În „Panorama poeziei universale contemporane” (1972), A. E. Baconsky a
inclus și câțiva autori ruși: simbolistul Aleksandr
Blok, cu un pas în avangardism; Serghei Esenin, inclusiv cel din perioada
imagismului (un branșament al avangardismului); futuriști pursânge Velimir
Hlebnikov, Vladimir Maiakovski; akmeistul Osip Mandelștam; Boris Pasternak,
trecut și el prin futurism. Selecțiile, traducerile
și eseurile însoțitoare, laconice, dar concludente, exemplare, dovedesc că
autorul și antologatorul cunoștea foarte bine poezia rusă și limba în care a
fost scrisă. Bineînțeles, din avangarda rusă, precum și din oricare alta din
lume, s-ar mai fi pretat și alți autori, însă, oricât de generoasă a ajuns să
fie „Panorama...” (peste 900 de pagini, format mare; 100 de autori de pe mai
toate meridianele lumii; însuși A.E.B. vorbea de „proporțiile...
monstruoase ale cărții”), nu putea depăși totuși unii parametri.
Spre unul din autorii avangardei ruse „m-au dus” următoarele versuri din
poemul „Ars antipoetica” al lui A. E. Baconsky: „THALIA muză a crematoriilor-altare unde se / ard reziduurile
industriei moderne, dansează / ca poetul
pneumatic”. Evidențierile cu italice îmi aparțin, pentru ele fiind necesare
unele precizări. Astfel, să ne amintim că, în mitologia greacă, Thalia („cea
veselă, cea înfloritoare”) era muza comediei, dar și a poeziei idilice. Iar în
intercomunicare cu „poetul pneumatic” ce „dansează” din versurile lui A.E.B. pe
mine unul m-a dus gândul spre poetul, coregraful și jazmanul avangardist rus
Valentin Parnah, din poemele căruia rețin următoarele:
„Prime lovituri, / Foxtrot, / Deplinul tău triumf. / Ușorul tremur al
dervișului. / Burtă pneumatică. / Marabu
/ Al tabunului de mișcări”;
„Zgură și val! / Sar în aval. / Cuvinte
pneumatice!”;
„Mă voi închide. În presiuni
pneumatice. / Să mă zbat. Și pe față, și pe spate. / Orchestra și osul sunt
nedespărțite”;
„Cârligul brațului îndoit, / Pneumatică
tragere la țintă” (pretutindeni, cursiv – l.b.).
Poemele din care am extras exemplele „pneumatice” au ca subiecte baletul,
jazzul, unul din el numindu-se „Dans în poziție culcat”. Eu le-aș spune acestor
și altor texte ale lui Parnah, parcă înrudite între ele – ... coregrafico-pitorești, corpo-exotice, în texte și contexte evidențiindu-se,
ca de la sine, versuri incitante de genul:
„Marabu / Al tabunului de mișcări”;
„Andaluzia apare brusc, dintr-o
dată! – bar. / Mă-ntâmpină muzică precum o canonadă – bar (...) /Tabără,
turbine bătând din aripi, smochinguri cu zdrențăroase pulpane. / Batem și în
taburete ca în barabane! – bar”;
„Tremur de banjo, banda saxofoanelor. /
Chircește. Caramba! Zdrăngănind, Țambalaiesc lacome jazbanduri / Fonojar. / Iuțeală
de var otrăvitor, / Variabil curent electric”;
„Preț de-un minut vuiește muzica! / Instantaneu
erupe bubuitură de cauciuc spart. / Căzură, duduind, la pământ bucăți / De
sonore detalii de mașină. / Și dintr-o dată, străpungător, / Cornul-claxon de
automobil” – aici apărând distinct semnalmentele sintetizării și remodelării
concepțiilor existențialiste, reorientate și aplicate altfel în mutațiile de
sensibilitate de la începutul secolului XX, înaintate/cerute de noua realitate
tehnologică, în transgresarea fazelor idilismului. Ar fi cornul-claxon al
automobilului în goană care, declara Marinetti, este mult mai frumos chiar
decât Victoria de la Samotrace.
