai inteligenți. Cu spiritul mai sănătos. Pentru
că, în pandemie, nu s-ar fi putut să nu se înmulțească numărul lor.
– Claustrarea poate
declanșa resorturi artistice neașteptate? Nu cumva pandemia ne-a reinventat ca
ființe sociale?
– De
fapt, la orice vârstă de creație s-ar afla scriitorul, resorturile artistice
care îi declanșează un subiect, o metaforă, un simplu adagiu (ca literatură...
la minut, sau chiar literatură... la clipă!), sunt surprinzătoare, ca și cum
neașteptate. Iar claustrarea ți se insinuează în destin dihotomic – și
devastator, și creator. Uneori creezi ceva chiar despre acest mod de devastare,
de dezamăgire, de cvasi-pustiire. Inclusiv despre modul conștiinței și
subliminalului tău de a se împotrivi neplăcerilor sau poate chiar
nenorocirilor, oarecum și mutilatoare de existență ce fusese, ca ieri, ca acum
doi ani, parcă firească, ce-și urma un curs cât de cât previzibil.
Apostrof
2022, Nr. 3
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu