Leo Butnaru

Din revista "Luceafărul", 2/ 2012

2012-02-16T23:44:00.000+02:00

OCHIUL DIN CUB

de Andrea Hedeş

Imaginaţi-vă lexicul precum un cub Rubik. Există un mecanism central, limbajul, care „furnizează structura pe care sunt montate (...) şi în jurul căruia se rotesc” (sursa Wikipedia – Cubul Rubik) cuvintele. Un joc puzzle, un cub pe care poetul îl asamblează, demontează şi reasamblează fără dificultate, rotindu-l, distribuind combinaţii de culori, de configuraţii, universuri, orbite... Acest lucru îl face Leo Butnaru în volumul de versuri apărut în 2011 la Editura Vinea, Jefuindu-l pe Picasso, articulând acest material impalpabil într-o gimnastică spectaculoasă şi provocatoare.

Leo Butnaru nu îşi propune să rămână doar la măiestria şi luciditatea unui joc intelectual cu materia primă a poeziei, cuvintele. O glisare spre infinitul ei spaţiu intim este facilitată de ciclul Păuni la distanţă de 33 de ani, care, precum o picătură de concentré, poate fi cheia potrivită acestui univers şi cheia de boltă a poemului pretext al acestui volum, Un jaf. Şi aşa cum „Coada pianului lucitor lăcuită oglindeşte/ coada păunului cocoţat pe creasta pianului cu coadă”, tot astfel evantaiul celor cinci poeme se răsfrânge în suava picurare a piesei The peacocks (trio Bill Evans, bass: Eddie Gómez, baterie: Eliot Zigmund), ridicând însă peste linia amintirii, melancoliei şi visării torsiunea, tensiunea, tremoloul privirii într-un dincolo spre care cântecul cu totul particular al păunului, vehicul cu valenţe aproape psihopompe, îşi afirmă unica certitudine „ţipătul neagreabil dar/ desăvârşit al păunului – desăvârşit fiindcă/ oricine înţelege ce exprimă:/ singurătate şi trufie”. Deşi versurile sale desenează „păunii Dobrogei păunii/ Crimeei”, poetul vede mai mult decât realitatea „păunului răsăritean şi moale” al lui Ion Barbu ori „hieratismul îmblânzit (...) văzut din profil şi alcătuit din linii curbe” al celebrului păun din absida centrală de la San Vitale (vezi Mircea Muthu „Alchimia mileniului”), deoarece aici, în ciclul Păuni, găsim privirea înspre dincolo, înspre altceva. Ţipătul păunului are valoare de dispozitiv declanşator al transei hipnotice, „dar brusc ţipătul”, el facilitând dansul şamanic al spiritului în alte sfere, universuri, prin deschiderea ochiului magic al celui ce vede, Poetul. Acest act de magie rituală duce la o baptisma de imagini: „căci cei 1000 de ochi/ (adică şi libertatea)... strămutaţi pe... coada păunului de către Hera, mahăra zeie a Panteonului”, se deschid în mânuitorul de lumi, precum „albastrul ce îşi caută privirea”, după cum însuşi poetul citează din Celan. Această răsfirare simbolică de privire, de ochi ce caută, se răsfrânge peste întreg volumul, făcând ca jocul cu lexicul să devină un zgomot alb peste care se aleargă ochii ce văd enorm: Spiegel im Spiegel, Peste graniţă, Uneori, chipul libertăţii, Turnul şi ferestrele din gând, Pericolul necesar... – o identitate înrudită zodiacal cu fantasticii Ochi călători şi orbitoarele Pene de păun ale lui Ion Ţuculescu.

„Ca sunet, vocea este elementul cel mai sensibil al materiei perceptibile », scrie Mircea Muthu în aceeaşi Alchimie a mileniului, citându-l pe Barthes, „corpul (...) este matricea ei. Estetica a înaintat cu paşi mărunţi, dar necesari pentru circumscrierea vocii ca forţă arhetipală (...). ...vocea primordială există, se prelungeşte sub formă de intarsiuri în reprezentarea artistică şi nu numai. Urmele acesteia sunt mai mult sau mai puţin vizibile, oricum deductibile printr-un efort anamnetic (...)”, afirmă Mircea Muthu. Astfel, apare „forte-păunul-natură ţipătoare”, sunetul, vocea, ţipătul ca personaj liric: „Dar – brusc! – erupse/ ţipătul păunilor... Al celui din Crimeea/ şi al acestuia din Euxin; stridente/ ţipetele puternice, cam sinistre; sigur că ţipetele mieunate ale păunilor răzbat/ barem până la mijlocul mării/ ciocnindu-se acolo ca/ o curată nedumerire/ peste jocul delfinilor; ţipă mieunat păunii Dobrogei păunii/ Crimeei; ţipătul păunilor e benefic pentru a ocroti lumea/ pentru a o descânta cu mieunat păsăresc-pisicesc/ şi cu podoaba penetului rotitor în bătaia lunii/ încât îţi trebuie ceva spirit de imaginaţie (şi aici/ ar putea avea o contribuţie serioasă japonezii) chiar/ şi atunci când o vezi aievea...”. Versuri bântuite de ţipătul păunilor ca un leac amar.

Jefuindu-l pe Picasso este volumul unei duble spirale: jocul agil cu ceea ce este complicatul mecanism al limbii şi luminile acute, atent polizate, ale unor lumi aflate, după o expresie a lui Mircea Oliv, „în punctul sofianic al înnoirii”.

Corespondenţă, corespondenţe...

2012-02-14T10:33:00.002+02:00

Primesc de la Ruse, din Bulgaria, un minunat eseu al prietenului Ognean Stamboliev, ataşat cu atâta sdragoste de literatura română, de scriitorii ei. Găzduiesc cu plăcere acest text care, sunt sigur, va interesa cititorii.

L.B.

RUDENIE PRIN ALEGERE

de Ognean STAMBOLIEV

Sunt unele persoane, care inca mai insista, ca traducerea este copilul vitreg al literaturii, ca este o arta ingrata, secundara. Multe sunt definitiile pentru traducere si traducatori. La mijlocul secolului al nouasprezecelea Balzac i-a numit “caii de posta, care se schimba de la o statie la alta”. O suta de ani dupa el, poetul, beletristul si traducatorul mexican Octavio Paz a definit traducerea ca “moneda de aur in schimbul spiritual intre popoare”. Imaginati-va ca nu ar fi existat acesti “cai” sau aceasta “moneda de aur” cat de saraci spiritual am fi fost...

Multe cuvinte de lauda au fost spuse si scrise, despre arta traducerii. Inca in secolul al saisprezecelea, marele poet francez Joachin Du Bellay a teoretizat asupra acestei arte ingrate si prost platite. Insa, traducerea are si contestatari. Italienii au un proverb: “Il traduttore e sempre un traditore” /Traducatorul intotdeauna este un tradator/, iar francezii spun, ca traducerea e ca femeia: “daca e frumoasa, e infidela, daca este fidela, nu e frumoasa...”

Da, traducerea este un lucru dificil. Aici voi cita inca o fraza interesanta, cu care poate nu vom fi de acord, dar in care exista si o parte de adevar. Romanticul german Friedrich Schlegel scria intr-un articol al sau, urmatoarele: „Traducerea artistica este o lupta mortala in doi. In lupta aceasta este invins sau cel, care traduce, sau acela, care este tradus!”

E adevarat, ca multe cuvinte de lauda s-au scris si despre noi, traducatorii. În ultimul timp am avut fericirea sa traduc si sa intocmesc o antologie cu titlul “Lacrimi si sfinti” cu texte ale marelui ganditor si filosof roman-francez, unul dintre ultimii umanisti ai epocii noastre, romanul din Sibiu, Emil Cioran. M-am simtit magulit, citind si traducand urmatoarele cuvinte: “Traducatorii pe care i-am intalnit in viata mea, aproape todeauna îi intreceau pe scriitori. Ei erau mai instruiti, mai culti, mult mai buni si mai demni decat multi dintre acestia...”

Cred insa, ca lauda cea mai mare, la care ar putea visa un traducator, este negarea totala a celor realizate de el: nu ar fi trebut nici macar sa se observe, ca s-a facut o traducere...

Este adevarat, atunci cand citesti un autor intr-o limba straina si iti place, resimti dorinta, aproape irezistibila, sa-l traduci. Este de inteles, pentru ca una din placerile lecturii, precum si a muzicii, este sa o impartasesti cu prietenii si cu cei care au felul tau de gandire. Cunosc unii oameni, care au invatat o limba straina si au intrat in mod serios in unele culturi straine, numai pentru a comunica in limba lor cu autorii sai preferati. Iar mai tarziu, cu mare bucurie si satisfactie au impartasit descoperirile sale, care au devenit pasiunea lor. Imi revine in memorie marele nostru traducator, regretatul Krastan Diankov, pe care l-am invitat, nu o data, la serile literare la Ruse. Intr-un interviu el spunea, ca a invatat limba engleza, pentru ca in anii lui de liceu, la noi – din motive politice – se punea accentul mai mult pe limba germana, iar el dorea sa intre in lumea marii literaturi americane din secolul al XX- lea, si sa o faca cunoscuta in primul rand prietenilor si celor care aveau aceleasi idei ca si el. Acesta a fost imboldul de baza in cazul lui.

As dori sa va spun, ca si cu mine – in urma cu mai mult de 30 de ani, s-a intamplat aproape acelasi lucru. Prin intermediul unei mici carticele, cu traduceri in limba rusa, am intrat in lumea poeziei romane, considerata una dintre cele mai bune din Europa, intre altele, putin cunoscuta la noi, pana in anii 70. Subapreciata, pentru ca este dintr-o tara vecina, si nu sa zicem, din indepartata sau exotica Portugalia. De aceea m-am hotarat sa ma concentrez asupra acestei bogate si frumoase limbi, si sa ma consacrez versurilor lui Nichita Stanescu, Marin Sorescu, Grigore Vieru, Lucian Blaga, Ana Blandiana, Mircea Dinescu, Leo Butnaru, Matei Visniec.... Ca sa-i fac cunoscuti la noi.

RUDENIA PRIN ALEGERE ESTE DE FAPT SI „O IDENTIFICARE”

Noi, traducatorii, identificam o limba, o literatura, in acelasi mod in care identificam o localitate, unde ne ducem de prima data, pentru ca ne dam seama, intr-o clipa simtim, ca locul acesta invoca ceva, ce exista profund in sinea noastra si ca noi apartinem acestui loc, asa cum putem apartine nu meleagului natal, oricat de apropiat ne-ar fi el, ci pamantului, culturii, care trezeste in noi un freamat adanc, si tocmai prin el descoperim cea mai intima armonie cu noi insine. Unii o numesc “problema de identitate”. Se pare, asa este. Eu personal, ma simt in Romania, si mai ales, in minunatul Bucuresti, micul Paris al Europei de Est, ca acasa. Si atunci cand vin aici, in ultimul timp – mai rar, intotdeauna simt nevoia sa exclam: “Acesta este orasul meu drag!” Desi iubesc Bulgaria si provin duntr-un neam vechi, renascentist, regret ca nu m-am nascut aici. Sau poate ca am fost aici, intr-o alta viata. Cine stie....

Dragostea mea pentru literatura romana, si in special pentru poezia romana, se datoreaza, in primul rand, melodiei deosebite a limbii, a limbii romane, o limba bogata, variata si armonioasa, pe care am cunoscut-o cu ajutorul limbii italiene si a minunatului Radio Bucuresti, Programul doi, acum Radio Cultural, unul din programele cele mai distinse si culte din Europa. De fapt, datorez totul acestui radio, si acum as dori sa-mi exprim marea stima si recunostinta celor, care il fac....

DE FAPT, CE INSEAMNA ASTA – SA TRADUCI POEZIE?

Noi spunem: arta actorului, a pictorului, a cantaretului, a poetului…. Consider, ca este pe deplin la locul sau sa spunem si „arta traducatorului”. Pentru ca traducerea este o arta. Mai ales, traducerea literaturii artistice. Cu atat mai mult, traducerea poeziei. Nici pe departe, nu as dori sa subapreciez traducerea prozei sau a dramaturgiei. Si ele sunt o arta. Dar, traducerea poeziei se dovedeste a fi lucrul cel mai dificil de care se poate lovi un traducator. Pentru ca pe cand in proza, totusi, mai exista posibilitatea de a transpune cuvintele, sau frazele intraductibile, prin descriere, fara ca din asta sa aiba de suferit prea mult intreaga lucrare, care consta din mai multe episoade si straturi, acest lucru este foarte greu, aproape imposibil, in lirica. Intr-o poezie compusa din cateva strofe nu este posibil sa te indepartezi de text si sa nu alterezi integritatea si miezul operei traduse. Iata de ce multi considera ca poezia, in special cea lirica, practic este intraductibila. Motivul acestor opinii ne este demonstrat de unele opusuri poetice, intradevar intraductibile. Versuri de un colorit national sau local, care este greu de transpus pe un taram strain, sau opere compuse in special pe principiul sugestiei muzicale sau sintactice. Si mai ales, cand melodia cuvintelor folosite nu corespunde melodiei cuvintelor din limba in care se face traducerea. Atunci intreaga sugestie cade si traducerea nu reuseste.

Traducerea are menirea de a reda muzica originalului, sau mai exact, acea muzica a originalului, pentru care limba noastra dispune de atatea posibilitati. Ritmul in poezie, asa cum stim, consta din fraze care se repeta sau fraze contrapuse prin intonatie. Si daca traducatorul nu ia in vedere toate acestea, si daca nu le reda in limba bulgara, atunci si traducerea va deveni seaca, din cauza lipsei de ritm, care reprezinta pulsul poezie si circulatia sanguina a prozei. Insa nici traducetrea prozei nu este un lucru usor. Ivan Bunin spunea: „Sa descoperi sunetul.” Ceea ce inseamna sa descopedri ritmul prozei si sunetul ei de baza. Proza de asemenea are aceeasi melodie interna ca si poezia si muzica. Simtul pentru ritmul prozei este un simt organic si poate fi atins numai atunci cand ai un simt fin pentru limba ta natala.

Dezvoltand aceste idei, as dori sa mai exprim inca o opinie interesanta despre traducerea poeziei. Ea apartine poetului francez Paul Valery, care in principiu nu accepta traducerea poeziei: „ Versurile, atunci cand sunt traduse, inceteaza a fi opera celui care le-a scris. Pentru ca exista o psihologie a cuvintelor. In fiecare limba exista o anume intonatie, caracteristica sunetelor sale. Poeziile mele sunt traduse in mai multe limbi din lume, chiar si in chineza! Dar eu nu le mai recunosc. Rainer Maria Rilke le-a tradus in germana: pot spune ca lucrarea lui este foarte buna. Dar asta este, subliniez, numai o noua versiune a versurilor mele, astea nu mai sunt poeziile mele...” In aceasta ordine de idei, as spune ca traducerea poeziei de fapt este un fel de transpunere pentru un anume instrument muzical a unei piese muzicale, care a fost compusa de autor pentru un alt instrument, un fel de transpunere de piesa scrisa pentru vioara si pian, in piesa pentru violoncel si pian....

Fiecare vers reusit da senzatia ca este unic, ca o ursita, din care izvoraste ceva ce sta mai presus de poet. Numai atunci evidentul se destainue in fata cititorului si fiecare desluseste sentimentele care pana la cel moment l-au framantat inconstient. În realitate, de multe ori, traducerea este mai dificila decat creatia unei opere originale. Faptul acesta este cu atat mai valabil pentru lirica. In cazul ei responsabilitatea este dubla: sa ramai fidel originalului si sa prezinti o echivalenta demna de acest original. Atunci cand creezi opera ta proprie, cititorul nu stie care ti-a fost intentia initiala, prin ce dificultati si schimbari ai trecut si daca ai spus exact ceea ce ai fi dorit sa spui. Pe cand in cazul traducerii pornesti de la un inceput care este finalizat – originalul autorului – si trebuie sa prezinti cititorului bulgar exact acel inceput, ravnit de autor... Voi confirma cele spuse si prin cuvintele Elisavetei Bagreana, marea noastra poetesa, care ne-a lasat numeroase traduceri de poezie din diferite literaturi, inclusiv din poezia romana: „Pentru mine personal, scria in 1961 autoarea culegerii “Vesnica si Sfanta”, traducerea unei poezii este mai dificila decat scrierea unei poezii noi, originale, pentru ca nu dispun de libertatea de creatie.”

Cateodata, enigmatic pentru ochi, versul vorbeste urechii. Daca beletristul poate ajunge pana acolo, ca sa nu ia in seama calitatile sonore ale limbii, poetul se bazeaza tocmai pe ele. Intr-un vers frumos, daca e intr-adevar frumos, gandul ramane intotdeauna nedespartit de melodie.

Pentru mine, traducerea poeziei еste o „rudenie prin alegere”, daca as putea sa folosesc aceasta expresie minunata a lui Goethe, care a devenit si titlul romanului cu acelasi nume. Ca traducator, eu, demult mi-am format lumea mea poetica, in care ma simt cel mai sugur. Traduc, cu predilectie, versuri care sunt in armonie cu firea mea. Nu pot intinde mana catre un autor care imi este pe deplin strain.

“Cuvintele canta” – scria undeva stralucitul poet si eseist Pablo Neruda. - “Ma inclin in fata lor, pentru ca intrega idee se schimba, daca unul dintre ei isi schimba locul, sau daca un altul se instaleaza regeste intr-o fraza, care nu s-a asteptat la acel cuvant, dar carei s-a supus.”

Da, este posibil ca un vers mediocru sa devina mai bun dupa traducere. Insa mai des se intampla invers. Si in general, poezia este acel ceva, care chiar si in limba, in care a fost creat, nu are o echivalenta exacta si nu dispune de alte mijloace pentru a se procreea. Si totusi, sa nu uitam lucrul cel mai important: lectura unor versuri traduse reprezinta un act poetic care se bazeaza pe incredere…..

+++++

Оgnean Stamboliev – critic, traducator, ziarist. Autorul cartilor: „Carte noua despre opera” in 2 vol., „Carte despre opereta si teatrul de revista”, „Incomparabilul Kiril Krastev” „Tenorul insorit Nicolai Zdravkov”. Editeaza o serie de carti cu traduceri de poezie, proza si dramaturgie de: Lucian Blaga, Ion Luca Caragiale, Nichita Stanescu, Grigore Vieru, Mircea Dinescu, Emil Cioran, Mircea Eliade, Eugen Ionescu, Matei Visniec, Jean-Paul Sartre si altii, traducator si autor de librete de opera, studii critice, recenzii, opinii si articole tematice din presa periodica. Distins cu o serie de premii nationale si internationale, intre care si cel al Academiei Romane /1997/.

FRAGMENTE DE PE DRUMURILE LUMII

2012-02-07T13:09:00.003+02:00

Din
Jurnal
de Armenia

de Leo Butnaru

20 octombrie 2011

Rar mi s-a întâmplat sau poate încă nu mi s-a întâmplat până acum ca, într-o singură zi, să văd şi să aflu atâtea despre o capitală de ţară, precum a fost să mi se prilejuiască ieri la Erevan. L-am zărit, elipsoidal-panoramic, din avion, apoi mi s-a deschis – cu Araratul pe dreapta! – în plină lumină a soarelui de dimineaţă, care mi s-a părut nespus de intens aici, la o mie de metri peste nivelul mării. Centrul – frumos, ctitorit recent, dar temeinic – l-am văzut la amiază înnorat, apoi într-o burniţă alpină prietenoasă, aş zice. (Ghevorg Ghilanţ îmi spuse că timpul pe aici e cam schimbăcios, „haşurat” de ploi scurte şi eu presupun că Erevanul ar fi o Londră munteană, ceea ce place colegilor mei armeni. Chiar dacă nu e chiar aşa, comparaţia putând fi amendată.) Apoi, spre chindie, cerul s-a mai limpezit, iar noi, făcând semi-turul Pieţei Republicii, am intrat în Muzeul de Istorie. A urmat turul nocturn (tot pentru întâia dată întâmplându-mi-se aşa ceva) al Erevanului, urcuşul pe înaltele sale culmi, deschiderea panoramei electro-cromatice din diverse locuri şi unghiuri. Ce prăpastie se deschide, Doamne, undeva în perimetrul columnei înălţate pentru a consemna 50 de ani de la formarea URSS! Nu, aici nu e nicio diversiune retro-politică, ci doar strângerea la lingurică produsă de cutezanţa de a încerca să te apleci puţin peste parapet, ca să vezi abisul ce se cască. Deloc prevederi speciale de siguranţă, ci doar simple tăblii cu rugămintea să nu urci pe parapet, pentru că e periculos, e… abis şi – s-a zis! Iar după cina de la cafeneaua La Bohème – o promenadă à pied (odată ce suntem între însemne şi accente franţuzeşti) pe Strada de Nord, pietonală, spre centrul cu joc de ape, lumini, culori şi bliţuri.

Vezi textul integral:
http://www.romlit.ro/jurnal_de_armenia

Din sens opus

2012-02-06T17:42:00.000+02:00

Leo BUTNARU

   DE MÂNĂ CU CEL APROPIAT *

...am nevoie de mâini întinsecătre mine.
Fr. Nietzsche, „Aşa grăit-a Zarathustra”

Nr. 12, 2011

Dacă,în pofida lenei oblomoviene pe care am moştenit-o încă de la răposatul lagărsocialist, ar fi să întemeiez vreo nouă concepţie, oarecum filosofică, măgândesc să o axez pe necesitatea profundei conştientizări a faptului că omultrebuie să ajungă cel din urmă, pentru ca, mai apoi, biblic-garantat, vechi-testamentar,să devină cel dintâi odată şi pentru totdeauna. Iar aceasta nu ar însemna decâtrenunţarea la un oarece scop anume; abandonarea dorinţei avide de a deveni,obligator, – învingător, anume în baza preceptului că poţi ajunge primul, numaidupă ce ai fost, catastrofal (şi... catastrofat), ultimul.

Aşao fi. Şi aşa, adică, ar putea să fie. Dar, în genere, fără niciun dar, în sensde ofrandă, – pur şi simplu, trebuie să urăşti tot ceea ce vezi, dejur-împrejur, din interiorul tău, din al altora, al tuturora – vezi modul lahurtă de a se manifesta al societăţii – acesta şi este „interiorul” lumii pecare trebuie să-l urăşti. Şi să urăşti, până într-un micron, astă lumecopleşită de trivialitate. Cotidiană. Nictemer. 24 din 24. De ore. Şi – deori. Într-o oră. 24 de ori. Lucruri şi noţiuni ce se exclud mutual,crunt, reciproc şi reci-porc.

– Uite, dumneata...Dar nu, să nu exagerăm în politeţuri, pentru că tot la pertu şi sfântulPetruajungem.. După formula aia stupidă, banală: vă propun să ne tutuim... (Dar: săne... dumneavoastrăim?...) Deci,tutuiţi-vă... Ca trenul: tu-tu-tu!... Iată, tu, care pari a fi un om ager saudornic de-a arăta astfel... Sau poate nu, nu arăţi, ci chiar eşti... Sincervorbind... Ia spune, ce crezi despre tâmpenia sau bijuteria asta de stupiditatecu – a trăi fiece zi ca pe ultima din viaţă?...

– Vorbeştiprostii... nu înţeleg nicio brânză...

– Depinde la ce tegândeşti... dacă te... la brânză... asta e, nu înţelegi.

– Mă cam iei lamişto, nu?

– Bine, fără glume.A-ţi trăi fiece zi ca pe ultima din viaţă, înseamnă să-ţi dai seama că trebuiesă te iei la adevărata ta valoare ca om. Pentru că fiece om înseamnă ceva, nu eaşa – loc gol. A te preţui pe tine şi a-ţi preţui timpul care îţi este dat...Timpul vieţii. Inclusiv, şi cel pe care, iată, îl petreci aşa, parcă a dolce far niente, la o bere amară, canoi.

– Poate că e aşa,dar poate că nu... Însă eu aş crede că, mai curând, înseamnă să-ţi trăieştiorice zi ca pe prima. Însă în starea în care deja ştii multe, aproape totul...Din viaţa asta... Sau îţi închipui că ştii... În genere, e mai bine să trăieştifiece zi ca pe prima, când cunoşti multe de toate... Dar, deja, copt la minte,ziceam.

– Probabil, asta ar însemna că, anume astăzi, aici şiastfel, renunţând la fleacuri, să încerci o cât mai mare parte din gamasentimentelor, cu care ne-a hărăzit Creatorul – bucurie, extaz, dragoste şi,este important, să le spui oamenilor adevărul; să le spui anume ceea ce crezitu despre ei... În acest caz, chiar ţi-ar veni să şi scuipi la gândul că,într-adevăr, aceasta ar putea fi ultima zi din viaţa ta...

– Aşa că e mai bine să trăieşti cu ziua de azi…

–Cel care nu se gândeşte la ziua de mâine e un mare egoist. E uncăpcăun.

–Vezi ce tâmpenii putem debita noi în generala asta banalitate garnisită cutrivialitate?... Nu sunt decât ignoranţe, ignoranţe, ignoranţe care secompletează reciproc, pentru a ajunge să se răspândească precum o ignoranţăotova, generalizată, pentru ca în loc de o plajă, de câteva plaje – să seîntindă un pustiu nesfârşit! Iar tristul adevăr e că oamenii însinguraţi suntşi cei mai comunicativi. Mai guralivi. Mai debitori de inepţii. De aia zicea unfranţuz că Le vent est loquace, comme tous les solitaires…

– Hugo.

– Chiar?... Dar cecontează?... Grav e că lumea şi-a ieşit din minţi.Sau, poate, nici nu intrase încă într-acolo, în minţi. Ce e cu pluralul ăsta,minţi? De-ar avea ea, biata, barem o singură minte şi tot ar fi cum ar fi. Daraşa, cât mai poate continua această pripită vânzoleală de tâmpită negare aevidentei ieşiri din minţi? Cine mai poate contesta că societatea noastrădegradează?... Mama se culcă cu fiu-su..

– Asta nu mai e degradare, ci caz clinic…

– Sigur, de aia şi vorbesc eu de generala demenţă... O,Doamne, numai să nu spui că aceasta nu Te-ar privi şi pe Tine... Numai nu spunecă acesta ar fi un aparteu... al meu... pentru sine... De fapt, ce estepentru-mine-sine e în mai mare măsură pentru Tine-Sine... Aparteul...Apart-Eul... Observi nuanţa? În orice aparteu există un eu... Care îţi aparţine(Ţie... – iartă tautologia!). Dar fie, pentru sine... Aparteu... Numai că astanu schimbă nimic în datele esenţiale ale ecuaţiei – grozăvenia rămâne!...Într-adevăr, lumea noastră, dar mai ales – a Ta, drept Creator al strâmbătăţiiei, lumea degenerează... Îngrozitor...Deja omenirea nu reprezintă decât o masă întunecată... Pe zi ce trece se afundătot mai adânc în groapa nesăţioasă a definitivei pieiri... Pe zi ce trece, lumeaalunecă spre trecerea definitivă. După care ar putea să nu mai vină o altă ziîn loc...

...Dar chiar ar trebui să visez eu să dau vreo nouăconcepţie filosofică sau doar computeristică?...

Părpălindla slăbuţa flăcăruie a raţiunii umane concepţii noi, avansând pompos teorii...practice zise now hau, împingândfrenetic şi nesocotit prezentul în trecut, în ghetoul amintirilor, noi totîncercăm să înaintăm, să înaintăm. Un pas, doi... Jumătate de pas, un pas...Deja viitorul e prezent. Încă un pas, altul. Prezentul e deja trecut.Continuăm! Izvodim, împeliţăm teorii, concepţii, axiome, palavre... Încercăm sănu fim ca toţi ceilalţi. Adică, chiar ca noi înşine. Fiecare – ca el însuşi şinicidecum ca altul. Însă tot mai insistăm că am căuta prieteni, ba chiar...îngeri, suflete apropiate, dar fără a mai cunoaşte sensul cuvântului„încredere”. Căutăm de dragul căutării. Anume aceasta e arta deşertăciuniideşertăciunilor. Deşertăciunii deşteptăciunilor şi deşteptăciuniideşertăciunilor. Pentru că, în fine, tot tăciunii tăciunilor se aleg(e)...A-lege... Contra legii, adică...

Dintoate, căutăm ieşire, pentru a intra altundeva. Bâjbâim prin întuneric,ţinându-ne de braţul vecinului, sperând, naiv, că vecinul chiar ar cunoaşteieşirea...

Pedracu’... Nu, nu – e prea dur spus, să recurgem la sinonimie (sinoni... ţie;mie-ţie): Pe naiba! – nu ştie nimeni nimic. Sau din motivul că chiar nu ştienimeni sau pentru că, de fapt, nu există nicio ieşire. Dar aceasta nu înseamnăcă trebuie să renunţăm să ne ţinem de mână.

Cândte ţii de mână cu cel apropiat ai, totuşi, senzaţia că nu eşti, că nu sunteţiiremediabil pierduţi. Parcă mai e ceva... întru ce nu mai e. Întru lipsaieşirii care pare că ar exista, totuşi, tu duca, tu segnore e tu maestro*...

______________________________

*Tuduca, tu segnore e tu maestro (ital.) – Celebra exclamaţie dantescă adresatălui Virgiliu (Inf., II, 140).

***

*Nuvelă din "Bucovina literară", Nr. 12, 2011

FILOSOFIA – O ŢARĂ A TUTUROR?

2012-02-03T08:24:00.000+02:00

Nu o dată, am fost întrebat dacă, în fapt, cosmogramele pe care le public în revista Contrafort ar fi, în mod special, o esenţializare sau poate nişte simplisime glosări pe teme de filosofie. Probabil, interlocutorii mei au fost oarecum seduşi (dar nu induşi în eroare, sper!) de rădăcina esenţă sau esenţial din care ar (fi putut) deriva alt substantiv: esenţializare, fără a-şi pune problema de ce, la o adică, noţiunea de esenţializare nu este înregistrată nici în DEX-ul editat în 1975, nici în cel apărut în 1998. În ambele volume, sunt explicate, în formulă identică, doar s.f. esenţă, şi adj. esenţial, în ediţia secundă fiind introdus şi s.f. esenţialitate.

Dar, stop! găsim, totuşi, esenţializare(a) undeva la mijloc, între 1975 şi 1998, în Dicţionarul de sinonime al limbii române, apărut în anul 1982, care înregistrează şi verbul (a) esenţializa şi adjectivul esenţializat.

Numai că şi de data aceasta cei curioşi ar avea motivul să se arate nedumeriţi, pentru că explicaţiile noţiunilor în cauză nu sunt cele pe care, în mod firesc şi... deductiv, le presupuneau dânşii, ci unele... estetizante, deoarece termenii au, respectiv, următoarele sinonimii: stilizare, a stiliza, stilizat.

Ei bine, sub aspect de stilizare doar, nu şi de esenţializare, – eu poate că aş fi putut face ceva, fie şi din motivul că nu toţi filosofii, în special cei de la Chişinău, stau prea bine cu... stilizarea frazei, să zicem. Poate că, pentru a spune, cu jumătate de gură, un „da” abia auzit, m-aş fi lăsat ispitit de-a accepta esenţializarea ca stilizare în baza unei constatări făcute de Nikolai Berdiaev în eseul „Sensul creaţiei”: „Istoricii filosofiei simt că obiectul lor se aseamănă mai mult cu istoria literaturii decât cu istoria ştiinţei, ei transformă acest obiect într-o istorie a dezvoltării spirituale a umanităţii, îl leagă de istoria generală a culturii”.

Numai că, într-o anumită măsură, trebuie să fac, totuşi, abstracţie de estetică şi literatură, pentru a nu mă preface că nu înţeleg ce aveau în vedere convorbitorii mei, când se interesau de esenţializare (pe teme de filosofie). Aşa e: dânşii ajungeau la esenţializare pornind de la esenţă („Ceea ce exprimă principalul şi stabilul din obiecte şi din fenomene” etc.) şi esenţial („Care constituie partea cea mai importantă a unei probleme... de prim ordin, fundamental, principial”). Bineînţeles, ar fi aici oarecare diferenţă între esenţializare ca... stilizare (ceva de suprafaţă, nu?) şi esenţializare drept ceea ce aveau în vedere interlocutorii, gândindu-se la (ce mai spune DEX-ul referitor la esenţă) „ceea ce poate fi cunoscut numai trecând de forma exterioară a lucrurilor, pătrunzând în adâncul lor cu ajutorul gândirii”. Iată aici, din atare punct de apreciere, ar fi trebuit să recunosc că, pentru un literat, e destul de greu şi mai totdeauna peste puterile sale să esenţializeze pe baza operei lui... (transcrieţi la liberă alegere numele a zeci şi zeci de mari filosofi din istoria civilizaţiilor...). Aşadar, în ceea ce mă priveşte, în nepretenţioasele cosmograme nu avansez atât probleme analitice, cât propun anumite sugestii de metafizică şi oarecare consideraţii eseistice, în care e prezent, cred, şi un suflu poetic al argumentaţiei.

În ceea ce priveşte, însă, filosofia propriu-zisă, ca ştiinţă, în estimările ei teoretice s-a insinuat deja destul scepticism, motiv din care, după cum observa Anton Dumitriu, în secolele de la urmă „filosofia s-a transformat cel mai adesea într-o speculaţie abstractă, posibilă oricui, fără o precizare de obiect, constând din consideraţii particulare, astfel că personajele de roman „fac filosofie” în jurul oricărui gen de probleme”. Să exemplificăm: un personaj al lui Celine din „Moartea pe credit” spune, monologând: „N-am să mă apuc eu acum să număr stelele! 1, 2, 3, 4! Nu cred că-mi este chiar totul permis! Că am dreptul să limitez! Să corectez! Să cos la loc!... Cine-mi dă acest drept? Cumva infinitul? Viaţa lucrurilor? Nu-i firesc, băiatule!... Eu mă simt bine în Univers! Îl las aşa cum l-am găsit! Nu eu am să-l rectific! Nu!... Universul e la el acasă! Eu îl înţeleg! El mă înţelege! E lângă mine, când îl chem! Dacă nu am nevoie de el, îi dau pace!... O chestiune de cosmogonie! Nu dau eu ordine!... Nici tu! Nu există ordine!”

Pornind de la ideea că, de la un timp încolo, filosofia nu se mai bazează pe vreun sistem bine articulat, închegat cap-coadă, ci ea, cândva divina filosofie, n-a ajuns decât o philosophia garrula, adică a lui „a vorbi”, reiese că şi respectivul personaj din „Moartea pe credit” filosofează în felul său şi poate că în conformitate cu esenţa latinei noţiuni garrula care înseamnă – pardon! – flecară, vorbăreaţă. Anton Dumitriu mai spune: „Disciplina (filosofia) însăşi a devenit o speculaţie interesată să poată părea originală, măcar prin interpretările ei expresive, ceea ce i-a dat dreptul lui Bertrand Russell să califice filosofia drept o ţară a nimănui. Noi am spune o ţară a tuturor, unde fiecare îşi îngăduie să spună ceva”. Pentru că el (...nimănuiul...) admite, de fapt, pe oricine în iluzoriile şi ademenitoarele tărâmuri ale philosophia garrula sau, oarecum mai sobru vorbind/ scriind (spre a ne îndepărta de relativ descalificantul adjectiv care-n traducere românească înseamnă flecară, vorbăreaţă) – îl ademeneşte pe acel oricine spre ispititoarele necuprinsuri ale filosofiei lui dico-dixi-tum-ěre care presupune şi următoarea pluralitate semantică: a zice, a zice da, a spune, a arăta, a afirma, a susţine, a asigura că este aşa, a povesti, a anunţa, a... preveni... a da cuiva nume etc. (!!) Atâtea verbe, propuneri, presupuneri, îndemnuri de a face – de ce nu? – filosofie! Filosofie care, indiscutabil, revendică un efort de viziune, ca metamorfozare şi esenţializare (!) prin moşire ideatică (de la Socrate... vorbire!), a nestinsei curiozităţi umane hălăduind la contingenţa celor două planuri, ale relativului şi eternului. Filosofia ca formă de expansiune a curiozităţii, a cunoştinţei noastre în condiţia ei de idee-gândire întrebând şi întrebându-se a infinita oară despre misterul existenţei universale, despre Timp şi Spaţiu. Fireşte, aceste interogaţii şi eventualele, mereu parţialele răspunsuri pe care le presupun nu-ţi garantează nicidecum o stare de beatitudine (de care vorbea Sf. Augustin), însă conturează ceva mai clar imaginea acelui adam elyon (om suprem) înţeleasă ca întreg şi parte a Atotîntregului.

Din Cartea de leologisme

2012-02-02T14:19:00.000+02:00

· În cazul mai multor celebrităţiexistă un – dar, dar nu – substantiv, ci– conjuncţie; adică – nu dar ca har, ci dar ca – însă...

· Nu poate exista îndoială: CaleaLaptelui e din lapte-praf.

· Gripa (c)aviară.

· O floare abia-abia: păpăAdia.

· Cât a fost în viaţă, poetul a totîncasat lovituri sub centură. Şi iată-l, azi, luând lovituri sub... centenar...

· Ion Caramitru, alias – IonCaraMetru antic.

· Ah, prietene Haiawatha, în pofidaavertismentelor ministerului sănătăţii, de dragul ideii tale fixe aş putearelua fumatul!

· E un prestidigitator/scamatorslăbuţ: chiar dacă are ceva în clin, nu are ceva şi în mânecă...

· Aşa o fi – evoluţia umană decurgeîn spirală. Bineînţeles, nu în... spirala-sterilet...

· Nu e rău nici unul şi jumătate, însă excelent e: totul şi jumătate!

· Liceul fantastico-teoretic, unde se învaţă a-ţi iubi aproapele.

· Ah, fardata mea! Permite-mi să scriu, cu carioca, pe fruntea ta:„Atenţie, vopsit!”

· De la un moment încolo, încetul cuîncetul, din genialitatea şi desăvârşirea stării de copilărieicădem în iremediabila imperfecţiune a maturităţii.

· De la maimuţă – la lipsa de omenie.

· Ce scurtă fost-a primăvara iubirii:Alba ca Zăpada se topi...

· „El a iubit critica literară” – de ce nu ar fi şi acesta un epitaf?...

· În lumina faptei lui Nero?...Bineînţeles, pentru că ardea totul în jur.

· De cum aude de postul mare, se gândeştecum ar face să-l ocupe anume el.

· – 50% (Re)duceri de nas.

· Papa-rudă cu papa de la Roma.

· La Poştaliterară pot fi utilizate, deopotrivă, două modele derăspuns-standard: „Mai reveniţi” şi – „Reveniţi-vă”.

· Mai înainte, actualul mini-stru fusesemaxi-stru.

· Pe stradă, domnişoare cu ombiliculla vedere, pentru că Euridice e deja... Euburice...

· Anunţuri pentru „Spaţii deînchiriat”. Dar unde sunt cele pentru timp de închiriat?...

· O mie şi una de nopţi şi doar omie de zori... Ce noapte interminabilă!...

· Dinte cariat ajuns... anticariat,adică – plombat.

· Spus în treacăt, auzit în treacăt,înţeles în treacăt, uitat în treacăt... – Mână, birjar, şi du-mă întreacăt!...

· Antologie: „Poezia sovieticăpost-mortem”.

· Orice scop măreţ, dar neîmplinit,e un fel de scop~~-ire~~...

· Insul avea un chip ca cel mai rosbuton al liftului: P – parter.

· De fapt, parţial... semantic,cuvântul „murdar” pare a fi mai curat decât însuşi cuvântul „curăţenie”. Primulconţine, inclus, substantivul „dar”. Însă ce substantiv, inclus, conţinecuvântul „cur-ăţenie”?

· În anumite cazuri, numelenerostite sunt ca şi irosite.

· Înţeleptul e cel care nu confundădarul vorbirii cu harul vorbirii.

· Dacă o laşi baltă, aşteaptăbroaştele.

· Asta e: viaţa co(s)mică aomului...

· Uneori, când te autoexaminezi,îndreptându-ţi întreaga atenţie asupra propriului sine, simţi că acolo, îninteriorul tău, se mişcă ceva: e... autodistrugerea...

· Pleonasmul pleonasmelor: De o infinitudine şi mai bine de ori.

· Nu e niciun paradox că V.Maiakovski a scris poemul „Norul cu pantaloni”, iar Anna Ahmatova nu s-a gânditsă scrie „Norul cu fustă”.

· Nuanţă verbocreatorie: nu e nimiccomun între „soios” şi soios (ca ceva de... soi, nu?).

· Noli me mutantgere.

· Calofil ca un cal foarte vorbitor,ăla, din poveste, al lui Făt Frumos fiul iepei.

· O scară pentru Oscar(ă).

· La Cernăuţi, profesorul şifilotimul lui Mihai Eminescu a fost @ Pumnul!

· La Iaşi, un revoltat poateajunge un… reboltat (dacă frecventează „Bolta rece”).

· Din diamante au rămas doar…amante, iar din carate – cară-te!

· Despre forţa retoricii: De la unpunct (...o pietricea) încolo, Demostene devine – Demonstrene!

· Solid? – Nu de puţine ori –nasol-id.

· Soaţa a mers şi mai departe înrele: de la acerbă a ajuns (şi)... a-ciorbă.

· Seducţie pe pustii.

· Unui scriitor să-i dai pace săscrie? Şi război – ca să ajungă... Tolstoi.

· Barem la Crăciunsă le spunem lucrurilor pe nume (deplin): Santa Klaus-trofobie.

· Proorocul MuHamlet.

· Crizantema?... Criza-n temă (de poezie).

· Da, ţânţarul e destul de mic, însănu suficient, pentru-a ajunge regele insectelor. (Spre deosebire de animale,fiare, la gâze ierarhia e inversă: micul – e mare.)

· Diferenţa dintre – „ducă-se pepustiu” şi – „adus de pustiu”.

· Dom’le, pe lângă ăsta, de carevreau să-ţi spun, Prometeu nu a fost decât un îngeraş, aproape. Ăsta, dom’le,le-a furat zeilor nu numai focul, ci şi... cenuşa! De nu mai au bieţiiolimpieni ce să-şi pună pe creştet!

· Pulsul zămislirii şi verbocreţieiperpetue al limbii şi literaturii române se situează (deocamdată) între doipoli (...mobili!): 1/ Torna, fratre, torna! – şi: 2/ Turnavitu,frate, turnavitu! De unde şi: 3/ Poeţii cu Muza, prozatorii – cu HurMuza(deoarece vorbeam anume de verbocreaţie întru permanentă zămislire).

· În cimitir, crucile: atâtea semneplus care sunt tot atâtea minusuri...

· Poţi fi şi mai rău decâtmână-spartă: – ...soartă-spartă...

· Omul îşi duce, iar istoria îşi(a)duce veacul...

· În Cimitirul vesel de la Săpânţa mă gândeam şi la un alt gen de cimitir „original”:Cimitirul celor morţi de râs. De râsu-săpânţu.

· Uneori, abia după ce cobori de peDucipal, te simţi călare pe situaţie.

· Este firesc ca artistul atent săremarce că, pentru el, – soarta conţine inclusă – arta. Probabil,predestinat.

· Când biologia bărbatului pătrundeîn biologia femeii – e a plăcere, a naştere, a viaţă. Când biologia femeiipătrunde în biologia bărbatului – e a boală, a pieire...

· Fiţi atenţi la nuanţe: există inşicare mimează un fel de naivitate în amestec cu... nai-vanitatea.

· Uneori, unica şansă de a mai fi cineva,nu e decât să te provoci pe tine însuţi la duel şi – să învingi!

· E timp pentru aruncatul pietrelorşi timp pentru strânsul celor loviţi de ele.

· Când vi se spune: „Vă înţelegdintr-o jumătate de cuvânt”, de fapt vi se sugerează că vorbiţi cam mult.

· Filosofia pare a fi o eternădispută, în care ultimul cuvânt nu-i va aparţine decât... ecoului.

· Despre un fel de proză: Miniaturămoartă.

· Una din definiţiile creşterii:îndepărtarea capului de picioare.

· „Văd lumina de la capătultunelului!” piscui furnica din ţeava unui pistol kalaşnikov.

· Bras, liber, fluture (sau delfin),spate... – diversitatea stilurilor de înot... Pe când stilul înecului e unulstandard.

· Răscolirea este starea concavă aspiritului, pe când răscoala – starea lui convexă (!).

· Fenomen paranoianormal.

· Nivelul bunăstării creşte, în timpce starea bunătăţii scade.

· În timpuri de reclamă: Opreşte-te,clipule!

· Ciclism. Turul Franţei. Şi alpantalonilor.

· Sutra solemnizează mutra.

· G(l)umă de mestecat.

· Culmea... – câinele ridicăpiciorul lângă arborele tău genealogic!

· E mare artă să ştii a deosebi unom căzut pe gânduri, de un altul – căzut pe sentimente.

· Posibil, uneori, mai încalcă şiviaţa câte o lege, nişte legi... Însă moartea le încalcă pe toate odată!

· De ce nu ţi-ai imagina că (nu) aiputea vedea un duhovnic stropind cu agheasmă din... pulverizator?

· În ţara piticilor nu se folosescfurcile, ci furnicile caudine.

· Ia aminte la bretelele ăstuia:sunt ca semnul = (egalităţii) între cap şi picioare.

· Demon(et)izarea femeii.

· Sigur, anii îşi iau ce-i al lor.Dar, mai ales, al meu.

· Doamna mea, coboară imediat! –ţi-am promis că o să te port pe palme, nu în cap!

· Când privesc năpârlita hienă,parcă mi-e jenă…

· Post-leninism: Învăţaţi, învăţaţi şi iar învăţaţi – să vădezvăţaţi, dezvăţaţi şi iar să vă dezvăţaţi!

· Cu mine însumi ar trebui să fiuceva mai atent, pentru că nu de puţine(une)ori sunt dependent de mine însumi ca oponent.

· Ghiocelul – senzaţie de viaţăprematură.

Izgoniţi de pe subboschetele raiului Adam şi Eva – în principiu ar fi putut fi cei dintâi pretaţidestinului de boschetar.

-----------::::::::::::::::..----------

Boris POPLAVSKI: Автоматические стихи / Versuri automate

2012-02-01T08:09:00.000+02:00

Boris POPLAVSKI
(1903 – 1935)

(Dinrevista ARGEŞ, Nr. 1, 2012)

S-a născut la Moscova într-o familie dedescendenţi nobiliari polono-lituaneano-ucraineni. Tatăl său, absolvent alConservatorului de Muzică, a fostdiscipolul lui P. Ciaikovski.

În 1918, părinţiidivorţează, împreună cu tatăl viitorul scriitor stabilindu-se la Harkov, apoi la Ialta. Unul dinprimele poeme ale lui B. Poplavski (Odă la moartea împăratului) ţineanume de această perioadă. Debutul în presă şi-l face în 1920, la Rostov-pe-Don. Este şianul în care ia drumul emigraţiei – Constantinopol, Berlin şi, în fine, Paris.În 1928, re-debutează, deja în exil (revista „Voinţa Rusiei”), iar în 1931publică unica sa carte antumă, „Drapele”. Peste un timp, este apreciat dreptcel mai important poet tânăr al emigraţiei ruse (V. Nabokov).

Se formează sub auspiciilepoeziei franceze (în special, Rimbaud) şi, implicit, ale futurismului rus,graţie faptului că, la Berlin,îi cunoscuse pe V. Şklovski, B. Pasternak şi V. Maiakovski. La Paris are relaţii cordialecu I. Zdanevici, fervent transraţionalist (care, de altfel, a şi păstrat ceamai mare parte a manuscriselor lui B. Poplavski, după enigmatica moarte aacestuia; se presupune – din cauza unei supradoze de narcotice). Este şiautorul romanelor „Apollon al fără-de-chipurilor”, „Din cer acasă” (cu unaccentuat caracter autobiografic). Postum, îi sunt editate cărţile „Ora dezăpadă” (1936), „În coroană de ceară” (1938), „Dirijabilul unei direcţiinecunoscute” (1965). Captivantul său Jurnal a fost păstrat de un altscriitor al exilului rus, N. Tatişcev, şi publicat în 1996.

* * *

Fugiţi – ca timpul goneşte timpul

Din braţe de aur flutură ceasul

Sinucigaşul cu sânge îşi scrie poemul

Zâmbind priveşte spre ceas

Totul e albastru-albastru şi pur

Lipsit de învinuiri dar inaccesibil lacrimilor

Aici în lanţuri sunt ţinute visurile pentru ca vrând-nevrând

Să se aplece sub roţile de fier ale orologiului

Însă există o poruncă

Hotărâre nesupusă sorocului

Astfel de privaţiuni

Încât chiar eternitatea erupe în ele

Şi dânsele nu au nevoie de memorie

Arzând universul

Şi-atunci noi plângem

Şoptind

Un nume anume

* * *

Fierul cântecelor obosite

Zângănea în adâncul apusului

El cânta din străfundurile naturii

Dar sunetul întârzia până la moarte

Şi totul părea de neschimbat

Pământul caselor vuia cu odăile

Negrele tapete tăceau

Tăceau şi lavoarele

Apa-n pereţi striga până la apus

Printre reclame şi becuri galben-pale

Braţul se rupea din noua-nveşmântare

Precum în biserică perdelele înjumătăţite

Moartea se arunca în propria sa îmbrăţişare

Caiet Boris Poplavski

* * *

În cutiile maşinilor rumegau carne de fier

Lămpiţele se aprindeau pe cadrane

Trenurile se-ndreptau în subsoluri

Şi orchestrele cântau în înalte faruri de oţel

Braţele construiau molcum în văzduh

Se roteau ochii de sticlă

Fredonând ceva abia auzit dirijabile pluteau spre stele

Şi tubul telescopului privea în sala submarină

În maşina de aburcat

Fetiţa prinse un fluture negru

Dăruindu-l călugărului bolnav înveşmântat în galben

Pe baraj se aprindeau felinarele balului de primăvară

Iar sub ele în îmbrăţişarea caracatiţei dormitau schelete

Indolent în lumea răsăritului se înclinau balanţele

Aşteptând eriniile urmărind indicatorul alb

Şi în turnul de piatră bătea ceasul de pe urmă

* * *

Din mâinile fierbinţi ale muzicantului bolnav

Melodia se revărsa rece prin geam

Acolo din docuri plecau corăbiile

Şi jalnice scuare erau potopite de lună

El se înclină peste luminile străzii

Pe acoperiş văzând clar statuia

Ce privea de pe cornişa neagră

Cum se aprindeau stelele de cinema

Şi aburoasa spălătorie respira încet

Cu vieţi nimicite

Iar în subsoluri sub tălpile băncilor

Sihastrul citi o cart murdară

Acolo se adânceau ciudate fântâni rotunde

Spre plutirea stelelor spre norii în preschimbare

Şi răsunau voci liniştite

Şi totul ce era în depărtare ferecat în lanţuri

Dintr-o dată amuţi pe o clipă-două

Şi zâmbi mijindu-şi ochii

* * *

Noi am uitat dimineaţa

A îmbătrânit statuia din pavilion

Gheaţa reflecta gălbui sclipiri

În faţa casei noastre ce se prăbuşise

Din înălţimile universului

În tristeţea razelor supra-lumeşti

În lazaret seara câta la pian

În alba sală se prindeau lămpile

Cum se-ntâmpla şi-n vechile timpuri

Femei cu şaluri tricotate

Un soldăţel mort şi-a arătat cruciuliţa la geam

Anna Karenina cânta tânjind la gară

Să fi fost aşa

Sau să fi visat

Nu ştiu

De mă trezesc – uita-voi

*      *     *

În Africa vuiau locomotivele

În cerul negru

Printre stranii nisipişuri galbene

Chiar la intrarea în cavouri

În care-s atâtea săli şi holuri

Iar ferestrele dau spre cer

Iar jos pământul nu se vede

Locomotivele plecau ridicându-se la cer

În depărtare şerpuia fulgurant văzduhul mlaştinilor

Noi trăiam acolo

Construiam un mic turn

Nopţile el creştea

Până la cerul binelui şi răului

Ne trezeam cu uimirile din ajun

Şi deja în firea noastră stele luminau

Şi în geamuri – anii trecuţi

Şi pe albele pietre în tăcerea de jar a somnului

Trecea Madona într-un alb halat

Ducând pe palme

O cântătoare sferă de sticlă

*      *      *

Tihnit era-n Sahara tăcerii

Pretutindeni stăteau aruncate aripi moarte

Îndepărtatele castele albe

Îşi opriră clopotele

În subsolurile cavourilor domnea tăcerea şi spaima durerii

Dar jos dinspre orizonturi

Din mlaştini se rupea un râu alb care

Până la acel moment

Nu văzuse lumea lumina

Tot mai jos şi mai jos de uriaşele statui

Se târau umbrele

În azur aerostatele

Se ridicau tot mai sus tot mai sus

Dintr-o dată ceva căzu

Râul erupse

Umbra lui Herostat foşnea nu mai mult decât un şoricel

Soarele nu răsări

Doar o voce spuse:

Aţi avut dreptate

Însă deja nimic nu mai poate ajuta –

Nu va putea ajunge aici

Înclinaţi-vă în ierburile negre

Dormiţi, muriţi

Astfel e mai uşor să aşteptaţi

*      *      *

Această rătăcire a sunetelor

În vis ni se arătă, însă noi zâmbeam

Deasupra noastră cântau sihaştrii

Scuturându-şi lanţurile

Însă noi eram în aşternutul alb ca omătul

Rece pentru vecie

Pe afundul oceanului zburau păsări uriaşe

Visurile dalbilor fulgi coborau până-n beznele noastre

Ninseră feţele noastre calme

Sunetele aripilor doborâte

Obosite ca însăşi moartea

Cu greu se reîntorceau în ceruri

Şi se aşterneau pe marginile raiului

Ele nu mai doreau

Nu mai doreau deja nici să trăiască nici să răsune

*      *      *

Erau pleoapele feţelor de fier

Aplecate peste pagini pustii

Sunetele se lăsau la pământ

Lipindu-se cu obrajii de gheaţă

În subsoluri departe-departe

Zburau sunete stranii

Mâini slabe

Împingeau grele uşi de fier

Încet în lumile subterane

Umblă cel ce cunoscu spaima

Din sală în sală din beznă în beznă

Atrăgând stelele moarte

Spre adânc

De jur-împrejur doar cerul

Coborând trecu-străbătu

Întorcându-se în casa aeriană

Şi iertând ferocele chinuri

Vezi:

              http://www.centrul-cultural-  pitesti.ro/index.php?option=com_content&task=view&id=4673&Itemid=104

Din poezia armeană

2012-01-28T17:47:00.000+02:00

GhevorgGILANŢ

Numelela naştere (1966) – Rudik Ghevorkian. Absolvent al Institutului Politehnic dinErevan şi al Institutului de Literatură „Gorki” din Moscova (2005). Debutul înpresă – 1994. Publică în revistele din ţara sa şi din Rusia. A editat volumelede poeme Չխունացող հուշատետր (Jurnal nepieritor, 2003) şi Ճախրի՜ր, իմ գազան (Zboară, fiara mea, 2006).

KOMITAS: „TATĂL NOSTRU” *

Pulberea eternităţii

învăluia astfel: iatacul pustiu

era locaş muntean de rugăciune

şi chilie sub-

pământeană,

şi clopotniţă.

Clopotarul şi eu

pe culmea Clopotniţei.

Şi răsunând ca toate clopotele

am prins a pluti cu fumul de tămâie –

coral în lumea munteană…

Pulberea eternităţii

învăluia – acolo, unde-s trâmbiţeleheruvimilor:

rugă întru iertare în iatacul pustiu

pustiu şi sumbru.

______________

*Komitas Vardapet (1869-1935) – compozitor, etnomuzicolog, pedagog şi dirijorde cor armean. Numele la naştere – Soghomon Gevorki Soghomonian, mai apoicunoscut ca Părintele Komitas.

IUBIRECENTRIFUGĂ

Tânjesc…

Nu ştiu după ce, nu ştiu de ce.

Când sunt biat criţă – îmi amintesc propriulplâns.

Când sunt biat – îmi amintesc de dragosteamea.

Şi continui să beau, până mă fac pulbere…

După care, aburcându-mi pe umeri povarapropriului corp,

mă împleticesc spre casă.

Şi totuşi ceva îmi lipseşte…

Nu ştiu de ce – însă tânjesc.

Găsesc ce râvneam, dar îndată-mi revine tânga,

deoarece găsind, pierd speranţa de a găsi… şitot aşa

la nesfârşit…

Bârfesc zile în şir, îmi arog chip deatoateştiutor

Dau sfaturi, îndrum şi… mă iau iar cu băutura…

Acesta fiind – precum spuneam – cercul vicios.

Şi în miezul a toate – nostalgia… tânga…

După Dumnezeu.

ISTERIE

Vântul îmi sfâşie de pe piept veşmântul dezăpadă,

Apărându-se de mine.

Albă zăpadă… în lumina lui mângâietoareslăbeşte inima.

Aerian e corpul fetei ce trece pe stradă.

În jur totul se apără de mine cu o tandreţenemărginită.

În spânzurători trupurile-au înţepenit carufele spălate-n ianuarie,

Se clatină-n vânt – stindardele impersonaleinoastre indiferenţe.

În fumul cafenelelor frumoasele respiră aromade ceai,

Propunând de vânzare, ca pentru-ntâia oară,cârpe-petece colorate,

Vândute demult.

Gloata fredonează imnul, încântată depetardele propriului desfrâu,

Totul în jur se desprinde de mine îndărătnicşi tăcut.

Totul în jur se apără de mine, şi ca vântuldement

Eu îmi sfâşii de pe piept veşmântul-tristeţe.

Primăvara va topi zăpada mângâietoare.

ŞAH

Debutul a fost ireproşabil – cochetare şiatracţie, şi tandru surâs.

Iar pe la mijloc de partidă – duritate ne-durăşi un baraj feminin,

cu care era o plăcere să dai piept. În consecinţă – capcana

cu o mulţime de intrări, dar cu o singurăieşire. Ieşirea e chiar –

înfrângerea, MAT.

Abandonând armele şi predându-mă, gândeam la oregulă

Din şah, nefuncţională şi în atareconfruntări: aici

Nimeni nu propune remiză, însă mulţi, fiindchezăşie, caută

Căile prin care să nimerească-n capcană.

ISTORIAUNEI MĂRTURI

Îngerul Păzitor ia mătura şi totmătură, mătură, mătură.

Jaques Prévert

Odată,

pe când Jaques era înger Păzitor

mi-a înmânat o mătură, făcându-se nevăzut.

Şi eu am prins să mătur, să mătur, să măturAdevărul,

fără în-ce-ta-re şi în-do-ia-lă…

tot măturam Adevărul şi-l aruncam la ghena degunoi,

să nu-mi împiedice să umblu,

să mă lipesc de „ţaţe”,

să nusperie la naştere

şi să nu se-ncurce pe sub picioare,

când o fi să ne călătorim şi noi în papucialbi…

Ghena era descărcată la gunoiştea generală

unde umblă boschetarii şi leproşii,

cânii de pripas şi ale rămăşiţe.

Apoi a venit primăvara: sus, în cer, în toiulunui chefuleţ al îngerilor

din neglijenţa oarecui, de la o ţigară

lui Jaques i-au luat foc aripile,

iată de ce atâta timp nu a mai venit pe lamine

controlorul meu, Pavăza mea.

Iar eu continui să mătur, să mătur, să mătur

fără în-ce-ta-re şi în-do-ia-lă.

Iar când veni Jaques, am înţeles neamânat

ce fel de înger bicisnic este el,

cel care a decis să se facă poet…

apoi a scris că noi, cu toţii, ca porciibiblici,

nu vedem ce avem sub picioare.

Însă mie deja nu-mi păsa

(unde mai pui că Jaques de mult timp nu mai eînger).

Iar eu continuam să mătur

fără în-ce-ta-re şi în-do-ia-lă.

Deja nu mai aveam un Înger Păzitor.

Şi ce de-a mărgăritare se tăvălesc subpicioare,

numai că cine are nevoie de ele aici?...

* * *

Pe la ora cinci dimineaţă

Corpu-mi devine eteric.

Sufletul se materializează, lipindu-se

De durerea ce atârnă din tavan.

Ţigara fumegă,

Precum focul omului primitiv.

Domnilor, nu cumva şi eu

Vă par un om al peşterii?

Ceva mai târziu mă voi transforma şi eu

Într-o blană supusă, cumsecade,

Păşind nu pe netezişul apei,

Ci pe trotuare, torturat de griji.

Mă voi îngreţoşa de mine însumi şi voi scuipa

În fruntea eu-lui meu cumsecade,

Şi pe pereţii blocurilor înalte voi expune învăzul lumii firea mea cenuşie.

La lombard îmi voi amaneta inima,

Să vă pot cumpăra sufletele vândute la mâna a doua,

Spre a vă demonstra zorii, omul primitiv… –

În bolnavul oraş-grotă.

Ghevorg Ghilanţ, Leo Butnaru, Irina Barmetova, redactor-şef al revistei "Okteabr", Moscova.

ZBOARĂ,FIARA MEA…

Zboară, fiara mea.

Bunii, străbunii puteau să se-nalţe

Pe aripile cuvintelor înaripate, iar tu

Te târăşti spre margini, să vorbeşti –

De la această înălţime.

Aruncă-te în hău.

Zboară, fiara mea,

Zboară ca piatra,

Ca piatra despică

Inamicul şi bezna, înflăcărându-te…

Pentru alţii scânteiază ca o cometă sălbatică–

A dorinţelor… străine – le voi împlini!

Zboară, fiara mea.

Încă un salt,

Înşfacă – neamânat,

Ca uliul, străfulgerând spre pradă,

Ghearele-n ea să şi-le-n-fi-gă.

Înalţă-te, răpitoarea mea,

În gheare cu o vrăbiuţă,

Sfărâmate i-s oscioarele de necruţarea ta.

Tu – piatră eşti, vrăjită definitiv –

De dragoste, de moarte –

Piatră,

Fulgerând în sus.

Zboară, fiara mea.

În româneşte de

Leo BUTNARU

"N-AM SĂ MAI PUBLIC..."

2012-01-24T14:07:00.001+02:00

Pela începutul acestui mileniu, un poet, prieten de prin nord-vestul dunărean, seafurisise, în scris şi prin vorbă spusă în public cu multe ocazii, că, basta!,odată ce va împlini 50 de ani, se va lăsa completamente de poezie, adică lăsând-oîn plata Domnului. Nu l-am crezut, ba chiar, într-o călătoria a noastră prinChina, i-am ironizat niţel intenţia absurdă, iar zâmbetul său şiret sugera căîmi dă dreptate: Nu se va lăsa! Şi aşa a fost – a revenit. Nu ştiu dacă spăsit.Dar a revenit. La poezie.

Unalt poet, a tot scris pe unde a apucat că e la capăt de viaţă, gata, se vadezice de darul suflării dumnezeieşti, îşi va curma fiinţarea. Noi, buniiprieteni, tot încercam să-l abatem de la groaznica pornire şi, slavă Domnului,domnia sa s-a potolit, nepornind cu ultimă nenorocire asupra propriului destin,neajungând de la aman – la amin.

Şiiată că un alt poet, prietenul Lucian Vasilescu, ne anunţă că, gata, îşi vaspânzura lira-n cui, scriindu-i prietenului Vasile Gogea: „N-am să mai publiccărţi de poezie după aceea. Iar grupajul apărut zilele acestea în „Luceafărul”este ultimul pe care-l mai public în revistele literare. Am decis să mă oprescşi mă bucur că mă opresc aici, unde se poate spune că am început”.

Dece mă interesează pe mine atare proprie şi, concomitent, deja publică decizie?(Să pun decizie între ghilimele?...)


Cu Lucian Vasilescu la biserica romană din Cisnădioara, 2011.

Pentrucă Lucian Vasilescu e poetul – poet.

Pentrucă, bucureşteanul de el, pe linie maternă îşi trage firul vieţii din acelaşijudeţ Orhei, ca şi mine, – acum câtevaluni, prin satul Dişcova, îi căutam urmele est-moldave; localitate de pepantele căreia Lucian îi telefona, la/ spre Bucureşti, mamei sale, spunându-iunde se află în timp şi spaţiu – eram chiar prin mahalaua în care copilăriseCea care i-a dat viaţă.

Altreilea motiv pentru care sar aici cu cuvântul e chiar unul dintre motivelecare, spune Lucian, l-a făcut să se lase de scrisul poeziei. Iată-l: „Pe atunciabia dădea colţul manelei şi dânsa era atât de mică încât n-aveam cum şti ce-osă devină când se va face mare. Acum, maneaua s-a întins pretutindeni,acoperind noi şi noi teritorii. A început ca un soi de muzică (interpretată deumanoizi cu nume de cârnaţi) pentru retardaţi, acum a devenit un loc comun.Pretutindeni şi în toate puterile statului. Până şi câinii, îndeosebi „câiniide pază ai democraţiei”, latră şi ei, tot în ritm de manea, pe texte de toatăjalea şi suspinul. Atât de grozav a crescut maneaua românească, încât dacămai-marii zilei ar avea inspiraţia să schimbe imnul naţional cu o manea, nimeninu i-ar mai greşi cuvintele. Ba chiar sunt convins că, ascultând înainteameciurilor o manea în locul imnului naţional, „băieţii” din echipa naţională defotbal, atinşi la coarda sensibilă (singura, de altfel) şi-ar da şi duhul peteren, calificându-se şi câştigând orice campionat le-ar sta în cale, întrugloria sportului românesc. Avem, în brava noastră Republică Manelistă, maneapolitică, manea executivă, manea judecătorească, manea administrativă, maneamedia. Avem clădiri în formă de manea, avem o manea a infrastructurii, una aprivatizării, alta a sindicatelor, una a învăţământului şi o alta a asistenţeisociale, avem maneaua ocrotirii sănătăţii şi maneaua mediului, avem maneaua dela pagina cinci, maneaua talk-show-ului şi manea parlamentară, o manea aproscrişilor şi una a celor care se dau cu maşini care costă mult mai multdecât până unde ştiu proprietarii lor să numere. Şi tot aşa.”

Adică,şi maneaua izbeşte poetul spre abandonul poeziei…

Eibine, dragă Lucian, dacă ar fi să luăm în serios astfel de motive, şi înMoldova Transpruteană ar trebui să se la poetul – poet de poezia – poezie.Pentru că, să zicem, de la un timp, pe aici se vorbeşte „serios” – cel puţin pela parastase fastuoase – despre marii, importanţii autori de… texte pentru cântece.În sensul că, da, e adevărat, poezie – poezie nu a prea scris răposatul, dar, ascultaţiatent, ce texte de cântice ne-a lăsat el!

Eaici o crasă tentativă de amestecare a borcanelor, nu?! Poezia e una, iarversificaţia pentru cine ştie ce melodie – e cu totul altceva. Ambele cazuri –cu maneaua şi cu grafomania versificaţiilor pentru zdrăngăniri împeliţate lachitară – mie unuia mi se par absolut neserioase pentru decizii atât deîntrupate, să zic, în destin. Aş vrea să cred, dar deocamdată doar sper, că laaceeaşi concluzie va ajunge şi prietenul, poetul Lucian Vasilescu, al căruitext-manifest de abandon îl reproduc integral în continuare.

* * *

„Generoasapropunere pe care mi-a făcut-o prietenul Horia Gârbea, aceea de a colaborala numărul din ianuarie 2012 al revistei „Luceafărul”, m-a găsitzgâriind cu peniţa (prinsă în toc şi muiată în călimară) în paginile unuiregistru cu coperte groase, la un poem. Cam de doi ani scriu aşa, cu tocul, şisper ca, atunci când voi isprăvi, să public ce-am scris, într-o carte. Mi-am propus să fie ultima carte pecare am s-o public. Îi ştiu de pe acum titlul, îi ştiu şi subtitlul şimotto-ul. N-am să maipublic cărţi de poezie după aceea. Iar grupajul apărut zilele acestea în „Luceafărul”este ultimul pe care-l mai public în revistele literare. Am decis să mă oprescşi mă bucur că mă opresc aici, unde se poate spune că am început. Am început la1 aprilie 1990, tot la „Luceafărul”, angajat de Laurenţiu Ulici dreptsecretar de redacţie. Pe atunci eram pregătit pentru ceea ce speram să seîntâmple, acum nu sunt deloc dispus să-mi asum ceea ce s-a întâmplat. Pe atunciviitorul îmi părea o formă pentru care credeam că voi genera şi eu conţinut.Acum, viitorul este departe de a fi ce-a fost. Pe atunci abia dădea colţulmanelei şi dânsa era atât de mică încât n-aveam cum şti ce-o să devină când seva face mare. Acum, maneaua s-a întins pretutindeni, acoperind noi şi noiteritorii. A început ca un soi de muzică (interpretată de umanoizi cu nume decârnaţi) pentru retardaţi, acum a devenit un loc comun. Pretutindeni şi întoate puterile statului. Până şi câinii, îndeosebi „câinii de pază aidemocraţiei”, latră şi ei, tot în ritm de manea, pe texte de toată jalea şisuspinul. Atât de grozav a crescut maneaua românească, încât dacă mai-mariizilei ar avea inspiraţia să schimbe imnul naţional cu o manea, nimeni nu i-armai greşi cuvintele. Ba chiar sunt convins că, ascultând înaintea meciurilor omanea în locul imnului naţional, „băieţii” din echipa naţională de fotbal,atinşi la coarda sensibilă (singura, de altfel) şi-ar da şi duhul pe teren,calificându-se şi câştigând orice campionat le-ar sta în cale, întru gloriasportului românesc. Avem, în brava noastră Republică Manelistă, manea politică,manea executivă, manea judecătorească, manea administrativă, manea media. Avemclădiri în formă de manea, avem o manea a infrastructurii, una a privatizării,alta a sindicatelor, una a învăţământului şi o alta a asistenţei sociale, avemmaneaua ocrotirii sănătăţii şi maneaua mediului, avem maneaua de la paginacinci, maneaua talk-show-ului şi manea parlamentară, o manea a proscrişilor şiuna a celor care se dau cu maşini care costă mult mai mult decât până unde ştiuproprietarii lor să numere. Şi tot aşa. În zumzetul ăsta zgârâi şi eu cutocul şi peniţa, într-un registru cu coperte groase, la ultima carte de poeziepe care o voi mai publica. Am crezut, vreme de mai bine de douăzeci de ani,că-mi locuiesc visul. Se vede treaba c-am adormit visând frumos şi m-am trezit înplin coşmar – ce-i drept, tot un vis şi acesta. Am mai crezut şi că binomulgazetărie-poezie este unul funcţional. Despre cuvinte am crezut că ele suntcele care ţin lumea laolaltă, să nu se destrame. Am crezut în puterea lor de azidi, de a întemeia. Şi am avut dreptate, de fiecare dată, doar că lucrurile nustau cum am crezut eu în lumea asta, în limba asta şi nici acum.

Pe de altăparte, bag de seamă că se vorbeşte în perimetrul aşa-zisei „lumi literare” maimult despre Poet decât despre Poezie, în vreme ce eu găsesc că lucrurile artrebui să stea fix pe dos. De asemenea, mai observ şi că receptareainstituţională a poeziei (cea care generează şi orientează, atâta câtă este, şireceptarea publică) porneşte tot de la autor pentru a ajunge (abia uneori) latext. Iarăşi anapoda. Sau cel puţin aşa cred eu.

În fine:constat şi că reacţia literară de rezistenţă la sistem este înlocuită, din ceîn ce mai mult, pe zi ce trece, de o reacţie de adecvare. Drept pentru care măvoi adecva şi eu la mine însumi şi, după ce voi publica această ultimăcarte, mă voi retrage înăuntrul bucuriei, speranţei şi libertăţii din care mănutream, scriind, înainte de 1989. Doar că n-am să mai public. Nu vreau să sunepatetic, dar pentru mine poezia a fost (şi este) un fel de a scrie,complementar unui fel de a fi. Şi aş vrea ca aşa cum a fost (şi încă este), aşasă şi rămână.

Cu ajutorul luiDumnezeu, voi publica volumul „Ţara mea, viaţa mea, dragostea mea (despremodesta mea ratare personală)” anul acesta, la o editură importantă, darcare nu a mai publicat niciodată literatură, cu atât mai puţin poezie. Aş vreaca, împreună cu editorul, să facem în aşa fel încât cartea să aibă parte de olansare specială şi de o difuzare care să ocolească locurile/ reţelele comune.„Ţara mea…” va fi disponibilă exclusiv pe suport de hârtie. Celelaltecărţi, publicate de-a lungul vremii, vor putea fi găsite pe un site pecare îl voi „inaugura” în curând.

De aiciînainte, dacă textele mele vor mai fi invitate la întâlniri publice (lecturi,festivaluri) voi continua să le însoţesc, pentru că aşa se cuvine. Totodată, amhotărât să nu depun, atunci când va apărea, ultimul meu volum pe masa niciunuijuriu literar. Mai mult: îmi amputez acum, voluntar, orizontul de aşteptare aloricărui premiu literar sau pentru literatură. Aş vrea să fiu bine înţeles: nuacuz – doar constat şi mă recuz.”

Lucian Vasilescu

Vatra prozei, proza Vetrei. - Antologie

2012-01-20T09:53:00.000+02:00

ARGUMENT PENTRU PROZASCURTĂ

de Kocsis Francisko

Încă de la apariţia seriei noi, revista Vatra a promovat cu con-secvenţă prozascurtă prin rubricile cvasi-permanente, Vatravă propune un prozator (se înţelege de la sine că acest spaţiu se rezervaunui autor tânăr), Starea prozei scurteşi Tineri prozatori (10/1976),redactorii de atunci propunându-şi o puternică ofensivă a genului scurt,considerat şi atunci a se afla într-un declin evident. La o rapidă privireasupra fenomenului, argumentele folosite de redactorii revistei ori de cei ceau participat la dezbaterile iniţiate de redacţie s-ar putea relua şi astăzifără prea multe schimbări, poate ar trebui eliminate doar pasajele ce serefereau la un anumit realism care de ceva vreme cade în sarcina istoricilor.Dan Culcer, Mihai Sin şi Ioan Radin, fiecare dintre ei şi autor de prozăscurtă, deschideau paginile revistei unor tineri debutanţi ori la primeleapariţii în presa literară. Această generozitate n-a fost însă un gestconjunctural, ci o acţiune de perspectivă, de bătaie lungă, cu programnedeclarat, neformulat într-un manifest explicit, ci în pasaje răspândite încronici ori dezbateri pe tema actualităţii literare, cele mai multe dintre elegăsindu-şi o exprimare pertinentă şi concisă în scrierile lui Dan Culcer (deexemplu în cronica la Corn de vânătoarede Al. Ivasiuc în Vatra nr. 8/1972, Mulţi chemaţi, puţini aleşi – pe marginea unei panorame a nuvelei şipovestirii româneşti contemporane I (nr.1/1975), II (nr. 2/1975). Oasemenea ademenire spre proza scurtă într-o perioadă când spaţiul publicisticera extrem de limitat în comparaţie cu prezentul a reprezentat o tentaţiepentru mulţi scriitori. O consecinţă deloc de neglijat pentru ei era pavareadrumului spre porţile editurilor, prin ale căror servicii de cenzură se puteautrece ceva mai uşor texte deja publicate. Sigur, ca întotdeauna, nici autoriipe care a mizat Vatra n-au reuşit sărăzbată toţi, să devină prezenţe autoritare în spaţiul beletristic.

Pentru cele spuse mai sus, am căutat referinţe închiar paginile revistei. Numărul 6/1975 a găzduit colocviul Nevoia de proză scurtă la declanşarea căruia redacţia a concentratîntr-un argument demersul pe care l-a iniţiat: „Preocuparea pentru proză, îngeneral, şi mai ales pentru proza scurtă, a fost una din «constantele» revisteinoastre încă de la apariţie. Dacă se acceptă ideea că VATRA are astăzi unprofil propriu, această preocupare pentru proză a contribuit, fără îndoială, ladefinirea lui. Demonstrând că proza scurtă există, că declinul ei e doaraparent şi conjunctural, că interesul faţă de ea poate să fie resuscitat, ampublicat şi vom continua să publicăm texte de proză scurtă aparţinând unorautori foarte diferiţi, cum credem că sunt şi cei ce semnează în numărul defaţă. Cu numai un deceniu în urmă, proza scurtă era încă «stăpână» în revisteşi edituri, cel puţin cantitativ. Procesul de regresiune se datorează, oare,doar unei «mode» a romanului (mulţi povestitori travestiţi în romancieri!)?Dacă admitem că există deosebiri structurale (de vocaţie, psihologie,temperament) între romancier şi autorul de proză scurtă, nu pare să fie totatât de evidentă opinia că proza scurtă trebuie să fie doar o experienţă detinereţe a prozatorului. Proza scurtă pare să ofere totuşi un plus deoperativitate, de radicalitate în surprinderea actualităţii (esenţe şinuanţe)”. Întrebările: Romanul, genproteic, „a înghiţit” proza scurtă? Dorind să demonstrăm că proza scurtăexistă, este posibilă, necesară, deci actuală o revitalizare a genului scurt?Cine trebuie convins? – ar putea fi reluate, ar fi chiar incitantă ocomparare a perspectivelor la distanţă de mai bine de trei decenii.

La colocviul de atunci au participat Vasile Andru(„Geografia unui gen e dată de vârfuri. Mulţi nu ştiu mare lucru despre prozascurtă a Argentinei, dar cunosc povestirile lui Borges. (...) Doar existenţaunei personalităţi literare spune despre cota unui gen. Trebuie un Caragiale,aceasta înţeleg prin «nevoia de proză scurtă». Trebuie un Caragiale, unSlavici”.), Şt. M. Găbrian („Proza scurtă e necesară cât timp însoţeşterealitatea”), Alexandru George („Scurtimea nu înseamnă fragmentarism, miniaturăsau slăbiciune arhitecturală. Genul scurt presupune concentrare, acuitate, simţal proporţiei exacte, al efectului dramatic – totul însă în cadre restrânse,impuse de un anumit gen specific, având profilul lui. Consider că un conflictar exista între genul pur narativ, indiferent de lungimea lui, şi prozaanalitică, ea însăşi de foarte diferite proporţii, şi, în sfârşit, prozalirică, adică cea care a dat genului scurt câteva din reuşitele cele mai mariale literaturii noastre, de la proza poematică a lui Adrian Maniu şi G. Bacoviala povestirea lirică a lui I. Voinea sau T. Arghezi, pentru ca în forme maiample s-o recunoaştem în romanul liric al lui Mateiu Caragiale”.), Norman Manea(„arta îşi revitalizează mereu genurile”), Mircea Horia Simionescu („Excesele,gigantismul, dar şi evidenţa satisfacţiilor calităţii, precum şi criza de timp,ne avertizează că totul poate fiexprimat şi foarte pe scurt. Cerul încape în întregime într-o picătură de apă.Prejudecata dimensiunilor începe să fie evidentă. (...) gustul înclină sădescopere în trei pagini ceea ce altădată se spunea în câteva sute. Nevoia deproză scurtă e acută, dar genurile scurte continuă să rămână deficitare”.),Radu Petrescu („Apăsarea genurilor rămâne şi nu poate fi eludată, însă nuanţelese impun”), Mihai Sin („Pledoaria pentru proză scurtă nu trebuie înţeleasă doarca un refuz al «modei» romanului (...), proza scurtă e, în primul rând, opledoarie pentru evenimentul imediat, pentru reacţia spontană, devenită aproapereflex, la actualitate”. „Avem un mare autor de proză scurtă, I.L. Caragiale.Prezenţă tutelară, o certitudine liniştitoare”.).

Din cele câteva extrase, se poate schiţa oatitudine şi o raportare la genul scurt, proprii nu numai autorilorintervenţiilor, ci unei epoci. Chiar dacă accentul cade pe racordarea larealitate ca atu al prozei scurte, nimeni nu-i contestă propensiunea spreimaginar, fantastic, inovaţie. Mai mult – şi acest lucru este ilustrat extremde convingător de multe dintre prozele selectate şi în această antologie –,toate acestea sunt utilizate într-o cheie de exprimare în stare să dejoacevigilenţa poliţiei culturale şi să slăbească până la suportabil corsetulideologic. Evadarea în pseudo-fantastic, împreună cu un întreg arsenal deelemente ale realităţii concrete, cu tot bagajul mentalitar transferat într-ununivers care se comportă ca o placă de acvaforte cu acidul gata turnat e otehnică de scoatere în relief, cu contrast puternic, a unor realităţi obsesivecare nu se puteau striga în gura mare, dar nici nu puteau fi abandonate însertarul cu lacăt ori îndulcite ca siropul medicinal. Aceeaşi evadare ne poateduce cu gândul la o altfel de dezertare, de fapt, de la zugrăvirea uneisocietăţi în care tonul encomiastic începea să domine discursul public şi seinsinua în forţă şi în literatură, după o scurtă perioadă de dezgheţ care s-asimţit şi la noi după primăvara pragheză. Prin frecvenţa cu care găzduiaasemenea scrieri – creând ulterior şi o rubrică permanentă de literatură s.f.–, revista îşi ghida nedeclarat colaboratorii spre un gen de proză care scăpade constrângerile reflectării distorsionate a unei realităţi deloc idilice orieroice, cum se voia văzută de „organele” care dominau societatea şi deveneautot mai constrângătoare cu cât simţeau mai acut că le scapă printre degete„ceva”. Inteligenţa creatoare a prins gustul jocului cu semantica şi figurilede stil şi-şi făcea complice cititorul la o francare plastică a realităţii. Deaici nu trebuie să se tragă concluzia greşită că proza era în procentcovârşitor de această factură, ci doară că ea era privilegiată în paginilerevistei.

Dan Culcer revine în două numere (7 şi 8/1979)asupra stării şi condiţiei genului în Modificări în proza scurtă, comentând douăcărţi: Terasa de Mihai Sin şi Aventuri într-o curte interioară deMircea Nedelciu, fixând într-un scurt preambul o „imagine la zi” a unui fenomenliterar care suferă schimbări profunde într-un interval relativ scurt, mai alesdupă pătrunderea în spaţiul publicistic a generaţiei tinere, care va iniţiaexperimentul textualist: „Imaginea prozei scurte româneşti s-a modificatsubstanţial în ultimul deceniu, paralel cu aceea a romanului, modificare maipuţin spectaculoasă, dar nu mai puţin decisă, decisivă. O inerţie, întreţinutăşi regizată cu folos, menţine o imagine statică, cu care au început să seobişnuiască până şi profesorii de limba română – aceia care răsfoiesc doarrevistele «centrale» şi jură pe manuale –, imagine care ar dori să ne convingăcă proza ar mai fi reprezentată azi de autori ca Ştefan Bănulescu, Fănuş Neagu,Nicolae Velea, D. R. Popescu, Sânziana Pop ş.a., aşa cum reiese din antologiipublicate recent (pentru uz intern sau extern) sau din articolele de fondsemnate de criticii care nu mai citesc literatura contemporană decât, eventual,cărţile prietenilor sau ale colegilor de promoţie, dar care au vocaţiafestivismului şi a baterii apei în piuă, în genul diligentului Pompiliu Marcea.Se ignoră până şi evidenţa cronologică: aceşti autori nu au mai publicat textenoi de proză scurtă, unii de mai bine de un deceniu. În acest caz se iau înconsiderare «firme» şi nu texte. Dacă unii dintre cei pomeniţi au abandonatproza scurtă, în evoluţia căreia contribuţia lor nu poate fi neglijată, pentrua se dedica romanului, este treaba criticii să restabilească adevărul: suntmulţi alţi prozatori, inegali ca productivitate, reuşind însă să-i marchezedrumul cu texte demne de toată atenţia, despre care e nevoie să se scrie cu maimultă comprehensiune, fără a abandona desigur spiritul critic. Iată câţiva:Paul Georgescu, Radu Petrescu, Mircea Horia Simionescu, Radu Cosaşu, ValentinŞerbu, Mircea Ciobanu, Norman Manea, Alexandru George, Romulus Vulpescu, MihaiSin, Alexandru Papilian, Eugen Uricaru, Horia Pătraşcu.

Mai puţin comentaţi, dar nu mai puţin interesanţi,chiar dacă nu au publicat decât prin reviste, chiar dacă sunt şi poeţi saucritici, chiar dacă nu au fost citiţi cu suficientă atenţie, chiar dacă nu audebutat cu proză scurtă sau n-au mai publicat volume de mult, sunt totuşi ceice susţin încă proza scurtă: Nicolae Manolescu, Marian Popa, Ion Maxim, AnaBlandiana, Şt. M. Găbrian, Gheorghe Schwartz, Ioan Radin, Mircea Opriţă, VasileAndru, Costache Olăreanu, Vasile Spoială, Horia Ursu, Gheorghe Săsărman,Vladimir Colin, Al. Vlad, Dumitru Matală, Letiţia Vladislav, Mircea Nedelciu,Andrei Ujică, Ioan Groşan, Radu Ţuculescu, Dan Gârbovan, şi lista nu ecompletă.

Am înşiruit atâtea nume, alăturându-le în pofidadiferenţelor valorice evidente, pentru a demonstra existenţa unei arii parţialcercetate în care pătrund, încetul cu încetul, nume noi”.

Şi lista de nume a lui Dan Culcer e destul deredusă faţă de câţi autori au semnat în revista Vatra până la data acestor consideraţii.

Răsfoind colecţia revistei, completăm lista cu alţiautori promovaţi de redacţie: Radu Ciobanu, Viorel Ştirbu, Corneliu Ştefanache,Gheorghe Crăciun, Gheorghe Iova, Constantin Novac, Ion Ilie Mileşan, CornelDimovici, Valentin Şerbu, Dana Dumitriu, Petru Dorşan, Vasile Gogea, MirceaStanciu, Ion Nete, Ion Zăvoianu, Olimpiu Nuşfelean, Maria Baciu, Radu Mareş,Bogdan Ulmu, Mircea-Valer Stanciu, Sorin Teodorescu, Crăciun Bucur, CornelNistea, Dumitru Dinulescu, Rodica Braga, Florin Bănescu şi mulţi alţii.

La rândul lui, Gheorghe Perian notează înintroducerea la comentariile pe marginea unor volume publicate de AlexandruPapilian, Dumitru Dinulescu, Dan Mutaşcu, Eugen Uricaru, Vasile Igna, MirceaDiaconu, Starea prozei scurte (nr.10/1979, 12/1979): „Revirimentul prozei scurte nu mi se pare un fenomenîntâmplător, după cum n-a fost întâmplătoare nici irupţia nuvelei din deceniulşapte. Din analizele pe care le-am întreprins, se poate observa că un spiritnou se instalează în literatura actuală prin proza scurtă. Să ne amintim că înanii ’60, când publicau D. R. Popescu, Fănuş Neagu şi Lucian Velea, spiritulnou şi-a făcut loc în literatura epocii tot prin proza scurtă. Se pare căacestui gen îi revine misiunea de a anunţa, cu o clipă mai devreme, schimbărilede mentalitate care au loc periodic în viaţa unei literaturi”.

Dacă privim retrospectiv, sesizăm că datoriacriticii de care vorbeşte Dan Culcer a trecut la pasiv, iar schimbarea dementalitate de care aminteşte Gh. Perian s-a instalat în roman şi în prozaexperimentalistă. În evoluţia genului nu s-a petrecut nimic spectaculos, n-auexistat perioade de dominaţie în zona epicii, rămânând mereu sora mai mică aromanului. Cu toate acestea, proza scurtă a avut şi are în continuare adepţi.Antologia îşi propune să repună în centrul atenţiei – pentru o clipă măcar –această specie pe nedrept considerată periferică, minoră, neperformantă.

În anii nouăzeci, revista a abandonat proza scurtă,locul ei fiind luat de jurnal, literatura carcerală şi o puternică ofensivăcritică, multe dintre ecourile lor nefiind încă stinse. Însă proza scurtărevine încet în paginile revistei, tinzând să devină o prezenţă constantă, faptevidenţiat şi de antologia noastră.

Nevoia de proză scurtă, ca să folosim formulade-acum treizeci de ani a redacţiei, nu s-a stins, dar nici n-a înclinatbalanţa în favoarea ei, chiar dacă mulţi autori din generaţia care pătrundeaatunci în literatură a cultivat specia cu determinare şi îndemânare. Cu toateacestea, impresia (sau chiar convingerea) că trambulina mică a prozei scurte nupoate catapulta opera în zona de mare amplitudine a epicii în care exceleazăromanul a continuat să ţină specia în planul secund al interesului creator şireceptor. Sperăm ca selecţia noastră să clatine serios această percepţie şi sădezvăluie virtuţi pe care numai proza scurtă le poate etala.

În final, se cuvin mulţumiri întregii redacţiipentru implicarea fără rezerve în realizarea acestui proiect.

cuprins

Argument ...................................................................................5

Gabriela Adameşteanu

Salonul...................................................................................11

Gara de Est ............................................................................19

Vasile ANDRU

După Saturnalii sau când e luna în creştere ............................... 25

Muntele şi călăuza.................................................................. 29

Ana BLANDIANA

După-amiaza aceea .................................................................36

Rodica BRAGA

Eternităţi de-o clipă .............................................................. 41

Nicolae BREBAN

Ultimul barbar........................................................... 47

Celălalt versant.............................................................. 54

Leo BUTNARU

Anfiladă..................................................................................63

Dacă tristeţe nu e... ................................................................66

Radu COSAŞU

Filmele dimineţii..................................................................... 70

Gheorghe CRĂCIUN

Cal pe deal lângă satul Nereju................................................. 73

Alte puncte de fugă .................................................................76

Maria Luiza CRISTESCU

Discurs despre fiinţa numită lama........................................... 85

Ca să scapi, mereu înainte ....................................................... 88

Dan CULCER

Umbra....................................................................................95

Eugen CURTA

Fotografia.............................................................................100

Nichita DANILOV

Maşa şi Extraterestrul ...........................................................104

Cornel DIMOVICI

Soarele şi lumina sunt aceleaşi............................................. 119

Partida de cărţi..................................................................... 123

Mihai DRAGOLEA

Ce miros frumos are iubirea.................................................. 136

Daniel DRĂGAN

Frumoasa uitare................................................................... 155

Şt. M. GĂBRIAM

O şaibă perfectă ....................................................................157

Capcana de muşte............................................................... 161

Vasile GOGEA

Scene din viaţa bunului Anselmus......................................... 165

Bdros HORASANGIAN

O dimineaţă crăpată şi tăiată în felii la Macondo ....................167

Isabelle.................................................................................171

Dumitru HURUBĂ

Basculanta albastră.............................................................. 191

Marius JUCAN

Madona................................................................................196

KOCSIS Francisko

Cantata profana.................................................................... 200

Norman MANEA

Lunecătoarea lume a poveştilor............................................. 215

Octombrie, ora 8................................................................... 219

Ceaiul lui Proust................................................................... 223

Nicolae MANOLESCU

Uşa zidită......................................................................... 227

Răscrucea........................................................................ 231

Radu MAREŞ

Drum spre nord ....................................................................236

Ion Ilie MILEŞAN

Vânătoare fără şansă............................................................ 242

Ovidiu MOCEANU

Punct şi de la capăt............................................................... 247

Mircea NEDELCIU

NORA (sau balada zânei de la Bâlea-lac .................................259

Calul cu frâu încorporat zburdă

drept spre ţinta dinainte stabilită.......................................... 256

Bujor NEDELCOVICI

Drumul Damascului ..............................................................259

Ion NETE

Ceaţă însorită....................................................................... 269

Cornel NISTEA

Pepeni galbeni din Norvegia................................................... 272

Olimpiu NUŞFELEAN

Meri pitici.............................................................................276

Costache OLĂREANU

Mărturisiri despre copaci....................................................... 279

Muzeul romancierilor lumii ....................................................281

Dragoste cu vorbe şi copaci................................................... 286

Analtolie PANIŞ

Râurile care fierb.................................................................. 292

Radu PETRESCU

Sub cireşi.............................................................................295

Marian POPA

Situaţia................................................................................301

Mircea PORA

Focul ..................................................................................307

Mărturisiri............................................................................319

Ioan RADIN

O problemă care nu suferă amânare ......................................322

Telefonul...............................................................................324

Se mai întâmplă.................................................................... 236

Gheorghe SCHWARTZ

Scamatorul........................................................................... 328

Întâlnirea..............................................................................333

Femeia din vis....................................................................... 337

Mircea Horia SIMIONESCU

Casa .....................................................................................342

Antonpannescă..................................................................... 344

Mihai SIN

Confruntarea........................................................................ 348

Viorel ŞTIRBU

Clementina........................................................................... 351

Sorin TITEL

De pe „colină”....................................................................... 355

Paul TUMANIAN

Visul văduvei ........................................................................365

Marius TUPAN

Steaua de cumpănă.............................................................. 379

Radu ŢUCULESCU

Ah, ce nuntă!........................................................................ 384

Ultimul cenaclu literar......................................................... 386

Andrei UJICĂ

Despre cum a fugit fata şefului de gară să-şicaute

iubitul şi ce a găsit ea într-un război..................................... 391

Eugen URICARU

Floare de o specie necunoscută............................................. 397

Horia URSU

Iarba de august..................................................................... 406

Daniel VIGHI

Logodna ................................................................................413

În vizită................................................................................416

Alexandru VLAD

Dragostea şi porumbeii albi................................................... 419

Un om tânăr .........................................................................424

Andrei ZANCA

Dula.....................................................................................431

O ANTOLOGIE... SPAŢIALĂ

2012-01-19T09:33:00.001+02:00

Întocmirea unei antologii de poezie arevistei Vatra e un gând mai vechi,devenit realizabil abia acum, din motive asupra cărora ar fi cu totul inutil săinsistăm. Intenţia e una, faptul în sine e cu totul altceva. Greul a început abiadin momentul în care certitudinea editării m-a împins la treabă. Mi-am fixat uncriteriu care trebuia să fie operaţional în cazul tuturor (subiectiv, ca încazul oricărui antologator, dar asumat), deşi aşa ceva e greu de imaginat. Amrecitit tot ce s-a publicat sub formă de vers şi m-am lăsat impresionat deimagini, metafore, ritm, formă clasică ori libertate de rostire, sugestie şidirecteţe, gravitate şi joc, alegând, comparând, renunţând, trecând de la numărla număr şi de la an la an cu gândul tot mai cristalizat şi mai frustrant căspaţiul de care dispun este mult prea drămuit. Fiind cititor al revistei chiarde la apariţie, ştiam ce zace în paginile ei şi peste ce voi da şi mă surescitagândul că voi extrage pagină cu pagină un mic monument liric. Listaimpresionantă de nume dă seamă despre gradul de frecventare a revistei de cătrecei mai prestigioşi autori, faptul în sine vorbind şi despre importanţa care is-a acordat neîntrerupt în contextul publicisticii culturale româneşti. Pelângă proza scurtă, promovată programatic de redacţie, ne dăm seama că nicipoezia n-a fost neglijată şi i s-a rezervat loc ori de câte ori îndeplineacriteriul valoric. Chiar dacă într-o vreme era privilegiată poezia de o anumităfactură şi i se rezervau spaţii în paginile din faţă, poezia bună reuşea săpătrundă în paginile de unde începea cu adevărat lectura. Şi acest lucru sepoate urmări cu uşurinţă prin metoda pe care ne-am impus-o, aceea de aspecifica sub texte numărul, anul şi pagina la care se găsesc poemele preluateîn antologie.

Criteriul hotărâtor de selecţie a fost catextul să impresioneze, să şocheze, să emoţioneze, să încânte, să uimească,orice, numai să nu te lase indiferent sau, şi mai rău, să decepţioneze.Recunosc că am avut parte de toate acestea. În acelaşi timp însă, ştiu că nu neraportăm identic la un text, atitudinea e definită de întregul nostru trecut,de experienţă, concepţii, aşteptări, gusturi, de starea din momentul lecturii,dar şi de ceva indefinit, capabil să producă rezonanţă, empatie. De aceea nicinu mă aştept să fiu confirmat în toate opţiunile, sper însă să nu se adune preamulte reproşuri nici în talgerul celălalt.

Această antologie a devenit deja una dintrecărţile mele de căpătâi şi sper să fie la fel pentru foarte mulţi cititori depoezie. Este, prin suma de texte, un tablou secvenţial în mozaic al unei epociîn care s-a produs o falie profundă în existenţa socială, resimţită însăîntr-un grad diferit, mult mai puţin devastator, în geografia lirică, poeziaavând o capacitate de reacţie la social mult mai nuanţată decât proza,absorbită în substratul sensibil, emoţional, reflexiv. Chiar dacă e vorba numaide poezia publicată de o singură revistă, antologia reuşeşte în întregul ei sădea o imagine fidelă a unei lungi perioade de manifestare a poeziei româneşti.

KOCSIS Francisko

Cuprins

Poeţi lăsaţi la vatră, de Al. Cistelecan ....................... 5

Dirijabilul de hârtie, de KocsisFrancisko .................. 7 ...

Constantin Abăluţă

Florenţa Albu

Horia Bădescu

Ana Blandiana

Andrei Bodiu

Mariana Bojan

Emil Brumaru

Romulus Bucur

Leo Butnaru

Constanţa Buzea

Magda Cârneci

Dumitru Chioaru

Mircea Ciobanu

Nicolae Coande

Dan Coman

Daniel Corbu

Ben. Corlaciu

Traian T. Coşovei

Ioana Crăciunescu

Ion Cristofor

Dan Damaschin

Vasile Dan

Dan Dănilă

Nichita Danilov

Simona-Grazia Dima

Leonid Dimov

Ştefan Aug. DoinaŞ

Gellu Dorian

Anghel Dumbrăveanu

Victor Felea

Dinu Flămând

Ioan Flora

Emilian Galaicu-Păun

Ovidiu Genaru

Tudor George

Liviu Georgescu

Bogdan Ghiu

Gheorghe Grigurcu

Dan Bogdan Hanu

Emil Hurezeanu

Florin Iaru

Vasile Igna

Letiţia Ilea

Nora Iuga

Mircea IVĂNESCU

Gheorghe Izbăşescu

Claudiu Komartin

Alexandru Lungu

Angela Marinescu

Gabriela Melinescu

Ioan Milea

Ion Mircea

Ioan Moldovan

Florin Mugur

Ion Mureşan

Viorel Mureşan

Alexandru Muşina

Irina Nechit

Aurel Pantea

Iustin Panţa

Marta Petreu

Daniel Pişcu

Augustin Pop

Ioan Es. Pop

Ion Pop

Adrian Popescu

Nicolae Prelipceanu

Marius Robescu

Ioanid Romanescu

Lucian Scurtu

Marin Sorescu

Octavian Soviany

Mircea Stâncel

Petre Stoica

Liviu Ioan Stoiciu

Ion Stratan

Traian Ştef

Grete Tartler

Marcel Tolcea

Floarea Ţuţuianu

Radu Ulmeanu

Mihai Ursachi

Ioan RaduVăcărescu

Matei Vişniec

Alexandru Vlad

Vasile Vlad

George Vulturescu

Violeta Zamfirescu

Andrei Zanca

Poeţii din cercul revistei VATRA

Tudor Balteş

Ioan Barassovia

Nicolae Băciuţ

Iulian BOLDEA

Teodor Borz

Dan Culcer

Ion Dumbravă

Andrei Fischof

Zeno Ghiţulescu

Romulus Guga

Kocsis Francisko

Lazăr Lădariu

Maria Mailat

Soril Miavoe

Dumitru Mureşan

George L. Nimigeanu

Eugeniu Nistor

Ioan Suciu Moişa

Ioan Veza

O PRELEGERE DE EXCEPŢIE

2012-01-17T14:04:00.001+02:00

Printreevenimentele prin care Chişinăul a marcat Ziua Culturii Naţionale s-a înscrisşi excepţionala prelegere a lui Horia-Roman Patapevici Eminescu şi viziunea paradiziacă. De data aceasta, preşedinteleInstitutului Cultural Român a fost invitatul ICR Chişinău„Mihai Eminescu” (director dl Petre Guran), iar conferinţa a avut loc în sala Răut a hotelului„Leogrand”, întrunind o numeroasă audienţă. Conferenţiarul a început-o… abrupt:„Niciodată nu am vorbit în public despre Eminescu. Mi s-a făcut o reputaţie dedetractor al lui Eminescu”, pentru ca, în finalul magistralei prelegeri, să fieaplaudat îndelung pentru verva competenţăa profunzimea studiului prezentat şi,bineînţeles, pentru omagiul adus Marelui Poet. Incontestabil, deja Horia-RomanPatapevici face parte din cohorta celor mai buni eminescologi, faptul putând constitui o surpriză plăcută – şi de… proporţii! – pentru adversarii de ieriai domniei sale care, sunt sigur, îşi vor rări rândurile.

Autografe

Sala de conferinţe

Sfârşitul Sărbătorilor de Iarnă

2012-01-16T09:00:00.001+02:00


*Vine capra de la munte/ C-o steluţă albă-n frunte!*


*Căluşarii*


*Joacă, joacă, Moş Martine, / Că ţi-oi da miere şi pâine!*

                             Ca dintr-un pom ce creşte-n paradis
                             Din bradul trist culeg azi jucării,
                             Căci Anul Nou s-a dus precum un vis
                             Cu daruri, cu urări şi bucurii.

                             Adun în coşuleţ de mucava
                             Roadele colindelor frumoase
                             Pe care-un an întreg le-om aştepta
                             Să revină-n cetini, luminoase.

                             Iar când văd bradul fără daruri, vai!
                             Mă prinde-un straşnic dor de Moş Crăciun –
                             Şi iau din coş podoabele din rai
                             Şi grijuliu pe rami din nou le pun.