În 1922, revenind în Rusia, Valentin Parnah
găsi un mediu propice viziunilor sale euro-tehniciste, dinamice, „pneumatice”,
inventive, dat fiind că avangarda din țara sa era una pregnant conectată la
mutațiile din societate, din lume. La Sankt Petersburg se discuta despre faptul
că deja ar fi apărut Muza Tehne. Panteonul divinităților se completa, Tehne
fiind considerată Muza profesiei (meseriei, meșteriei) ridicate, ca prin
miracol, la nivel de artă. Cei mai mulți dintre avangardiști erau predispuși să
se afle (și) sub oblăduirea noii muze, precum se poate (sub)înțelege din
apologia novatorismului și absolutizarea progresului ca intrinseci
contemporaneității. Iată un pasaj edificator din eseul-manifest al
expresionistului Ippolit Sokolov (1921): „Astăzi, în secolul orașelor-caracatiță,
în secolul locomotivelor, automobilelor și aeroplanelor, în fața artistului
contemporan apăru o problemă foarte, foarte complicată – de a reda în versuri și
în tablouri mașinile în goană, de a le transmite recepția noastră nervoasă și
haotică locuitorilor din New York, Chicago, Londra, Paris sau Moscova. Pentru a
reda recepția dinamică a omului secolului XX în conformitate cu stricta metodă științifică,
din mijloacele creației artistice trebuie repartizate doar cele ce corespund
percepției contemporane. Psihologia experimentală trebuie să rezolve științific
toate problemele legate de dinamismul percepției și ale gândirii noastre...
Psihologii-experimentatori trebuie să studieze dinamica percepției umane prin
cifre, formule și legi”.
Celebrul cineast avangardist Dziga Vertov
este un adept și mai fervent al progresului și modificărilor de relații
om-natură, om-tehnică, scriind în 1922: „Psihologismul îi încurcă omului
să fie exact ca un secundometru și îl împiedică în tendința lui de a se înrudi
cu mașina. În arta mișcării noi nu avem motive să-i acordăm atenția principală
omului de astăzi.
Ne este rușine în fața mașinilor pentru
nepriceperea oamenilor de a se ține în mod corespunzător, când impecabilele
maniere electrice ne emoționează mai mult decât haotica grabă a oamenilor
activi și moleșeala ce descompune oamenii pasivi.
Ne este mai apropiată și pe înțeles bucuria dansului
ferestraielor la fabrica de cherestea decât bucuria țopăielilor omenești…”
Bineînțeles, și poetul Valentin Parnah era
oarecum atent la „bucuria ferestraielor”, însă, urmându-și propriile convingeri
artistice, în simbiozele sale coregrafie-poezie tot omul, oamenii dansatori văzându-i
de protagoniști:
„Postându-și picioarele, ca turnul Eiffel, /
Actrița își accelera răgușeala. În iris – / Florile Arabiei / Smoleau adumbrit
la Cazinoul Paris. // În tumbe se rostogoli abil / Ironicul cuplet
despre muierescul talaș. / Și necruțător răpăia avanul jazband, / Des, precum
grevele în imensul oraș!”;
„În urechea mea sare un motor! / Se declanșează
goană cu nervi și nervuri. / O tobă extrem de ciudată, / Timpanul e avid de
lovituri. / Jazbandul dezbinării, / Exclamații musulmane”;
„Asemeni chimvalelor și jazband-ului / Erau
neauzite cuvintele strigate. / Și acuta mișcare a trupului / Se metamorfoză
întru paza duhului”.
„Metamorfoză
întru paza duhului” parcă ar invoca, implicit, excelentul, dinamicul, ceva mai
amplul poem „coregrafic” al lui A. E. Baconsky, „Sebastian Brant”, din care rețin:
„Dans
al formelor alungite, dans de câini, / dans de cuvinte străine, dans de
moravuri, / manechine limfatice promit fericiri tuturor / celor ce-nvață dansul
și în vitrine se-neacă / piticii veniți din Levant (...) / totul se-nvârte, dansează, dansează,
dansează, / toate devin rotunde din cauza dansului, / capete smulse de pe umeri
zboară, prinzându-se pe alți umeri (...) / Noaptea o-ntâmpinăm /
cu o muzică albă, muzică de ospiciu, de var, / cu toate că plângerile ce se aud
uneori”.
E aici
o energie, o presiune „pneumatice”, în care sunt angrenate formele alungite, manechinii
limfatici, piticii veniți din Levant,
într-o muzică albă, muzică de ospiciu;
energie și combustii „pneumatice” ce s-ar interpătrunde, ca și cum firesc,
întru continuarea unui mai general discurs cvasi-infernal cu explozive sincope din alte poeme ale lui
Valentin Parnah:
„Arborându-mi duhul, spre-a mă-nrăi, / M-am
prăbușit în dans, pe podea. / Cu coastele am prins a tropăi ritmic. / Și –
precum, concentrată, mânia, – / Mă voi închide. A presiuni pneumatice. / Să mă
zbat. Și pe față, și pe spate. / Orchestra și osul sunt nedespărțite. / Mă furișez. Înfrânt
de nerezolvate / Probleme, învederez a figurilor noutate. / O rup din loc.
Juma-de-corp. Sistru. / Culcat, explodând notele, voi prinde-a alerga-n /
Orizontal registru”;
„Exploziile mișcării lumii. Orchestra / Struni
tremuriciul supliciilor! / Ciudate dansuri! Răsucește / Vrafurile de note
răpăitoare și înot / Îndrăgostindu-te de această răgușeală / Șlefuiește-te
conduce ajustează / Alura negroidului!”;
„Explozive sincope / Dirijorul! / Strigăt de
ogari entuziasmați! / Dă-le drumul! / Scuturăturile haitelor / Încheia-vom dănțuitor
/ Cu pagube, cu boleșnițe!”;
„Supra
excentricul vremilor noastre / (Smoching sumes), ciudatul june, / Detestând
baletul clasic, / Găsindu-și dansul său în lume. / Desenând osoasă arbaletă, /
Lovește cu un tatuaj acut, / Șarpe, tanc, girafă și, brusc, scheletul / Iese
abil din șoldul său zbătut”.
E de menționat că respectivele texte Parnah
le-a scris la Paris, pe când se stabilise acolo în calitate incertă de
cvasi-emigrant; în anii 1919-1922.
(Astfel de implicații și orchestrații
prozodice ai putea întâlni la unii din poeții latino-americani, cum ar fi cubanezul
José Zacarias Tallet (1893 – 1989), din „Rumba” căruia citez:
„Zumba, mama, rumba și trompeta! / Mabimba,
mabomba, mabomba și toba! (...) / Tresaltă-nfiorate coapsele Tomasei; / arcuri,
nu picioare, parcă are negrul – / iată-l încordat, vânjos, ca o panteră / în
bătăi de tocuri se-apropie de ea. // Fesele Tomasei tari sunt precum piatra – /
sfere uriașe, rotindu-se nebune / în jurul unei axe de jar, dar nevăzute! / Și
ce-l mai ațâță aceste rotunjimi / pe Ché Encarnación, pornit să le atace; /
José e numai mușchi de-oțel, ascultători, / corpu-i ca o șină, arcuit spre
spate, / brațe – nemișcate, picioare – trepidante, / valuri tremurătoare i se
zbat în sânge / pe când înaintează spre fată – chaqui-ché!” etc., etc. – un
poem din 1951, destul de amplu...)
Așadar, mi se pare plauzibilă ipoteza că A.
E. Baconsky, ca eminent traducător (și) din poezia rusă, bun cunoscător studios
al ei, avusese știre și de creația poetului, coregrafului, jazmanului, istoricului
baletului Valentin Parnah (1891–1951). Precum s-ar spune, impresionantă
personalitate „sintetică”, proteiformă.
