Text integral
Pe timpuri, mi s-a
întâmplat să citesc la Chișinău, în sala de lectură a Bibliotecii Naționale a
RSS Moldovenești, unele texte ale lui Fănuș Neagu publicate în reviste
bucureștene. Erau tablete savuroase despre fotbal sau pagini din viitoarele cărți cu prieteni.
Și ele învederau tocmai ceea ce spusese baronul Buffon: Le style est l'homme meme. Sau invers. În 1993, Fănuș Neagu îmi
mărturisea, într-un interviu pentru revista „Ateneu”, că da, a creat un stil,
„însă nu i-aș sfătui nici pe prietenii mei din Basarabia, nici pe prietenii mei
din România să urmeze stilul meu, pentru că stilul meu pot să-1 fac doar eu și
este foarte greu de dezvoltat, fiind un stil de nebun, de fost nebun, și cei
care mă urmăresc fac numai o pastișă. (...) Stilul meu e ușor de imitat, dar e greu de susținut”.
Tot la începutul
anilor nouăzeci, în grădina Casei Artei din Galați, mi-a fost dat să văd unul
din carnetele de note, de lucru ale lui Fănuș Neagu care, din vreme în vreme,
în jariștea discuțiilor, nota ceva, apoi
îl închidea. L-am întrebat cu discreție dacă aș putea răsfoi așa, fugitiv, acel
carnet cu coperți roșii spre stacojiu, format 10x20 cm. „Da, îți permit, zise
maestrul, zâmbind, dar să nu spui nimănui!” Însă uite că... spun, totuși. Filele
erau acoperite cu fraze, cuvinte aparte, perechi, triouri de cuvinte; cu săgeți
de vectori ce indicau spre posibile alipiri unele cu altele. Printre ele se
aflau și înscrisuri, notițe „hăcuite”, tăiate cu pixul. Nu era greu de priceput
că frazele „anulate”, scoase din joc, fuseseră deja folosite în texte, contexte,
volute stilistice, aluviuni metaforice acaparante.
Acum, simt oarecum
ciudată această revenire memorialistică la blocnotesul răsfoit sub magnoliile
înflorite în grădina gălățeană. Uneori, când mi se întâmpla să citesc vreun
text relativ nou al lui Fănuș Neagu, mă gândeam că – de ce nu? – unele din
secvențe se vor fi aflat, preparatorii, între tartajele roșii-stacojii. Posibil
și unele perle din următorul fragment: „Comisoaia se schimbă în fata din
Priboiul Dunării, care-și întinde rujul pe buze cu un băț de chibrit, poartă
brățări la glezne și inele de argint pe deștele picioarelor și e apucată de
năbădăi la apusul soarelui... Nu se știe de ce, avea impresia că pădurii de
salcâmi îi era drag numai de ea, Comisoaia, și gândul o ducea spre Casa
Venețiană, unde fusese ademenită de marinari cu o crenguță de coral. Pe Genia o
plăteau cu mărunțișuri din bazarurile orientale: iminei de marochin, halate
brodate cu chipuri de arăboaice și versete din Coran, iatagane pentru copii
împodobite cu perle de sticlă, ibrice de aramă. Stimulii unor aventuri cu
începuturi leneșe, totodată și-a unor crime la marginea timpului, cafea, smochine,
portocale, coniac Metaxa, butoiașe de bere, vin din insulele grecești, dans din
buric și peste toată Dunărea în asfințit, tavernele, foișoarele bordelurilor de
pitici, ulcele cu sânziene și trifoi roșu, comenzile gradaților din câmpul de
instrucție al batalionului disciplinar – soldații goneau în cerc, ducând în
spinare ranițe pline cu oase împuțite de la abator, haite de câini hămesiți
goneau după ei, lătrând înspăimântător – norocul de neînchipuit al Venețianului
cu gușa dublă și fața plină de negi, mutrele contrabandiștilor de tutun, mereu
se nimerea unul cu nervii în batistă și era azvârlit pe geam și iar Dunărea,
vapoarele fabuloase, malul depravat, țigănci împerechindu-se cu haimanale din
port, câte-o înjunghiere, licurici scăpărând în buturugi, un soldat lingând
cizmele gradatului de putere, asfințitul plin de suferință, noroc și taine
măsluite, rolul imaginativ al stelelor, mirosul de iarbă amestecat cu mirosul
catranului topit de atâta zăduf, icoana naivă a Măcinilor, actorul bețiv, evreu
la origine, murmurând cu smerenie, la tejghea, spre a stoarce mila barmanului: Căci
trei sunt care mărturisesc în cer: Tatăl, Cuvântul și Sfântul Duh și aceștia
trei una sunt, oglinzile din camera secretă, compunând și recompunând
trupurile Deliei și Geniei, lungite goale pe divan, cu câte-o lumânare aprinsă,
înfiptă-n cur ca să ațâțe, să reîmprospăteze și să sălbăticească patima
jucătorilor de cărți, pisica galbenă de pe umărul Geniei, ficțiunea mărșăluind
pe pereți că nu există neîncredere și moarte, ci numai viață nărăvașă, cururi
destoinice gata să se schimbe oricând în sfeșnice, oraș dăruit veseliei, două
gemene dulci, fermecătoare, pietroase, dulci, dulci, dulci, justiția
hazardului, bețigașe aromate fumegând în farfurii scumpe, feciorii armatorilor,
înecați în briantină, barbaria cinstită a rostogolirii zarurilor, porumbei
jucători și luna ca un fel de gălbenuș azvârlit cu lipsă de tact în ibricul cu
cafea – dar și ea despuiată de haine, putoarea de lună…” – și tot așa,
metaforic, analogic, poetic în alte pagini din Partida de pocher, 1994,
în care, ca și în majoritatea narațiunilor prozatorului-poet apar memorabile metafore cu luna și semiluna, europeană sau orientală,
cu apele Dunării și tot ce se oglindește în ele, cu sălciile și peștii
știobâlcăind, grâne, pelin, păsări fel de fel, cai și porci sălbăticiți pe
Insula Mare, bărci, șlepuri, vapoare, felinare în portul Brăilei, șiruri de
care, căruțe (Dumnezeule, și câte povești
cu căruțe care și-au rupt roțile în viroagele drumului spre Brăila!), sâni dezgoliți,
învârtejiri de nisip, crivăț dinspre miază-noapte, vânt dinspre miază-zi („vântul
stăpân peste tot sângele și (care) ne urmărește până la moarte”), stufărișuri
și păpurișuri, iepuri și vulpi, sălbăticiuni cu duiumul, fântâni („văduve de
lemn”), cocori, lebede, nagâți, lăstuni, vulturi și câte alte „minuni” ale
lumii danubiene și ale Bărăganului, care animă obsesiile, intențiile, faptele
de a crea și de a trăi (în) magie, vrajă, fantome, realități și irealități ce
copleșesc sau chiar subjugă imaginația cititorului, coerența povestitului fiind
dereglată sau, poate, chiar nici nu a existat în narațiune, temporalitatea aparținând
fantasticului, aventurii sufletești, iar înainte de aceasta – aventurii
limbajului în libertatea plăsmuirii textului, în slobozenia și
imprevizibilitatea metamorfozelor, răsplămădirii, sugestiilor, uneori ducând la
un adevărat paroxism al configurării liniilor de subiect niciodată urmate până
la capăt și totuși închegate într-o regie cât de cât limpede, care „nu există
decât în închipuirea unui stilist, în sensul înalt al termenului, care privește
lumea prin fantasmele sale” (Eugen Simion), „Bulimie metaforică; baroc de
viziune și de scriitură” (Eugen Negrici).
Eseistica și proza
fănușiană tezaurizează nenumărate alte pasaje
savuroase despre ceva, chiar dacă nu
se știe, explicit, despre ce anume; sunt compoziții de atmosferă și frumusețe a
rostitului, scrisului, potrivitului fioriturilor; limbajul e diafan, volatil,
aerian, parcă al elfilor din Pădurea Neagră, de unde
își trage șerpuirea și măreția Dunărea, dar mult mai sigur – o transmisiune de
mesaje pur și simplu vitale, de trai pe pământ, ale libelulelor în roiuri
zvâcnitoare, „întrețesute” peste undele fluviului prin polenul auriu al
sălciilor arcuite în mutul lor rut vegetal al polenizărilor. Totul și toate,
dimpreună sau disparate, mai mult sugerate, decât conturate, de limbajul care pe cât e
text, pe atât e pretext de-a avansa, de a se continua pe sine însuși, fără a-și
pune problema vectorului de direcție, liniei de subiect. E plăcerea lui, a măriei
sale limbajul, de a se plăsmui, a se naște și renaște, Sensul, Subiectul fiind
chiar el însuși, în existență și înfățișare ornamentală mereu ca o fulgurație
de ușoară ceață multicoloră peste idee, peste gând ce ar fi putut fi, însă nu se
știe dacă este, axial (în principiu, „atingându-se” de ideea lui Montaigne, că
omul ar fi „subiect fără
miez”). Chiar
când scrie despre lucruri ceva mai triste, limba română e în exuberanță și
carnaval, antrenant, copleșitor. Chiar așa – e carnavalescul vălmășag al
posibilităților, infinite, de sinteze ad hoc ale spusului, povestitului,
discursului. E orga sonorităților și... orgia potrivirii cuvintelor, când,
menționa cineva, autorul „acordă
metaforei greutate existențială”. Și, mai totdeauna, una exponențială, cu
exponenți și exponente variabile, vagi sau chiar necunoscute. E, în orice
situație, jubilația limbajului, vibrația lui oarecum solemnă, mitică, poate
chiar festivă. Filă cu filă – răsfățare calofilă. Nu o dată, în prozele lui
Neagu în loc de un destin – același festin al alchimiei limbii române de
dincolo de posibile oboseli. Limbajul improvizațiilor fastuoase, mustoase nu
are vacanță în scrisul fănușian.
Narațiunile sunt interminabile învârtejiri sau
„înnodări” de limbaj care, nu obligatoriu absolut coerent sub aspect sintactic
și literar-compoziționale, se alătură întru continuarea paginilor fascinante.
Dacă ai spune că, în alchimia sa, limbajul fănușian are unduiri baladești, nu
ai greși. Cel puțin, nu prea mult. Ci, pur și simplu, ai răspunde cu o metaforă
neobositului, abundentului metaforism în spații în care mai toate plutesc în
indeterminare. Fixitatea este exclusă de curgerea apei și orizonturile în
neîncetată îndepărtare de cei ce merg spre ele prin cuprinsul bântuit de miraje
al Bărăganului. Proza poematică nu râvnește rigoarea, ci debordarea; nu e
pentru sobrietatea, ci pentru libertatea aproape necondiționată (în expresie);
nu e acalmie, ci frenezia în spațiile
unde, zice autorul, limbile „se-mbolnăvesc de libertatea expresiei”, ajunsă la încântare și
descântare în ritualuri cromatice și ideatice, acestea scurtisime, ca niște
scurtcircuite în scânteierea cărora se străvede în străfulgerare „clipa cea
repede” desprinsă din existență și textistență.
E o „mitraliere” de scurtcircuite și erupții ale verbelor. Reveriile riverane
ale Brăilei, Bărăganului, cele intern-riverane ale Deltei cu ramificațiile ei
labirintice. Limbajul e fast (aici: ca splendoare) chiar când spune de nefast.
Limbaj în inter-teatralitatea sa, mai totdeauna spectaculos în sine și din sine,
în linia unuia din crezurile de creație ale lui Fănuș Neagu: iluzia este egală cu Darul de a fi în viață.
Viața care, când e oarecum tristă, adumbrită de necazuri, parcă e înnobilată de
narațiune barocă, luxuriantă, propulsată de ludicul imaginativ și dionisiacul spectaculos de
un nonconformism congenital.
La o nouă
întâlnirea meridională a noastră, discutam
cu maestrul Fănuș Neagu pe terasa hotelului „Faleza” din Galați, urmărind cum,
pornit spre malul opus, își lăsa siajul potolit bacul cu călători, cu mașini,
și nicidecum nu s-ar fi putut să nu aducem în dialog Brăila care, menționa
venerabilul convorbitor, a trimis cohorte întregi de scriitori în mai multe
literaturi ale lumii; oraș aproape fantastic, peste care, în dezlănțuiri
cerești, fulgerele sunt nuiele de salcie
în ziua de Florii. Iar tunetele verii ar aminti de tunuri de paradă bubuind saluturi ghiftuite. „Din Brăila am făcut
eu o câmpie magică. Însă magia a fost în capul meu și în munca mea uriașă și
toate sunt puținul talent acolo, ascultând de un glas interior exteriorizat în
câmpia Brăilei, o câmpie aparte. Îmi spunea Marin Preda: «Domnule, ce-ai făcut tu din Brăila, n-a făcut nimeni». Cu toate că în Brăila avusesem scriitori
extraordinar de mari. În primul rând Panait Istrati, apoi Mihail Sebastian, Nae
Ionescu, filozoful, Leon Feraru, scriitor american. Brăila a dat vreo 360 de
scriitori și actori remarcabili. Dar eu am izbutit acest lucru... Nu știu cum.
Având totdeauna irealitatea Brăilei în spirit. Știți când am ajuns la Brăila,
la ce vârstă? La 29 de ani. Nimeni n-a încercat chestia asta”.
Născut la 5
aprilie 1932, Fănuș Neagu mărturisea asta, cu privirea pe apele Dunării, pe 11 aprilie,
la 60 de ani și o săptămână împliniți și, totodată, la 31 de ani, de când
intrase prima oară în acaparantul port fluvial, considerat în interbelic orașul
de aur al României. „Sunt 14 kilometri. Plec mâine într-acolo. Dar eu am
copilărit la 62 de kilometri de acest oraș, printre bălți și printre ape, în
câmpie și în stufuri, într-o eternitate revelatoare. Iar când am intrat în
Brăila, s-a întâmplat miracolul vieții mele și am rămas cu aceeași zăpăceală a
unui oraș pe care îl descoperă un tânăr. Mi se părea că descopăr un zăcământ de
aur, ceea ce cred că nici nu era. Pentru mine Brăila a rămas o fabulație a
răului. Descoperind-o, însă, am început s-o iubesc. Mulți m-au întrebat,
inclusiv un ofițer de securitate, pe timpuri: «Ce naiba e cu Brăila asta?», el
crezând că Brăila mea este Brăila lui. Nu e așa. Le-am zis: «Domnilor, Brăila
mea este suprarealitatea Brăilei voastre». Nu puteau să înțeleagă”.
Acele și alte mărturisiri vin în confluențe cu unduirile din proza
scriitorului: „Iubesc cu deznădejde toate drumurile spre Brăila. Nu-i puțin să
ai sub fereastră cel mai mare și mai frumos fluviu al Europei. Pe sub mână-mi
curge Dunărea cu miros de plopi și ulmi. Stepa Bărăganului ia suflet de
strâmtori asiatice”. Acea vastă câmpie, în care poți întâlni căprioare respirând asfințituri. În Câmpia
română a Brăilei miroase a popor împlinit, a amintire frumoasă și a viitor
ferecat în legături de aur. Iar peisajul de jur-împrejur este unul
fermecător, unic în geografia României,
un amestec de nebunie a visării, dar și de dor de plecare din Brăila ce
pare a fi un promontoriu de pe care mereu îți vine să-ți iei zborul. Brăila în
partea ei cu duh de ape are mereu aerul unui oraș în ajun de sărbătoare. Simți
în orice clipă că poate, că trebuie să vină o sărbătoare. Brăila cu vapoare intrând în port și tot orașul
mirosind a coloniale și delicatese, a
chef de lucru, a plată boierească, a boieri – și buni și ticăloși –, a Ierusalim nevăzut, dar vândut cu așchia, a fete
mari desenate cu mura pe burtă, ca să
prindă copilul contur, a viermi de
mătase rozând pingeaua, a tată, a mamă și a toate neamurile, Brăila – veșnica Brăilă. Apoi urbea fluvială are și
adumbririle ei, cu felinare roșii, ce duc cu gândul la intimitatea cu îngerul plătit de diavol, după care urmează somnul putregăios al dezamăgirii, în
case ce păstrează în ele icnetul de plâns
al timpului mult prea bătrân. De aia, uneori și pentru unii, asfințiturile
brăilene sunt ca niște amintiri cu mațe
uscate, iar colbul distrugerii
fluieră detalii aiuritoare.
Drumurile de plecare, dar și de revenire ale lui Fănuș Neagu dinspre și
spre Brăila ce este Humuleștii Balcanilor
și prin care Ozana ajunge în Dunăre;
locul mirific pentru nașterea și înzestrarea unui mare povestitor, care le
spune cititorilor, lumii, cu modestie și demnitate: Nu am faima lui Istrati, Voronca, Leon Feraru și alți mari maeștri pe
care i-a dăruit Brăila întregului Univers, dar sunt fericit pentru fărâma mea
de mică veșnicie, din Bărăgan, pe care am putut s-o port de-a lungul lumii în
numele acestui oraș – și binecuvântat, și sărac, și, mai ales, în numele
acestei câmpii în care am umblat desculț.
Nu o singură oară am străbătut și eu
căile acestei geografii sudice, unele fără pulbere, ale Bărăganului, altele pe
canale sau bălți cu ochi de sfinți melancolici. Am adăstat la
Casa lui Moș Anghel, în curtea căreia am stat ceva vreme și mi-am continuat,
mi-am înmulțit gândurile la „lumea lui Panait Istrati, inevitabilul înfrânt din
prea multă iubire pentru oameni, victorios numai peste iluzii și peste sufletele
noastre”.
Așadar, cunoscând oarecât acele spații, pe cât de reale pe atât de basm, de
narațiune cu înfiorări și fiorituri, înțeleg în felul meu că Fănuș Neagu parcă
le oferă și alte dimensiuni prin delicatele incizii ale scrisului său în ireal,
spunând ușor cețos-metaforic lucruri pe care, într-o anumită măsură, priceperea
ta de cititor le crede oarecât reale, potrivindu-se de minune acestui oraș nu
prea mare situat pe un râu fabulos, Dunărea, cu cețurile ei, câteodată mai
subțiri, câteodată mai dese, împrumutându-i din abundența fantasticului,
„domesticind” fantomaticul, făcându-l familiar oamenilor locului, dar și celor
care le vin la vatră, din imensitatea Bărăganului sau din cea a fluviului
străbătător de continent, ce adastă în Brăila – veșnica Brăilă ce farmecă și incită la scris cu peisajul ei unic în geografia României,
(cu) amestecul ei de nebunie a visării, dar și de dor de plecare.
În mai multe texte, Fănuș Neagu rămâne un
jongler neîntrecut, un stilist de admirat în a
spune atât de meșteșugit, de captivant. Și, concomitent, cuceritor tocmai prin
absența a ceea ce ar însemna esența, în locul ei derulându-se fascinante
îmbinări, ba chiar alchimii caleidoscopice de cuvinte, de sintagme, ce emit
poezie, metafore, originalitate, însă, în fond, fiind un minunat ambalaj ce
„împachetează”... iluzia tainicelor sensuri românești ale frumuseții rostirii și
scrisului. Chiar așa: nu de puține ori, la Fănuș Neagu contează nu sensul, ci
părerea, iluzia de sens, eventualele încărcături semantice, ideatice rămase în
seama cititorului, dacă acesta are totuși inteligența necesară și poate
descoperi ceva. Însă, înainte de
toate, cititorului i se (cere) provoacă fascinația, admirația și nu malițioasa
întrebare despre ce ar fi, totuși, cele citite. Iar „nedezvăluitul” sens al
celor citite înseamnă frumusețea limbii române, ca noimă în sine și în noi;
este diafanitatea ei, farmecul ce te învăluie și te face „să uiți” să-ți pui
întrebări despre conținut. Sunt teme, subiecte „anulate” întru marele câștig al
talentului și măiestriei duse spre vrajă ca paroxism al posibilităților
scrierii în registrele unor percutante simfonii, în supreme registre de artă ce
conduc spre ideea că Fănuș Neagu ar fi o gură-de-aur a rostirii românești.
Prozatorul,
eseistul, poetul select a fost/este căutat și citit de multă lume pentru vivacitatea
limbii, a metaforei, a cuvintelor potrivite îndrăzneț, prin nerespectarea voită
a multora din canoanele sintacticii. Textele sale, nu puține, reprezintă
mozaicuri de rarități de expresie și impresie... expresive, care, pentru
cititorul de rând, țin de un fel de farmec, iar pentru cititorul mai elevat se prelungesc
și se ramifică în sugestii poetice „personale”, în funcție de firea și
pregătirea fiecăruia. Sunt generatoare de latentă uimire și admirație în
rodnice momente de grație a omului mai puțin pretențios sau, mai bine zis, a omului
prea puțin inițiat în meșteșugul literaturii, dar care știe/simte că literatura
poate să aducă beneficii sensibilității, perceperii, conștiinței sau, pur și
simplu, aflării lui pe lume; pe lumea în care, la un anumit moment, timpul respiră
„nu a înfrângere, ci a chemare către un vis generos. Murind în astfel de clipe,
oamenii nu se schimbă în pământ, ci în timp, care nu înseamnă uitare, ci colind
în nemărginire rodnică, fiindcă timpul cu timp se mai poate întâlni, pe când
pământul cu pământ numai sub ape și sub viforul vântului”, cum spune una din
metaforele fănușiene întrupate în duh
din fascinante păreri de plăsmuiri în spirit și din spirit, în sinteze, de
poezie și, posibil, filosofie.
Narațiunea se
pretează asemănării cu pictura cvasi-informală, în care, la o scrutare mai
atentă, deslușești contururi vagi, fragmentare, parcă spunătoare de
ceva/cineva, însă fără să-ți ofere firul director în coerență. Spre pildă:
„Jos, Dunărea ardea în supărări aplecate, parcă o mie de preoți în odăjdii,
purtând în spinare luna și un soare ostil, băteau mătănii, nu de împlinire, ci
de blestem: Doamne, fă să nu-și dea în petec cățeaua apelor, că, uite, Doamne,
cum se topește de plăcere, putoarea! Eu și Cuprian eram veseli și goi ca niște
pahare vărsate”. Fragmentul, secvențele, „așchiile de Dunăre”, să le zic așa,
asamblate caleidoscopic, respiră farmec, frumusețe, noblețe lingvistică, stil
înalt despre orice și oricând, dar totdeauna acaparator, antrenant, fascinant,
ceea ce te face „să pretinzi” și altceva de la autor, de exemplu – ideație,
„explicație”, filosofie „pe bune”. Sunt îndestulătoare și... autonome fascinația,
poezia, metaforismul, plăcerea cititului, pe potriva plăcerii de a scrie,
specifică lui Fănuș Neagu, în primul rând despre Dunărea cu oamenii, realitățile
și legendele ei. „Dunărea, fiind brâul Europei și temelia noastră pe care ne
sprijinim istoria, și speranța, și aventura, Dunărea însumează atâtea povești (Aici plutesc într-o stare de complicitate și
cu Dumnezeu și cu diavolul povești de chihlimbar și povești negre), ea însăși
și malurile ei copleșite ba de câmpie, ba de zăvoaie, ba de livezi dobrogene,
încât se vor mai răscula multe generații pentru a cânta iubirea, frumusețile
naturii și vijelia clocotitoare a acestei ape mângâiate de zei (sublinierile ne aparțin – L.B)”. „Din
valul ei tragem cu cangea la mal hălci de legendă. Marea Neagră e avansul nostru spre largul pământului, însă Dunărea ne dă
pâinea și vinul. Dumnezeu când
se spală pe față, cu apă din Dunăre se spală. Și când îi e sete, tot din Dunăre
ia cu pumnul și bea. Împinsă de luceafăr până-n zarea din adâncuri,
Dunărea sparge îndemnuri sonore. În clipa aceasta se vopsesc amintiri minunate
pe trup de biserici și se clădesc corăbii în ascunsul uimirii ce clatină apele
fluviului spre Deltă și Mare”. Iată de ce, pe cât de frumoase, de mustoase ca
expresie sunt paginile de proză sau de eseu ale lui Fănuș Neagu pentru
cititorii români, pe atât de răvășitoare și descumpănitoare sunt ele pentru traducătorii
acestora în alte limbi, care, de cum le citesc, le lasă în matricea lor
românească, dragomanii recunoscându-se irevocabil învinși de această cuceritoare,
debordantă stilistică originală, irevocabil... personalizată.
Dacă ar fi să te
întrebi (dar, implicit, te întrebi, totuși) despre unele texte evanescente ale
lui Fănuș Neagu ce vor să spună, să comunice ele, de ce se iscă și unde se iscă
salbele de rostire și rostuire ca niște „prezențe” ale unor frumoase fără corp,
ar fi ca și cum te-ai interesa ce e, dintru început și până la urmă, cu
bijuteriile, podoabele, brățările pe statura zveltă a unei femei. Într-adevăr,
ce înseamnă ele, ce sens au? Înseamnă înnobilare, înfrumusețare, odoare și ornamente,
un adaos de uimire și farmec. Înșiruiri de pasaje nu atât „informaționale”, cât
expresive, sensibil emoționale, înrudite poeziei pentru poezie (alias: artei
pentru artă, nu?) în ecuații metaforice, în logaritmi de spunere, de scriere
românească (romantică) mai aparte, cu salbe de epitete asemănătoare jocului
luminii pe ape sau prin „timpul masochist al Bărăganului”, unde „se vedea pe
linia cusăturii un bâtlan straniu, zburând nu prin cârpeli, repulsii, îngrădiri
nefabulate, cârteli, dezlegări factice, obsesii, ștrangulări, ci chiar prin
imagistica traversării Dunării în (și dinspre) bălți, prin vertebrele îndurării
plictisite și nepăsătoare, agonizând necontenit, într-o parșivă fermentație
alcoolică, viață și moarte, viață și moarte”. Sunt niște... expresograme, metaforograme, calofilograme,
care parcă nu ar purta sensuri explicite, ci ar rămâne inefabile texte fără
corp, dar cu o formă strălucitoare, fermecătoare, cu cerul ce se spovedește în
ape în lumea mirositoare a cimbru a insularilor care, zice naratorul, răzuiesc
mugurii de pe păduri întregi de sălcii ca să primenească sângele cailor furați,
pe maluri de bălți ce mor de melancolie, unde lipovenii mănâncă tărgi întregi
de pește fript, de crapi înveliți în șindrilă
de solzi de aur pal, când în limpezimea apelor se oglindește Fata Morgana
ca iluzie și aluzie la multe și de toate; ea se răsfrânge în jocul de unde
deopotrivă cu zborul vulturului pescar cu carne albastră, care nu se dăruiește și
nu se vinde muritorilor; peste Insula Mare, unde miroase a grâu, din pământ
până-n gura raiului, aflată, probabil, și ea undeva la Dunăre, apă măreață care
nu știu cum se face, dar umple naratorul de întâmplări
neîntâmplate (îmi amintesc de Creangă: „povesti... despre întâmplarea neîntâmplată”),
unele aflate de la căpitani de șlep sau de la simpli pescari, de la cârciumari
sau ciobani, care își sprijină setea în
drumuri de șarpe; întâmplări
neîntâmplate, în care, de regulă, supranaturalul,
ca marmură a legii, îmi răpește gândul, inima; undeva la Dunăre, această
falnică Panta rei heraclitiană, care
te face să trăiești acut sentimentul că îți
păstrează, teafără, în lăzi, memoria luminii, culorile, miresmele, până și numele…
1-4.III.2022
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu