O UȘĂ, O FEREASTRĂ (poeme)

 

                   Leo Butnaru
 

La orizont?
 
Să ajungi la orizontul
cel mai de departe – în fond

ce ți se va întâmpla?
 
De acolo vei vedea
și mai mult infinit
 
adică
și mai multă
imposibilitate.
 
Facerea, 1/27; 1/31
 
...Și a făcut Dumnezeu pe om după chipul Său;
după chipul lui Dumnezeu l-a făcut;
a făcut bărbat şi femeie.
 
...Și a văzut Dumnezeu că e bine
și a zis să facă
și să programeze la soroc potrivit
pentru bărbat și femeie
moarte...
 
...Și a privit Dumnezeu toate câte a făcut
și iată erau bune foarte...

Încă o ușă, o fereastră
 
Nimeni nu a reușit să spună
dar e de presupus că în clipa fatală
când omul se dedublează
trupul trăgându-i-se în jos
(ultima interacțiune gravitațională)
sufletul zburându-i în sus
atunci
la sacramentale răscruci
orice om e absolut convins că în viața
cât i-a fost dată
ar mai fi trebuit
ar mai fi trebuit să aibă cel puțin încă o ușă
cel puțin încă o fereastră
la care să bată
pe care s-o deschidă.
 
Astfel că în ultima clipă
ca neplăcere finală
zguduitoare
ce i-a mai fost hărăzită
fiecare dispare cu sentimentul că
în viață i-ar mai fi lipsit o ușă
i-ar mai fi lipsit o fereastră-ademenitoare
luminătoare...
 
...Într-adevăr
cu o ușă în minus
minus o fereastră nedăruită
dar ca și meritate pe drept
cum s-ar putea crede că viața de om
ar fi împlinită? – mă întreb și eu
ca atâți alții
nedumerit;
și ce-aș mai putea adăuga
ca anticipare
la acea de-a dreptul neplăcută situație / situare
cu ușa și geamul minus
ca și sustrase? – Doar că
orișice cosmică pulsație
oricare sunet în lume
și respirație a cerurilor
totdeauna le-am perceput ca pe o delicată,
atentă bătaie în fereastra
în ușa mea
și niciodată nu am fost dezamăgit
când am deschis ușa
fereastra
astfel că bineînțeles aș suferi nespus
când va fi să-mi zic că de fapt
era cazul să mi se mai dea o ușă
o fereastră mai mult
însă, din păcate, ambele-au rămas
în minus...
 
Conform
 
Unii colegi au crezut (pe timpurile lui Homer
sau ale lui Baudelaire) alții
în timpurile noastre mai cred
că poezia ar fi nemuritoare,
chiar dacă scriu cam monoton,
nițel supărător,
fiece text încheindu-l cu aceeași formulă ce s-ar vrea
doveditoare de indubitabilă,
necurmată continuitate:
 
mai departe – conform
textului poemului următor.
 
Vorbind în somn
 
Unii dintre noi
nopțile
vorbesc în somn
explicația-subtext fiind
probabil
în subconștient:
                          vorbesc
pentru ca gura
să nu li se asemene cu sicriele
cuvintelor.
 
Nuanțe sau – încălzire ca iminent îngheț
 
Se întâmplă că e și frumos, e și bine,
nefiind exact la fel când, în rocadă semantică
și simandicoasă, – e și bine, e și frumos,
importanța în nuanțe depinzând de locul și ordinea
(în dadaism hazardul și dezordinea din pălăria
slovelor forfecate) – locul și ordinea
sau dezordinea
cuvintelor în spunerea care le conține.
 
Însă e drept, diferența nu e prea mare
ci doar oarecât sensibilă, ca jocul acului de seismograf
(de altfel de mai nimeni observată,
în comparație cu exploziile emotive, sulfuroase sau spumoase
ale lui Otello sau Falstaff – acesta în operă bufă care
e declanșată – uimitor! – de mai toate orchestrele
prin false start,
motiv din care e atât de veselă, de savuroasă).
 
Pe de altă parte, posibil, e chiar bine că, în postmodernism și post-
istorie, deja nu mai contează, nu se mai pune preț
pe diferența de sensibilitate și nuanțe dintre
bine și frumos, frumos și bine; în minimalismul încălzirii globale
ca maximalism al unui iminent, atotcuprinzător îngheț,
similar cu ucigătoarea de mamuți glaciație,
după care, ca printr-un planetar aisberg,
de data aceasta/aceea Pământul văzându-se ca omni-
cuprinzător computer din – ehei! – primă generație,
mai expirând, din când în când, tot mai rar
informație... informație... informație...
 
 
În genunchi
 
Guvernele cad în unghi înclinat
ori în rostogolire pe con abrupt
sau oricare alt con sau unghi
cele mai multe din ele prăbușindu-se
dinaintea gloatei (fost popor) disperate
căzute în genunchi.
 
Apoi trece un timp
foștii miniștri și fostul popor
alias gloată îngenuncheată se ridică din căzătură
săltându-se din genunchi
scuturându-se de praf sau
dacă a fost foarte grav
curățindu-se cât de cât de mocirlă sau vomă
cum sugerează alegoric pe arena circului vreun măscărici
vreun arlechin
pentru ca spăsiți
dar și nițel optimiști
să se pregătească de un nou scrutin.
 
[După André Gide]
 
O! câmpii scăldate în azur!
O! câmpii în floare
înmuiate în miere vieții!
 
...Tot dinspre voi mănoase câmpii
albinele revin îngrelate
de ceara morții...
 
 
Săculețul cu zaruri
 
Bătrân, ce mai... (numai atât de spus
să nu iasă că ar fi de milă – nu-i plac com-
pasiunile
ci doar
ca în tinerețe –
pasiunile...)
 
Și totuși, bătrân, ce mai...
 
Îi trosnesc încheieturile
i se aud pocnind oasele
ca zarurile destinului în tainicul lor săculeț...
 
Celulită
 
După ploaie
frunzișul toamnei palid-aurită
parcă ar avea celulită
stropi de apă, mai mari, mai mici
sugerând aproape naturalist
pictural-abracadabrant
(între ceasurile lichefiate ale lui Dalí
și heraclitiana panta rei prin neantul hiper-
extins) a Frumoasei Lumii inflamație de
țesut celular subcutanat.
 
Da, e toamnă
și a cam plouat...