S-a născut la Taganrog , în 1915 stabilindu-se
în Franța. În interes de studiu, călătorește în Arabia, Palestina, Spania,
Egipt și Sicilia. La Paris
se apropie de Ilya Zdanevici, avangardist radical, Parnah însă temperându-și
râvnele întru înnoire și orientându-le în albia unui epigono-futurism destul de
ingenios.
În 1922 revine în Rusia, ziarul „Izvestia”
anunțând pe prima pagină: „La
Moscova a sosit Președintele Camerei Poeților din Paris
Valentin Parnah, care își va demonstra lucrările din sfera muzicii noi, poeziei
și dansului excentric, reprezentate cu mare succes la Berlin , Roma, Madrid și
Paris”.
Se apropie de grupul „Parnasul moscovit”,
publică articole despre arta novatoare, montează dansuri în teatrul lui
Meyerhold. Era în perioada când celebrul regizor experimenta stilistica
biomecanică.
Parnah e cel care familiarizează publicul rus
cu jazul, moment ce apare și în unul din poemele sale: „Noi de jaz fuseserăm
lipsiți. / O, coșciuge! Dintr-o dată – după / Îndelung coșmar de lungi tăceri /
Cu frenezie respirară / Cratițele zdruncinate. / Ciudățeniile acusticelor
sisteme! / Pe vergele gonguri tresăltau, / Se răsuceau răgușite huruitoare, /
Alergări și goane imposibil de / Îmblânzit”.
Primele cărți de versuri i-au apărut la
Paris, ilustrate de N. Goncearova și M. Larionov, o alta – cu un portret de P.
Picasso, intitulându-se: „Cheiul”, „Samum” (ambele 1919), „Se cațără acrobatul”
(1922), „Introducere în arta dansului. Versuri alese” (1925).
Însă, după ce publică un volum despre istoria
inchiziției, apărut la editura „Academia”, viața în Rusia avea să i se modifice
spre rău. Avusese și o variantă franceză a cărții, încredințându-i-o lui Louis
Aragon care, însă, pierde acel unic exemplar.
În
anul 1941 se află în evacuare împreună cu poetesa Marina Țvetaeva (orașul
Cistopol / Cistay din Tatarstan). Ambii fac tentative de a obține o slujbă
oarecare, pentru a se putea alimenta la cantina fondului literar. Parnah are șansă,
fiind angajat ușier, Țvetaeva însă e respinsă. Marea Poetă se întoarce la casa
în care locuia provizoriu și se sinucide...
Mi-am zis și îmi zic că acolo, în Tatarstan,
cei doi poeți, Parnah și Țvetaeva (și ea, în emigrație, locuise în Franța), ar
fi discutat multe și de toate. Și numaidecât despre muzică, despre dans. În
1914, Marina scria: „Pe o funie, deja plesnită, poate, / Eu nu sunt decât un
mic dansator. / Eu – umbra altei umbre. Lunatic slujitor / A două luni
întunecate”. Dramatică presupunerea că funia ar putea fi plesnită. Din păcate,
nu a plesnit cea, pe care Țvetaieva a prins-o de un cui din grinda casei, după
care i se rupse firul vieții...
Iată și alte exemple de corelație
destin-poezie-dans din creația Marinei Țvetaeva, în majoritatea lor cu subtexte
tragice, de fatalitate:
„Chefuind din plin, dansând la ospățul
pământean, fârtate, / Pe urmă ne-am fi clătinat cuprinși în vântul de noapte”;
„Prin canale – șuvoi prețios, / În care
dansează luna însângerată”;
„Corabia s-a înecat – fără surcele, / Regele
a dansat după muzica sovietelor. / Îmblăciul nu bate spicele, / Bravi Romeo nu
mai veniră la Julietele
lor, / Clovnul se împușcă la răsărit de zare”;
„De unul singur cu mânia dumnezeiască, / Într-o
naivitate, nebunie maimuțărească / Dansând peste înspumata hăului căscare”.
„Vânjoase sunt aceste brațe, – rezistent,
elastic / E otgonul, – s-a obișnuit cu noduri marine!”;
„Datoria dansatorului – să nu tremure pe fir
de sârmă, întins, / Datoria dansatorului – să uite ce a știut – aievea, în vis”;
„Cu pas dansator trecui pe pământ! – A
cerului fiică! / Avui șorțul plin cu roze! – Nu am strivit vreo steblă! / Știu,
voi muri la aprins de zare! – O noapte-vulturoaică / Dumnezeu nu va trimite
după sufletul meu de lebădă!”;
„Dans! Scuturat! Pulbere – dar nu a joc! / A-ah,
struna se frânge în foc!”;
„Cineva merge – spre victorie letală. / Arborii
au – gest de tragedie. / Al Iudeii – dans de jertfă! / Arborii – în freamăt de
taină”;
„Crunte-s lângă fildeșul tecii de pază / Inelele;
rugina pătrunde osul fildeșului! / Viață: lame pe care dansează / Cea care iubește.
– Veni timpul cuțitului!”;
„Masca – e muzica... Iar a treia / Ce iubești?
– Nu va spune (...) / Că precum muzica e și masca, / Precum Moscova – far –
magnet – / Ca vifornița – și ca muzica / Începe cu litera M. / – Marea sau
mandarina?”.
Ideea camuflajului, ca necesară metamorfozare
(„Metamorfoză întru paza duhului” la Parnah), apare și în unele poeme ale lui
Baconsky: „ stelei polare i-am schimbat masca (...) / în timp ce noi, /
cuprinși de ciudata beție a dansului, /ne risipim în spirale” („Sebastian
Brant”); „capetele tăiate, cele ce nu s-au plecat, / cele ce n-au purtat
niciodată o mască, / încet, în larmă apun – și nu le mai deosebim / din
piramida de cranii ce crește mereu / printre volutele dansului nostru”.
Ar fi e menționat că Marina Țvetaeva a scris și
eseul „Mama și muzica”, dar și poemul „Moartea dansatorului” (1920). Iar textele
sale prozodice despre dans și muzică sunt împănate cu subtexte, aluzii, premoniții
tragice, poeta condensează noimele, rosturile (și... rostirile!), semnificațiile
în sinteze metaforice, silogistice memorabile.
Dacă e să facem o situare de stare psihică și
de conștiință, din care au izvodit poemele „pneumatice, coregrafice” ale celor
trei poeți, constatăm că Parnah se situează într-un registru
cosmopolit-temperamental, Țvetaeva vibrează elegiac-tragic, iar Baconsky își execută
partiturile între grotesc (ca în „Sebastian Brant”) și optimism temperat: „un dans / ne salvează
mereu, un dans mlădios, /
o eschivă de membre, o eschivă de inimi, / o eschivă de capete, o eschivă de
umbre de capete” („Eternitate amară). În alte poeme liricizează despre
„sarabandele toamnei” și mersul ca „dans al vântului”.
În fine, ca posibil imbold de revenire, dar și de continuare, aceste
pagini despre muzica și dansul în destinul și creația câtorva poeții (unii
zicându-și... pneumatici) ar putea reprezenta doar o primă parte a unui subiect
mai amplu, în care să fie cercetată și interacțiunea poezie-muzică în cărțile
altor autori, să zicem ale celor incluși de A. B. Baconsky în „Panorama poeziei
universale contemporane”, amintiți chiar la începutul prezentului eseu, – Aleksandr Blok („Furtuna își
învârtejește dansul, / Cu șuier și muget și urlet”), Serghei Esenin („Există
muzică, versuri și dansuri, / Există minciună și lingușire...”), Velimir
Hlebnikov („dansul morții și ale șanselor
izvoade”), Vladimir Maiakovski („Stimați domni, / nu ați vrea – / chiar
acum în fața-vă să danseze / un poet minunat?”), Osip Mandelștam („Pe coapse îți
dansează toți iezii din sat / Și de la muzică se coc roadele-n plin”), Boris Pasternak („Pentru
ca muzici, năboind din arcul existenței, / Să vă intre-n anticameră fără-a se
anunța”), poeți uriași, geniali sau cu adevărat atinși de geniu.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu