Se afișează postările cu eticheta Şlefuitorul de lentile. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Şlefuitorul de lentile. Afișați toate postările

sâmbătă, 27 iulie 2019

DESPRE NEGRII LITERARI


FRAGMENT DIN ESEUL „ONOER ȘI ONORARIU”

 Leo Butnaru

S-a întâmplat că și Anton Pavlovici Cehov și-a pus semnătura sub unele lucrări străine, însă numai la insistenta rugăminte a autorului acestora, A. Brodski care, în virtutea reputației de care se bucura prozatorul, îl implora să „aranjeze“ undeva nuvela Cu totul obișnuit. Din când în când, Brodski îi scria lui Cehov: „N-ați accepta să dați din nou drept a d-voastră vreo povestire de-a mea? Am nevoie de bani. Dacă sunteți de acord, voi scrie lucrarea, expediindu-v-o“.

Dumas-tatăl (și... mama mușchetarilor...)

Firește, nici Brodski nu era un simplu negru literar, nici Cehov un Dumas care, se zice nu fără temei, deținea o întreagă „plantație literară“, pe care se speteau zilierii cuvântului. Unul din ei a fost romancierul și dramaturgul Auguste Maquet care, la 4 martie 1845, îi scria proprietarului rodnicei „plantații“ de romane: „Dragă prietene, colaborarea noastră n-a avut niciodată nevoie de cifre și contracte. Prietenia, cuvântul dat au fost suficiente, așa că am scris cinci sute de mii de rânduri despre treburile altora, fără să dăm un singur rând despre treburile noastre. Și iată că într-o zi am rupt această tăcere, pentru a respinge calomniile josnice și stupide, făcându-mi cinstea de a-mi cere să declar că am scris împreună mai multe opere. Pana dumitale, dragă prietene, a spus prea mult; ai dreptul să mă faci celebru, dar nu să mă plătești de două ori. Dumneata m-ai plătit pentru cărțile pe care le-am făcut împreună. Neavând contract cu dumneata, nici dumneata nu ai chitanță de la mine. Dar să presupunem că mor, orice moștenitor hrăpăreț poate veni cu declarația dumitale în mână, cerându-ți ceea ce mi-ai dat o dată. După cum vezi, cerneala cere cerneală și mă obligi să mâzgălesc hârtia.
Declar că renunț, începând cu azi, la orice drept de proprietate sau de reeditare a următoarelor opere scrise împreună: Cavalerul d’ Harmental; Sylvaniere; Cei trei mușchetari; După douăzeci de ani; Contele de Monte-Cristo; Războiul femeilor; Regina Margot; Cavalerul
Casei Roșii,
considerându-mă odată pentru totdeauna suficient răsplătit de dumneata, potrivit înțelegerii noastre verbale“.
Peste o vreme însă, „negrul“ s-a răzvrătit și Dumas se văzu nevoit să-i acorde lui Maquet uneori jumătate, alteori chiar două treimi din drepturile de autor(i!), iar la premiera spectacolului Cei trei mușchetari numele „sclavului literar“ fu trecut pe afiș alături de cel al „plantatorului“. La 1858, Maquet intentează un proces judiciar, la care se află că alți „negri“ ai lui Dumas fuseseră Adolphe de Leuven, Frédéric Gaillardet, Auguste Anicet-Bourgeois..., în total 75 de colaboratori și coautori. Evident, cititorii nu le-au întâlnit numele majorității din ei pe copertele „cavalerilor“,  „mușchetarilor“ și „reginelor“, care îl recunosc de părinte (dimpreună mamă și tată!) doar pe Dumas-tatăl. Nu știm dacă pe anonimii coautori i-a consolat faptul că, imensă, opera lui Dumas atestă, în mare, o grandoare sterilă. Dar, cu dreptate vorbind, câteva piscuri rămân, totuși, semețe peste orizonturile istoriei literare. Și încă ceva: povestea cu „negrii literari“, – cum să vă spun? – pare a da motive pentru asociații genealogice pe cât de subtile, pe atât de delicate... Mă gândesc că fulminantul prozator fusese fiul natural al generalului Alexander de la Pailleterie, zis Dumas după numele pe care-l preluă de la mama sa, nimeni alta decât... o sclavă de culoare.
Odată ce veni vorba de negrii înrobiți, imprevizibila derulare a subiectului face să ne amintim de Shelley, care refuza să bea ceaiul îndulcit din motivul că, cică, zahărul e produs de sclavii de culoare și că el, poetul, nu poate accepta sub nicio formă exploatarea negrilor de către albi. Cu circa patru decenii după moartea bardului englez (1822), în 1860, confratele său spaniol Jose Zorilla cumpăra în portul Campeche câteva zeci de indieni, pentru a-i vinde la preț de speculă în Cuba, unde acei nefericiți oameni de culoare aveau să aibă legătură nemijlocită cu... literatura. Dat fiind că în 1861 Havana intenționa să-și sărbătorească jocurile florale, niște intelectuali, chipurile, propuseseră o temă-surpriză pentru un concurs literar axat pe prezența a 70 de mii de sclavi (trebuia să-i trimită Spania), pe care aveau să-i descrie poeții, întru a susține proiectul de export în continuare a jertfelor rasismului...

luni, 13 mai 2019

ESEU DIN ATENEU



Cum se naște o lucrare artistică? Greu de spus și, posibil, doar parțial și vag de spus. Se zice, și pe bună dreptate, că autorul va fi surprins de neprevăzut nu doar în timpul când își scrie cartea, ci chiar și atunci când o recitește, și acesta ar fi încă o dovadă că în timpul travaliului el nu realizează deplin, cu absolută claritate, cum se developează subiectul, cum înaintează etc.
Forța, mobilitatea, dar și diversitatea combinatorie a jocului spiritului sunt infinite și, în mare, indefinibile, nimeni nefiind în stare să prevadă ce subiecte, metafore, feerii, coliziuni, combinațiuni etc. pot apărea în surprinzătoarele declanșări a predispozițiilor sale creatoare inventive până la miraculos, uneori. De unde, cu secole în urmă, regretul lui Alfred de Vigny: „Neagră este mâhnirea când vezi că nicio religie și nicio filosofie nu pot da creației o explicație satisfăcătoare”, tristețe care, peste un secol, se răsfrânge și în constatarea lui Lev Șestov: „Încă n-a fost în stare niciodată vreo teorie estetică să ghicească în ce direcție o va lua gândul artistului și unde se află granițele activității lui creatoare”.
Dorința de a identifica „ce”-ul și „cum”-ul experienței și întâmplărilor interioare, prin care să-ți înțelegi cât de cât propriile stări sufletești, de conștiință creatoare. Cu un alt gând ascuns că, posibil, pe cele benefice să ți le poți chiar provoca, să le poți mobiliza, orienta. Iar pentru a fi credibile, cât mai autentice cele aflate din intimitatea ta, să te alegi cu unele repere necesare ce ți-ar permite comparația propriei tale experiențe cu experiențele de aceeași natură a altor artiști/ scriitori, astfel reușind să înțelegi și ceea ce te individualizează deosebitor de alții.
Așadar, după cum presupunea Wilhelm Dilthey, „Procesul de comprehensiune trebuie să aibă pretutindeni aceleași caracteristici comune, întrucât el este determinat de condițiile și mijloacele comune ale acestui fel de cunoaștere (în cazul nostru, de creație. – n.m.). În aceste trăsături de bază el este același. Dacă vreau să-l înțeleg pe Leonardo, atunci intră în acțiune interpretarea acțiunilor, picturilor, tabieturilor și scrierilor, și anume totul laolaltă, într-un proces omogen unitar”, deoarece „Aceleași funcțiuni și componente sunt prezente în toate individualitățile, iar predispozițiile diferiților oameni se deosebesc prin gradul lor de intensitate”, mai menționa Dilthey în anexele la manuscrisul de bază.
Chiar dacă este imposibil de a „capta” și reflecta în totalitate fenomenologia complexă a „zămislirii” poetice, s-ar putea totuși oarecât ilustra (presupune) procesul de creație în felul în care l-a înțeles Valéry: „Ideea primă se propune așa cum este. Dacă ea trezește nevoia sau dorința de a se realiza, își dă o finalitate, care este opera, iar conștiința acestei destinații cheamă întreg aparatul mijloacelor și dobândește tipul de acțiune umană completă. Apar în această fază, pe care am numit-o «articulată», deliberări, luări de poziție, tatonări. Noțiunile de «început» și de «sfârșit», străine producerii spontane, nu intervin în mod egal, decât în momentul în care creația estetică trebuie să ia aspectele unei fabricări”.
Cum și când se naște o lucrare artistică?

joi, 2 mai 2019

IERARHII DUPĂ URECHE



Încă din tinerețe, am tradus din mulți poeți, unii mari, alții foarte mari, iar ceilalți chiar geniali. Traducând, înveți nu doar meseria „pură”, ci și criteriile, gradele de evaluare, de importantă artistică în context, în contexte. (De altfel, fără criteriile în cauză profesie adevărată nici nu există.) Iar după întâlnirile și „colaborările” cu astfel de maeștri de multe ori mi-e jenă, când văd pe cine îi dau de poeți contemporani importanți unii critici de-ai noștri. Adevărat, unii din autorii de poeme îmi sunt buni colegi, dar – iertare – dânșii nicidecum nu trag la calificativele supreme. La ce bun acest joc al exagerărilor, al futilităților? Iar tu, pentru a fi luat în considerație, eventual pentru a câștiga, trebuia să fi fost declarat echinoxist, să fi frecventat Cenaclul de luni sau cel al lui Crohmălniceanu, să poți organiza manifestări cultural-literare la care să inviți și să premiezi pe cei de care ai nevoie, ca viitori membri in jurii etc. Însă un scriitor din stânga Prutului nu poate „aduna” atâția simpatizanți, deja... montați, printre criticii literari dintr-un juriu sau altul, dintr-o regiune sau alta a Țării, pentru ca să creadă că ar reuși să întrunească voturi câștigătoare.
Chiar dacă unii confrați, mai onești, sunt cât de cât obiectivi față de ceea ce se scrie peste Prut, spre Nistru, printre ei fiind și Liviu Ioan Stoiciu care, în Jurnal, pe 28 martie 2011, scria: „Am spus și eu câteva cuvinte, la invitația moderatorului – am amintit că suntem în ziua unirii cu Basarabia (27 martie) și că basarabenii nu sunt nici azi introduși în istoriile literare din România, deși ei scriu în limba română mai bine decât românii din țară (în schimb sunt recuperați români din emigrație care nu mai scriu în limba română)...”
Sau Liviu Antonesi, care se referea la cărți întâmpinate cu o „tăcere asurzitoare", după principiul magiei dâmbovițene – despre ceea ce nu se vorbește nu există. Printre acestea sunt și majoritatea cărților autorilor basarabeni care, nu o singură dată, ca valoare depășesc ceea ce la București este proclamat-aclamat drept... ura!
În întregul ei, de azi și de pretutindeni, nu are o valorizare obiectivă, iar mai mulți autori beneficiază de bonusuri amicale de o valoare falsă. Pe ambele maluri ale Prutului, în vârful Carpaților și pe meterezele cetății Soroca, etcetera, există zeci, sute de ierarhii personale referitoare la poeții și poezia română. Însă o ierarhizare cât de cât de ansamblu, aproape credibilă, încă nu o avem. Sunt chiar și ierarhii regionale, județene, sau văzute din provincii. Ierarhii ale grupurilor și prieteniilor de scriitori, critici și poeți de-a valma. Există ierarhii înjghebate la unele reviste de cultură și literatură. Probabil, există... – dar există totuși și șubrede ierarhii universitare și de-a dreptul catastrofale – ierarhiile academice, în special cele de la Chișinău, unele – de jurii. Astfel, literatura română e derutată prin ierarhizări confuze, adică nici pe departe credibile.
În ce privește (doar...) specificul „axiologiei” din Estul României, interriveran, la Chișinău chiar și cei mai răsăriți critici se țin, strict, de regula listei: primul, al doilea, al treilea scriitor (poet, prozator/ romancier...). De regulă însă, unul zice – cel mai bun poet este Q, altul – cel mai bun este – W, mai celălalt – că vârful Parnasului din vreo suburbie e R, de te miri ce registru redus al sensibilității și percepției axiologice au. Acestora să nu le vorbești de stiluri, personalizări, diversitate, eventuale paralelisme ale mai multor autori de vârf, ci, strict, spune-le de unu. Rigurozitatea listei este „armată” de inflexibilitatea dogmatică și lipsa unui demers creator în textele respectivilor dibuitori critici literari. Opțiuile lor personale nu sunt în nicio relație cu obiectivitatea. Ei sunt prinși într-un sport al clasamentelor la nivelul amatorilor de literatură și nu al exegeților. Din păcate.
Dar în această disonanță sau cacofonie axiologică ce să facă scriitorul propriu-zis? Nimic altceva, decât să se străduie să rămână pe orbita sa predestinată, a cunoașterii și literaturii, curiozității și iluziei necesare, toate concentrate în eforturile de luciditate și onestitate de a nu se falsifica el pe sine însuși și de a nu se lăsa falsificat de alții sau de împrejurările sociale. Concomitent, sau în aceeași ordine de idei, scriitorul de valoare nu trebuie să aibă pretenția de a fi încadrat de critic profesionistă, găsind destul de nobilă critica artiștilor, a colegilor. Aceasta, în vectorii cu bătaie prelungă a ideii lui Charles Baudelaire că poetul cultivat, inteligent, bineînțeles, este în stare să definească atât propria poezie, cât și însăși condiția poeziei, în general.

vineri, 28 septembrie 2018

STAREA DE DEBUT(ANT)


Leo Butnaru

STAREA DE DEBUT(ANT)

Nu există exactitate în a identifica, retro, momentele în care au prins a te bântui gândul la literatură, la poezie. Chiar așa zis: la literatură, la poezie, pentru că poți avea gânduri... literare, poeticești, fără să fii atras de literatură sau poezie ca expresie – a ta pentru alții, ca scriere a lor, prin modificare, potrivire, stilizare. Astfel că acele prime imbolduri pot fi oarecât identificate, dar mai curând presupuse, potrivite. Poate ieși din asta un pasaj autobiografic frumos, la unii – destul de... mustos. Însă, important e totuși că, oarecând și oarecum au existat acele momente ce-ți dădeau fiori întru creație, poeticești, îmboldindu-te (literar spus: impulsionându-te) să scrii, să-ți croiești pârtii de versuri sau de proză înșiruite în rândurile celor dintâi pagini ale tale de pre-debutant sau debutant mai răsărit, mai de luat în seamă.
În ce mă privește, cu oarece exactitate, poate că chiar destul de multișoară exactitate, cred că misteriosul prim-impuls de a potrivi versuri mi s-a întâmplat în toamna anului 1964. Numai că nu aș putea numi cu aceeași „precizie” și locul: sau că în livada unei case de la numărul 28 al străzii Krutaia (Abrupta) din Chișinău, sau în patul din acea casă, spre un miez de noapte, înainte de somn. Sau poate în clasele școlii medii nr. 11 „Ion Creangă” din capitala RSS Moldovenești, unde ajunsesem de-a dreptul amărât că, într-o școală dintr-un sat de pe Răut, Chițcani, eram nedreptățit la note, pe multe din care eu mi le-aș fi vrut maxime, însă pe care profesorii neospitalieri din acea localitate mi le dădeau înapoi, mi le scădeau cu cel puțin un punct. Tristă și nici pe departe exemplară îndoielnica lor pedagogie fără niciun Dumnezeu...
Da, la Chișinău am fost adolescentul care trăia... imprevizibil, „neplanificat” o copilărie de... scriitor care tindeam să ajung... Junele ins care își purta prin locurile mai ferite ale orașului tristețile itinerante de adolescent aflat în grea perioadă de desprindere de sat și de integrare urbană. Conștient sau fără a realiza acest fapt, novicele ce eram încerca să-și stimuleze posibilele întâmplări „de creație” sau chiar evenimente ale spiritului său avid, neliniștit, ce l-ar conduce spre o mai bună cunoaștere a tainelor îndeletnicirii/ profesiei jinduite, cea de scriitor, care ar vrea să i se întâmple, în mod... accelerat, abundent, conform naturii sale.
Acum bineînțeles că mă ispitește și întrebarea de sine, dacă, rămânând la Negureni, la Răut, aș fi început să scriu versuri. Cred că da.
Numai că pe acolo, la țară, în modestele biblioteci din Negureni și Chițcani, sigur că ar fi evoluat altfel adolescentul care găsi curajul să se „transplanteze” (el singur pe sine) din satul sovietic moleșit, adormit, indiferent și speriat de fantome în orașul ceva mai liber, mai dezinvolt, mai curajos în cele existențiale. Astfel, încetul cu încetul, în vălmășagul reacțiilor de la școală, dar mai ales al vălmășagului stradal, cotidian, începea să priceapă cât de pernicioasă este ideocrația utopică, partocarția comunistă în melanj inevitabil cu șovinismul și imperialismul rusesc.

miercuri, 4 iulie 2018

DESPRE POEZIA INSPIRATĂ DE ORAȘ


Spre sfârșitul lunii februarie a anului 2018, regizorul-moderatorul unei emisiuni TV mă urcase pe colinele cartierului Ciocana, întrebându-mă despre cum m-am orășenizat eu, dacă am conștientizat acest fapt și dacă o fi intrat el sau nu în poezia mea de tinerețe etc. Uite, acolo, pe culmile celui mai înalt cartier din  (aproape...) metropola moldavă m-am surprins să constat – jur, fără orgoliu! – pur și simplu m-am surprins să constat că, în studenție, în primele cărți ale autorilor  din generația numită șaptezecistă, eu, țărănașul de ieri, am fost cam unicul, ca să nu zic adevărul curat – chir unicul care a scris despre oraș, despre orașe. Și mi-am amintit de poemele cu tematică urbană din prima mea carte, „Aripă în lumină” (1976), în care (o iau metodic), în poemul „Luni” (p. 14), „Peste piața toată și 
dincolo de ea/ din turn se aude cum scârțâie/ timpul în orologiul pe care/ pe semne/ cel ce trebuia să o facă/ a uitat să-l ungă./ Curând prin geamurile deschise,/ de pe balcoane/
se va ros-
    to-
          go-
                li în stradă/ alarma soneriilor deșteptătoare-a/ începutului de nouă săptă/
-mână muncitoare,/ și inimă,/ și creier –/ la fel”.
Peste o pagină, apar versurile despre „Cerul, asfalt albastru”. După pagina 47, în care, semi-urbanistic, să zic, „vine” Hermes, „Zeul călătoriei și al soliei”, „care fâlfâie din gleznele cu aripi” (Rilke), împreună cu arborii, făcând „cros/ după geamul mașinii”, „însă totuși le-o ia și ajunge înainte/ motorul cu aripi mari la călâie”, până la urmă Hermes, zeul alergării, „căzut obosit/ în colbu-nflorit peste cale,/ bocește de ciudă că l-a întrecut mașina,/ și lacrima sa/ e strop de benzină ce arde”. Pe pagina următoare, de la benzină revenim la petrolul din care a fost extrasă aceasta, despre el fiind vorba în poemul „Metamorfoză în apropiere de Baku”: „Purtând peste oraș norii grei,/ dimineața dăinuia cu prevestirea/ unei ploi prelungi , clocotitoare”, însă, după amiază, reveni arșița, „de parcă/ negrii nori au ars ca mari cisterne/ de petrol,/ coborându-și flacăra/ peste corpurile noastre”.
Aduce/ adie a... oraș și următorul poem, „Schiță de scenariu pentru un film cu desene animate”.
„Motiv spaniol” e de asemenea un poem urban, dat fiind că în el e vorba de coridă, iar aceasta nu se ține într-un sat, – nu? Iar când reușește să evadeze din arenă, taurul „își zicea că la sfârșitul străzii/ va începe libertatea lui/ și pacea”...

vineri, 9 februarie 2018

DEBUT LITERAR LA CHIȘINĂU, ACUM 50 DE ANI


Fiind oarecât precaut în acest misterios domeniu al apariției și evoluției unui tânăr scriitor, aș zice că în formarea, dar mai ales în orientarea mea estetică nesovietică, un rol de neglijat l-au avut două cărți deosebite în contextul post-dezghețului hrușciovist: „Oameni, ani, viață” a lui Ilya Ehrenburg și „Iarba uitării” a lui Valentin Kataev (pe 27 aprilie 1970 notam în Jurnal: „Am început să-l citesc pe Ehrenburg,  «Oameni,  ani, viață». Prologul sesiunii de examene e destul de amenințător”.) Întâmplarea făcuse ca, pe când consultam colecția revistei „Novîi mir” la Biblioteca Republicană pentru o teză de curs, am dat și de numerele în care fusese publicată respectiva carte a lui Ehrenburg. Nu știu dacă aș fi citit-o, dacă nu mi-ar fi atras atenția o notă circumspectă, în care redacția lua distanță față de teme, idei, nume apărute în virtutea subiectivismului autorului. Însă pe atunci Ehrenburg era considerat un clasic în viață al literaturii sovietice, uns cu toate alifiile aprecierilor oficiale, predat în școală etc.
De ce o fi fost oare circumspect însuși redactorul-șef de la „Novîi mir” Aleksandr Tvardovski, care ceva mai târziu avea să-l publice pe însuși Aleksandr Soljenițîn? Curiozitatea m-a pus pe lectură atentă a acestei opere a lui Ehrenburg, în care mă captivau cu adevărat memoriile sale pariziene, viziunea sa destul de neortodoxă asupra artei occidentale, în care protagoniști apăreau Picasso, Renoir, Sézanne, Mane etc., scriitori francezi, actori. Ehrenburg invoca și numele unor scriitori ruși/„sovietici” despre care nu se prea știa – Mandelștam, Țvetaeva, Babel... Plus că, în întregul ei, ca stil, atmosferă, substanță memorialistă, dar și poetică, această carte emana un estetism aparte, o pledoarie pentru altfel de artă/literatură decât cea a realismului socialist.
Era manifestată prudență și față de „Iarba uitării” a lui Kataev, și acesta un stâlp de nădejde al regimului, se părea, dar care, iată, punea probleme (se subînțelegea din nota redacției „Novîi mir”) ideologiei, realismului socialist. Narațiunea lui Kataev avea fler, antren, ținea mereu aprinsă curiozitatea, îi solicita cititorului chiar abilitatea de a descifra unele momente, detalii, de a ghici cine ar fi cutare personaj (Komandorul, Prințișorul, Ochi albaștri, eteronime sub care un cititor cât de cât avizat îi „depista”, respectiv, pe Maiakovski, Hlebnikov, Burliuk, Mandelștam, Esenin, Bulgakov, Bagrițki...). 
Din aceste cărți ale lui Ehrenburg și Kataev un student, precum mă aflam, descoperea o lume a literaturii și scriitorilor necunoscută până la acea lectură ce părea realizarea unei șanse cu adevărat norocoase, ce-l făcea să înțeleagă că, de fapt, nu este chiar totul cum se spune în manualele de istorie sau în istoria literară din prima jumătate a secolului XX bolșevic. Era o lectură care te făcea să înregistrezi anumite disonanțe... instructive, fără de care destinul, la cei 18-19 ani ai tăi, ar fi putut s-o ia în cu totul altă parte. Din acele cărți pricepeai că există și altceva, totuși, în raport cu cursul ideologic și cu dezghețul hrușciovist care, din păcate, deja era stopat. (De altfel, termenul dezgheț/ оттепель îi aparținuse de asemenea lui Ehrenburg și tot în revista „Novîi mir” fusese lansat, în 1956.)
În fine (de etapă), debutantului în literatură, dar și în... lectură serioasă i se oferea sugestii pentru conturul unui nou sistem de coordonate estetice, artistice, filosofice orientative întru urmarea și consolidarea destinului său încă fragil de poet ispitit de modernitate.

vineri, 18 martie 2016

UN VOLUM BIOBIBLIOGRAFIC



MINISTERUL CULTURII AL REPUBLICII MOLDOVA
BIBLIOTECA NAŢIONALĂ A REPUBLICII MOLDOVA

Director general: Elena PINTILEI
Alcătuitor: Zinovia MARCHITAN-BUTNARU
Ediţie ingrijită de: Elena TURUTA
Indexuri auxiliare: Maria SARGUN
Redactare bibliografi că: Maria Sargun
Redactori: Elena TURUTA, Cornelia HINCU



Iaşi, 2016, 450 pag.

Notă

Prezenta biobibliografie este consacrată poetului, prozatorului, eseistului, traducătorului, criticului şi istoricului literar Leo Butnaru.
Volumul vine în continuarea informaţiilor de specialitate inserate în alte două lucrări similare, apărute în anii 1998 şi 2005, primul – alcătuit de Maria Soltan, al doilea – cu completări şi indici auxiliari de Tatiana Donţu, ambele îngrijite de dr. conf. univ. Lidia Kulikovski. Această a treia parte a bibliografiei fixează datele din perioada august 2004 – septembrie 2015, inclusiv, fiind de asemenea completate, aduse la zi, Tabelul cronologic şi compartimentul Ediţii aparte. A fost relativ modificat, completat florilegiu de referinţe istorico-literare care ar putea fi utile criticilor şi istoricilor literari, profesorilor, studenţilor, liceenilor etc.
La baza aranjării materialului se află criteriul alfabetic.
Structura lucrării reflectă activitatea literară a lui Leo Butnaru, incluzând următoarele capitole: Notă; Contur de portret (opiniile unor celebri confraţi despre protagonistul biobibliografiei); Tabel cronologic; Ediţii aparte; Leo Butnaru – cărţi traduse în alte limbi; Poeme în presa periodică şi în volume colective; Proză în presa periodică şi în volume colective; Articole, eseuri pe teme de literatură, cultură şi artă (inclusiv în alte limbi); Jurnale; Dialoguri, interviuri, chestionare cu Leo Butnaru (inclusiv în alte limbi); Dialoguri, interviuri realizate de Leo Butnaru; Volume traduse; Traduceri în volume colective şi ediţii periodice; Traduceri din creaţia lui Leo Butnaru; Muzică pe versuri de Leo Butnaru; Grafică de Leo Butnaru; Repere critico-axiologice despre creaţia lui Leo Butnaru; Referinţe istorico-literare.
În compartimentul Ediţii aparte sunt date titlul lucrărilor, locul apariţiei, editura, cuprinsul şi indicele unor recenzii şi referinţe în presa periodică.
Criteriul de selectare a materialului este cronologic, descrierile bibliografice fiind aranjate în ordine alfabetică.
Materialele apărute cu caractere chirilice (în limbile rusă, belorusă, bulgară, ucraineană, tătară) sunt reproduse în original, iar titlurile volumelor sunt date şi în traducere românească, iar cele apărute în limbile armeană şi gruzină au titlurile din originalul lor românesc. Descrierile bibliografice au fost parţial adnotate şi executate conform Standardului Descrierea bibliografică a documentelor. Abrevierea cuvintelor s-a făcut conform STAS-ului 8256-82 Prescurtările cuvintelor şi expresiilor tipice româneşti şi străine din referinţele bibliografice.
Pentru a facilita utilizarea lucrării, au fost elaborate indexuri auxiliare: Indexul alfabetic de nume; Indexul alfabetic de titluri; Indexul publicaţiilor seriale.

Selectarea surselor a fost încheiată la 10.09.2015.

Bibliografia va fi utilă celor interesaţi de vasta activitate literară a lui Leo Butnaru.
                                     *                      *                       *
                              Celelalte două părţi, apărute în 1998 şi 2005



                                

joi, 4 februarie 2016

POEZIA ŞI SEMNUL ÎNTREBĂRII




Să te pui sub semnul întrebării pe tine însuţi

 Poetul e un pământean, uneori (sau de multe ori) cu capul în nori, care poate intui şi chiar distinge ceea ce-i rămâne ascuns unui ochi obişnuit şi să transforme cele văzute în idee, imagine, metaforă, sentiment, pe care le poate transmite altora printr-un limbaj deosebit – limbaj, nu cuvinte răzleţe; cuvintele sunt „comune”, însă convertirea lor artistică în limbaj diferă de expresia comună; poetul fiind naivul care se încăpăţinează să creadă că netrecătoarea valoare a limbajului există dincolo de interesele şi necesităţile momentane ale omului, dar şi ale lumii. Da, poetul utilizează un altfel de limbaj decât cel comun, limbaj care, în afară de poezia propriu-zisă, nu mai e operativ/ valabil şi pentru altceva. Astfel că el, izvoditorul de poezie, nu este subiectul de bază în ceea ce am numi cunoaşterea neajutorată. Neajutorată din motivul că el nu dispune de niciun fel de instrumentar, ci doar de un imprevizibil şi capricios dar al harului său – intuiţia de, uneori, misteriozitate dezarmantă. Şi niciodată nu a fost cazul de a se aştepta de la poet dezlegări-dezvăluiri deosebite, acestea, de regulă, fiind „substituite” de racursiuri estetice neobişnuite, zise şi originale, şi sugestii care nu este exclus să fie în stare să predispună pe oarecare cititor mai dezgheţat la cine ştie ce meditaţii, idei, ce s-ar solda cu anumite descoperiri. Ceea ce însă nu te poate face să renunţi la concluzia că, în „specificitatea” sa, poetul este necesar societăţii nu mai puţin, dar nici mai mult, decât alţi oameni deosebiţi de cei mulţi, mai că până la ciudăţenie: instrumentiştii din orchestrele simfonice, matematicienii care cugetă şi numără în abstract, parcă fără aplicare la concret, la societate, la viaţa omului; dresorii de tigri şi de lei, poate chiar şi clovnii. Pentru că, odată ce mă refeream la ceva dovedit de infinite ori, că, în pofida a toate (dar, poate, şi datorită acestora), poeţii buni sunt şi nişte cugetători, trebuie să admitem că a gândi/ a cugeta înseamnă, inclusiv, să te pui sub semnul întrebării pe tine însuţi, cu tot ce ai făcut, faci sau intenţionezi să faci. Astfel că ceea ce părea propria ta poziţie poate fi, în realitate şi… irealitate, o supoziţie. De fapt, înainte de toate, orice poem pare a fi o supoziţie, ca unul din mijloacele, ca una din posibilităţile de a vedea şi de a trăi mai din plin, mai divers, mai interesant, mai instructiv. Intuiţia-creaţia ca stare de supoziţie ar fi ceea ce uneşte, prin „suduri”, prin sinteze, esenţele conştiinţei, spiritualităţiei, civilizaţiei, limbajului trecutului, prezentului şi viitorului în forme noi. Graţie acestei stări de supoziţie, de cele mai multe ori „prelungite” în vârful de lance al premoniţiei, poetul intuieşte înaintea altora ce are a se întâmpla în jurul său, în lume; el intuieşte semnalmentele discrete, astfel că purcede la cercetarea efectelor imediate ale metamorfozelor umane, sociale, dat fiind că este înzestrat cu instrumente speciale de analiză a realităţii, dar şi a scurtei utopii ce durează până se face mâine, poimâine, viitor. Poetul captează impulsul noutăţii, iar nu o dată acesta pare a-i fi „dăruit” ca din senin, însă ducând la descoperiri cruciale, în poezie, dar şi în demersul psiho-creator uman în general.

*

În poezia contemporană se mai consumă multă strădanie întru aplicarea unei tehnici prozodice (rimă/ ritm) „fără cusur” care, de la sine, ar crea iluzia de artă „cu conţinut”, însă care, de fapt, nu de puţine ori, nu e decât găunoşenia banalităţii, luciu fals; adică, în loc de poezie – iluzia ca sărăcie lucie. Din păcate, şi mulţi dintre cei care nu apelează la eforturi tehnico-prozodice, „cultivând” versul liber, ajung la aceleaşi rezultate, poate că uşor altfel numite: inventivitate, modernitate false care, de fapt, sunt şi ele sinonime banalităţii neputincioase, stimulatoare de grafomanie. În locul strictei regularităţi/ organizări primitive, totuşi (ca efect), ei

sâmbătă, 9 ianuarie 2016

DE LA VORONEJ, DE LA BUNICUL LUI NICHITA STĂNESCU...



Din oraşul Voronej am primit un excelent almanah literar (subtitlu: Experienţa procesului literar de gubernie). E un moment pus în plină lumină de două evenimente istorice: de la Voronej a coborât spre România fizicianul şi generalul Nikita Cereaciuchin, care avea să devină bunicul după mamă al poetului Nichita Stănescu. În anii treizeci ai secolului trecut, la Voronej fusese exilat de bolşevici marele poet Osip Mandelştam, ale cărui două volume antologice în traducerea semnatului au apărut în 2014 la editura „Tracus Arte” din Bucureşti. La Voronej, internetul mi-a găsit un prieten excepţional, scriitorul, publicistul şi directorul de muzeu Dmitri Diakov, care a scris nu o dată despre Nichita Stănescu, pe care îl consideră un geniu al poeziei.
Almanahul e generos cu subsemnatul, colegul Dmitri Diakov scriind un mic eseu despre L.B., care prefaţează un grupaj de versuri traduse în ruseşte de Chiril Covalgi şi autor.








duminică, 13 septembrie 2015

UN ADEVĂR DUR DESPRE NEADEVĂRURILE SPUSE DE SNOBI ŞI ORBI


Este uimitor ce de-a cărţi de poezie foarte slabă sunt date drept valoroase şi câtă poezie cu adevărat bună este trecută sub tăcere! Eu am tradus din creaţia a sute de poeţi, dintre care câteva zeci sunt cu adevărat de necontestat, la vârf (să zicem de Olimp). Din acest motiv, îmi permit să spun unele lucruri, echivalete adevărului, fie ele şi dure. E o rătăcire s-o crezi pe  Wisława  Szymborska o mare poetă, chiar dacă i s-a acordat Nobelul. Ca şi pe, mai înainte, Iosif Brodski „mare poet”. De asemenea şi Tomas Tranströmer nu e cel care poate fi considerat culme în poezia lumii. În România, unde minimalismul stă în capul mesei, nezămislind decât, fireşte, minimalism, lucrurile stau şi mai prost, listele pe care le pun pe post (FB, mai ales) unii critici sunt de-a dreptul confuze, de neargumentat, imposibil de susţinut la componenta valoare. Spre expemplu, din cei 20 de poeţi, pe care îi cred X sau Y cei mai buni din literatura română contemporană, zece nu fac faţă nici în rândul 3, 4 al poeziei (de pretutindeni). Însă e dreptul lor să creadă ceea ce cred, dar să nu o facă atât de ostentativ, chiar cu aroganţă. (Probabil, îmbătându-se cu falsa idee că lumea întreagă îi creditează drept exegeţi infailibili. Nu, nu-i consideră astfel…) 

sâmbătă, 21 martie 2015

CALIGRAFIE ŞI PSIHOLOGIE




Fragment din eseul „Au scris, scriem, vor scrie...”
La ordinul lui Antonius, (lui Cicero) i-au fost tăiate capul şi mâinile cu care scrisese Filipicele... Capul şi mâinile lui Cicero, Antonius a poruncit să fie puse la tribuna rostrală, ca un spectacol groaznic pentru romani.
                                             Plutarh, Vieţi paralele


…Cu titlu de autotest psihologic, introspectiv, să încercăm a fi cât mai atenţi la propriul scris de mână, la cel al rudelor, prietenilor, cunoscuţilor, apreciindu-l mai mult sau mai puţin conform unor prescripţii grafologice. În baza acestora, s-a ajuns la concluzia că persoanele care au un scris foarte înclinat posedă o mare sensibilitate. Literele în suiş vorbesc de ardoare. Finalele scurte – de economie. Scrierea rapidă – despre o concepţie promptă. Scrierea clară şi armonioasă atestă o inteligenţă limpede. Curbele denotă blândeţe. Litera n caligrafiată în formă de u ar sugera că autorul e un om binevoitor... O filă fără margine şi alineate denotă avariţia. O margine egală de ambele părţi relevă ordine şi armonie. Un scris orizontal, rigid, drept, „ţeapăn”, e mărturia voinţei şi inflexibilităţii. Scrisul orientat în pantă urcătoare, dar „aspru”, ar deconspira, cică, vanitatea prostească. Dacă urcă exagerat, el e însemnul exaltării. Scrisul care coboară adie a pesimism, a melancolie. Coborând energic, el dezvăluie dezolare şi poate că predispoziţie spre – Doamne fereşte! – suicid. Scrierea sinuoasă, în serpentină, e cea a supleţei de spirit, a diplomaţiei etc.
S-a susţinut (unii zic, chiar, s-a constatat...) că nu doar în scrisul unui individ, ci şi în cel comun, al unui sau altui popor, este investită o anumită psihologie şi ireductibile trăsături de caracter etnic. Nu e întâmplătoare, se crede, nici direcţia scrisului, de la stânga la dreapta sau viceversa. Izvoditorii scrisului ce aparţineau rasei negroide şi celei semite (sud-vestul Asiei şi nordul Africii: arabii, sirienii, evreii etc.) priveau către sud, spre locurile originii lor, însă îşi îndreptau scrisul spre răsărit. Albii, în schimb, priveau spre nord, unde li se aflau tărâmurile genezei, în consecinţă orientându-şi scrisul tot spre răsărit, însă pe papirus sau pergament vectorii grafici ai unora şi celorlalţi au ieşit aţintiţi, de fapt, în direcţii diferite.
Precum în cultura Asiei Orientale, şi în Asia Mijlocie caligrafia este considerată artă superioară, în special în islamism, spaţiu în care-i aproape omniprezentă şi funcţională, pentru cei iniţiaţi, prin simbolismul ei grafic şi cromatic. În credinţa respectivă, caligrafia pare a avea o semnificaţie primordială, deoarece în unele imagini metaforice din Coran Dumnezeu apare drept caligraf (!) (la creştini, scrie ceva pe pământ) despre care se spune că ar ţine între degete omul, mânuindu-l precum doreşte, de unde se deduce, asociativ, că Adam e utilizat precum un qalam (condei). Iar unii practicanţi ai ezoterismului consideră că literele alfabetului ar alcătui însuşi corpul lui Dumnezeu. (Să ne mai amintim că Brahma poartă o ghirlandă din cincizeci de litere.) Dar şi corpul omului, de data aceasta ideea „coborând” din Nord şi aparţinându-i teozofului danez Sören Kierkegaard: „Întreaga viaţă poate fi privită ca un amplu discurs în care diferitele tipuri de oameni ar reprezenta diversele părţi de vorbire (am putea extinde aceasta şi la diferitele state şi la raporturile dintre ele). Câţi oameni n-ar fi atunci decât adjective, interjecţii, conjuncţii, adverbe! Ce puţini ar fi substantive, verbe active etc., şi ce mulţi aceia care n-ar fi decât virgule”.
De regulă, culturile au poezia şi filozofia lor particulară referitoare la caligrafie, aceasta, la rândul ei, fiind individualizată prin diverse stiluri ca şi cum canonizate (ca paradigmă), fiecare cu trăsăturile sale formale (ornamentale), estetice, plurisugestive. În islam, pentru textele sacre e utilizată una din cele mai vechi modalităţi de scriere numită kufic – monumentală, hieratică, angulară, sobră sau concisă –, menită în special versetelor coranice. Sistemele caligrafice erau specifice diverselor activităţi, inclusiv corespondenţei... prin porumbei, ce ţine de scrierea miniaturală (să nu obosească păsările!) gubar (praf), aplicată şi în exemplarele minuscule ale Coranului. Iar pentru poezie, care, se ştie, are taina ei, presupunând apriori enigma, este indicat (în Iran, cel puţin) stilul shikasa (ciobit), caracterizat prin legătura neobişnuită dintre litere, ceea ce face textul mai dificil de descifrat. În timpurile premoderne, apar scrieri decorative, având o caligrafie imaginativă fulminantă, vizând ba o formă de moschee, ba o barcă sau o pasăre. Astfel, se citea nu numai sensul textului, ci însuşi stilul scrierii. Spre exemplu, galbenul cernelii duce cu gândul la paloarea îndrăgostitului, iar, eventual, scrierea în oglindă sugerează aspiraţia spre unire a iubiţilor.

luni, 9 martie 2015

O CARTE DE LA A LA Z





                          1. Despre posibila contaminare

Pe Viktor Erofeev l-am văzut – nu am făcut cunoştinţă cu el – la sfârşit de octombrie 1996, în oraşul francez Die, unde se ţinea Festivalul Est-Vest, invitatul-protagonist al căruia era Republica Moldova. În timp ce dialogam cu Paul Goma – în unul din holurile clădirii în care se ţineau întrunirile teoretice, destul de polemice, – eu aducând din vreme în vreme câte o pereche de cafele, după care reporneam reportofonul, ce avea să înregistreze cam o oră şi jumătate din discuţia a doi pruto-nistreni născuţi în judeţul Orhei, la o crono-distanţă de 14 ani, întâmplându-se apariţiile noastre pe lume. (Unde mai punem că eu am absolvit şcoala medie din comuna Ciocâlteni, unde se născuse, la 1909, Eufimie, tatăl viitorului scriitor-disident.) În timp ce Paul Goma se destăinuia, provocat de chestionarul meu, parte – schiţat în ajun, eu trăgeam din vreme în vreme cu ochiul spre terenul de fotbal, unde scriitorii ruşi, în amestec cu alţii, jucau fotbal cu cei unguri, ca adversari, şi aceştia în amestec ad hoc cu alţii. Unul dintre tenacii alergători ai sciţilor contemporani era tocmai Viktor Erofeev, deja relativ popular în Franţa, pe care îl văzusem că, de la un moment încolo, nu mai avea respiraţie pentru lungul şi latul gazonului, oprindu-se, unde îl prindea „stopul”, să-şi tragă sufletul. Ei bine, atunci, ungurii-scriitori-fotbalişti i-au învins la scor pe ruşii-fotbalişti-scriitori, ambele echipe, însă, împlinite-internaţionalizate şi cu reprezentanţi din alte ţări. Situaţie care nu putea fi raportată, fireşte, şi pe terenul literar.
Puteam să mă apropii de Viktor Erofeev, scriitor şi om care nu face fiţe, agreabil, politicos, dispus la dialog cu colegii de oriunde. Dar de ce, totuşi, nu ne-am cunoscut personal?... Ei bine, prin 1996, mai dăinuia o stare de spirit, cam generalizată, printre reprezentanţii fostelor republici unionale URSS-iste, devenite state independente; stare de spirit şi de intenţie de a se ţine oarecum la distanţă de ruşi, de a nu fi familiari/ „familiali” cu ei, dat fiind că nu mai făceam parte din aceeaşi pojijie, cum se zice prin Moldova şi Transilvania, cu fostul „frate mai mare”. În unele cazuri, estonienii sau lituanienii, spre exemplu, refuzau de a mai vorbi ruseşte cu moscovitul, propunând ca limbă de dialog engleza sau franceza, spaniola sau germana, în dependenţă de situaţie. Aşa a fost... Chiar dacă de Viktor Erofeev ar fi trebuit să ne apropiem, totuşi, ştiind că, faţă de ruşii săi, faţă de naţiunea sa nu este un pozitivist în ruptul capului (!), fiind cunoscută distrugătoarea-i critică la adresa mentalităţii ruseşti, spiritul căreia mai rămâne afectat de slavofilismul agresiv. Însă am rămas la distanţă... Unde mai pui că, în ajun eu trăisem o experienţă foarte neplăcută în discuţia cu una din conaţionalele sale, participantă la festival, susţinută de o franţuzoaică cu nume turcesc. În continuare mă voi servi, întru adevăr, de notele diaristice din respectiva perioadă.
Deci, în ajun intrasem la unul din cele două colocvii tematice, care se ţineau la Die. Tocmai vorbea Aida Moseika din Moscova, tezele căreia sunau cam astfel: atât pe timpurile Uniunii Sovietice, cât şi după destrămarea acesteia, cei mai asupriţi, cei mai nedreptăţiţi, cei mai marginalizaţi au fost ruşii şi cultura lor. Fireşte, în comparaţie cu celelalte popoare convieţuitoare în imperiul ruso-bolşevic. După care vorbitoarea încheie programatic: „Este necesar ca ruşii să se elibereze, să se emancipeze”. Urmă o pauză de-a dreptul jenantă. După un şir de clipe stingheritoare, eu întreb: „Doamnă, dar de cine şi de ce trebuie să se emancipeze ruşii? Spuneţi-ne şi nouă, poate vă putem ajuta în această nobilă intenţie. Oricum, avem ceva experienţă...” Însă Aida Moseika strânge din umeri, după care zice, derutată, că nu ştie de la cine şi de ce trebuie să se emancipeze poporul ei, mai menţionând, parcă a dezvinovăţire, că, genealogic, dânsa se trage, de fapt, din tătari, ucraineni, ruşi şi nu mai ţine minte ce neamuri, încât nu poate fi considerată o şovină, o naţionalistă, o...Ce mai! Poveste veche – cine apucă primul prăjina...
E drept că intenţia-interogaţia mea din ajun mă costă a doua zi. Înainte de începerea şedinţei de rând a acelor „Rencontres europeennes” ni se înmână nişte teze referitoare la bilingvism şi coabitare a comunităţilor lingvistice diferite şi la îmbogăţirea mutuală (... până la muţenie, uneori!) şi dificultăţile ce apar în atare cazuri. Câteva minute, studiem cele ce ni se propuseseră, fiecare mirându-ne în sinea sa de tendenţiozitatea cu care erau decretate anumite chestiuni dubioase. Prima luă cuvântul reprezentanta Lituaniei, dna Laima, opinând cu temei că cei care înşiraseră respectivele teze nu au dreptate în tratarea problemei minorităţilor în Ţările Baltice. Ce să mai fi zis eu, dacă, în ţidula organizatorilor, „păcatele” bilingvismului erau formulate chiar în felul următor: „C’est le cas dans l’espace post-sovietique, noteamment et dans les Moldavie et dans les Pays Baltes”. Nici mai mult, nici mai puţin! Adică noi, toleranţii, blânzii, „respectuoşii” faţă de ex-fratele mai mare, deschideam parada şi… cutia Pandorei! Am intervenit, pentru a-mi expune dezacordul, regretul... Dar... stop! Dna moderatoare a colocviului, Amber Bousoglou, emoţionată, probabil, de rădăcinile tătăreşti ale Aidei Moseika, zice că eu aş putea participa doar cu statut de observator... Fără a interveni în discuţii. Fluier a uimire şi întreb: „De ce, stimată doamnă?” „Pentru că am luat act că dvs. aţi participat la Salonul de Carte şi nu v-aţi înscris pentru colocviu”. „Pardon, madame, oare nu vă amintiţi că, ieri, m-am apropiat de dumneata, solicitându-vă dosarul cu materialele colocviului şi mai rugându-vă să mă înscrieţi în atelierul pe care-l moderaţi?! L-aţi invitat pe un domn organizator, dându-i indicaţii să-mi ofere un dosar şi să mă înscrie ca participant”. „Da, dar nu puteţi participa decât ca observator”, o ţine una şi bună (de fapt – ... rea) cucoana Bousoglou, de la Paris, de la ziarul „Le Monde” (cam de stânga, nu?...). Unii participanţi la colocviu prind a-şi arăta mirarea faţă de atare interpretare şi decizie arbitrară, la discreţie. Victor Bârsan din Bucureşti opină: „Dar nu mi se pare deloc corect un atare tratament a celui ce vrea să participe la colocviu”. Altcineva cere statutul, regulamentul în baza căruia dna de la „Le Monde” acţionează cum acţionează: bizar până la ridicol. Natural, nu exista niciun fel de statut-regulament care să-mi interzică participarea-cuvântarea la un colocviu intitulat atât de liberal: „Întâlniri europene”. Chiar întreba: „Oare chiar aceasta e faimoasa democraţie occidentală, drămuită de dna jurnalistă-moderator?” Mai spunându-i bătrânei mond-iste că atare „democraţie” îmi este cunoscută încă de pe timpul ruso-sovieticilor, am părăsit sala. Abia după ce închid uşa, îmi amintesc, brusc, că, ieri, cucoana-tovarăşă Bousoglou îşi etala cunoştinţele de limba rusă într-o conversaţie cu recalcitranta moscovită care cerea... emanciparea ruşilor.
Aversiunea pe care mi-o provocase tandemul celor două doamne-tovarăşe (... de stânga şi de... pro-Rusia), mă făcuse să-mi amintesc – răzbunător! – de  sentimentele grandioase, mai că... nepământeşti, mai că... anistorice, trăite la căderea Uniunii Sovietice! Într-adevăr, ce minunat era să rememorezi sau să reciteşti atunci, la prohodul URSS, celebrele vibraţii din poemul „Viaţa lumii” a blajinului şi înţeleptului nostru Miron Costin: „Vremea începe ţările, vremea le sfârşaşte./ Îndelungate împăraţii vremea primeneşte./ Vremea petrece toate; nicio împărăţie/ Să stea în veci nu o lasă, nicio avuţie/ A trăi nu poate...”
Asta e, asta a fost: se sfârşea o – oarecum – îndelungată împărăţie (comunistă), iar vremea ostenea de zor „să înceapă” alte ţări, care, în decurs de o săptămână-două din acel august 1991 (Miron Costin fusese decapitat, la Roman, cu exact 300 de ani în urmă!), au şi apărut sau re-apărut în Europa şi Asia. Fusese, deci, doar cu 3 ani până la confruntarea noastră cu pro-comunismul (sau, posibil:  protocomunismul) acolo, în generoasa Franţă...
În fine, cred că moderatoarea bizară îmi făcuse un bine: plecând de la colocviu, aveam să-l întâlnesc pe Paul Goma, care mi-a răspuns amabil la propunerea de a-mi acorda un interviu.
Aşadar, noi, românii, dialogam, ungurii jucau fotbal cu ruşii şi-i băteau măr, Erofeev era destul de stors de alergătură, periodic se oprea, să mai ia aer...
Dar, peste ani, sigur că aveam să regret, oarecum, că nu făcusem cunoştinţă, personal, cu Viktor... Şi, în gând, o cam înjurai pe moderatoarea Bousoglou că-mi stricase dispoziţia şi mă pornise contra ruşilor de la festival...
Retrăit-am limpede acele momente şi când, în una din primele recenzii la romanul-eseu (asta cred că este anume) „Enciclopedia sufletului rus”, scrisă de mai tânărul coleg Mihail Vakulovski, „mi se reamintea” că: „Victor Erofeev este omul care spune adevărul despre ţara sa, ţara în care locuieşte, e cu cărţile pe faţă, cel ce pune diagnosticul, cel ce construieşte enciclopedia, un scriitor care, dintre români, poate fi comparat doar poate cu basarabeanul Paul Goma”. Într-o anumită măsură, aşa este. Însă Erofeev e mult mai radical faţă de poporul său, faţă de patria sa, faţă de mândria naţiunii sale, faţă de victoriile şi înfrângerile ei şi, înainte de toate, faţă de cornul abundenţei păcatelor pe care i le aminteşte Rusiei-matuşka, fiilor şi fiicelor ei, uneori doar constatând cusururile, cu oarece nedumerire, stupoare, de cele mai multe ori, însă, înfierându-le, jucându-le în... batjocură (crasă), folosind un registru impresionant de expresii brute, de o obscenitate neobturată, de  licenţiozitate inventivă extraordinară care,  în virtuţile pur lingvistice – nu şi în semantica ei – este de o verbocreativitate pe care ar fi putut-o invidia, probabil, chiar marii maeştri ai genului, avangardiştii Velimir Hlebnikov şi Aleksei Krucionîh. Apoi, nu puteam să nu-mi amintesc că traducătorul în română al „Enciclopediei...” e de asemenea un pruto-nistrean, Iulian Ciocan, căruia încă nu-i cunoşteam versiunea, pe care o citisem în matca ei rusească. Şi mă întrebam, bineînţeles, cum s-a descurcat tălmaciul cu mostre de genul: „Filozofia rusului este pohuism-ul”? Păi, grava şi de neocolita noţiune care dă nume „filozofiei-filozofiilor” la ruşi, după cum crede Viktor Erofeev, se filează, adjectival, din „hui”, ceea ce în româneşte echivalează cu – pardon! – ... pulă. Eu aş fi tradus-propus termenul de „mi-i-înpulism”, dat fiind că respectiva „filozofie” rusească are repere similare în „filozofia” românească, cea a lui... „mi-i în pulă de toate”.
Ar fi, aici, acum şi-ntotdeauna în România, în românism, şi versantul feminin al acestei atitudini. V-o amintiţi şi domniile voastre din romanul „Cel mai iubit dintre pământeni” al lui Marin Preda. Chestia aia, pe care o remarcă un arhitect german, ce avea treabă bună pe la noi, leafă pe potrivă, dar care, la un moment bun, zice că – gata! – pleacă, îşi ia rigla de desen tehnic şi tălpăşiţa de pe meleagurile carpatine, mioritice, meştero-manolice etc. Iar prinţul care îl angajase se interesează oarecum nedumerit: „Her arhitect, de ce pleci? Au nu e mişto ţara noastră, adică frumoasă?” „Este” (citez din memorie, cu aproximaţie), zice neamţul. „Nu-i bogată?” „Ce să mai vorbim, este”. „Poporul nu e ascultător?” „Cum să nu, domnule român, este!” „Atunci ce pizda mă-tii nu-ţi place aici?” „Prea mult pida moti”, răspunse teutonul. „Moare omul – pida moti! Arde casa – pida moti! Vine un alt rege – pida moti!”... Astfel că, delicatul, finul arhitect neamţ o şterse din România generalizatei „pidamoti”, ca şi „miempulismului”, de pe celălalt versant.
Să nu creadă cititorul că aş fi un adept al etalării scârbavnicului în literatură sau, doar, în scrisul public, să zicem. Din contră. Însă aceste şi alte exemple de necesară verbocreativitate din partea traducătorului le găsesc fireşti ca preambul la enunţarea unor gânduri ce-mi veniră în legătură cu modalităţile de a fi citit Erofeev în româneşte. Sigur, mai multe acestea, modalităţile.

2. Două moduri de a-l citi pe Viktor Erofeev

„Enciclopedia sufletului rus” se citeşte în, cel puţin, două moduri, oarecum diferite, în stânga şi în dreapta Prutului, la Chişinău şi la Bucureşti (Iaşi, Cluj, Timişoara, Craiova...). Motivele sunt clare din cauza implacabilei istorii a raptului şi asupririi la care am fost supuşi de ruşi noi, interriveranii. Când mai eram şi între munţi şi mare. La 1812. Mai târziu, marea ne-a fost definitiv

miercuri, 14 ianuarie 2015

O NOUĂ REVISTĂ. SĂ FIE ÎNTR-UN CEAS BUN!



Primesc de la prietenul Lucian Vasiliu următoarea veste demnă de toată atenţia, susţinerea şi lauda:


Stimaţi prieteni şi colaboratori,
Vă expediem, acum, în preajma ZILEI CULTURII NAŢIONALE, cea mai… jună… junimistă publicaţie dedicată dialogului, cărţilor, ideilor.
Apărem sub auspiciile editurii JUNIMEA, cu sprijin de la Consiliul Local şi Primăria Municipiului Iaşi (în Proiectul „Iaşi-Capitală Culturală Europeană 2021”, urbe candidată).
SCRIPTOR va fi lansată oficial la Botoşani-Ipoteşti-Vorona, în zilele eminesciene de 14-15 ianuarie 2015”.

Lucian Vasiliu este directorul fondator al noii publicaţii, pe care, suntem siguri, o va dirigui cu aceeaşi pricepere şi măiestrie, cum a făcut, peste decenii, cu revista „Dacia literară”. Să fie într-un ceas bun!

           

Iar mie mi s-a întâmplat ca, chiar în acest prim număr al Sceriptor”-ului să public textul:

SĂ TE PUI SUB SEMNUL ÎNTREBĂRII PE TINE ÎNSUŢI
(Două fragmente despre poet şi poezie)

 Poetul e un pământean, uneori (sau de multe ori) cu capul în nori, care poate intui şi chiar distinge ceea ce-i rămâne ascuns unui ochi obişnuit şi să transforme cele văzute în idee, imagine, metaforă, sentiment, pe care le poate transmite altora printr-un limbaj deosebit – limbaj, nu cuvinte răzleţe; cuvintele sunt „comune”, însă convertirea lor artistică în limbaj diferă de expresia comună; poetul fiind naivul care se încăpăţinează să creadă că netrecătoarea valoare a limbajului există dincolo de interesele şi necesităţile momentane ale omului, dar şi ale lumii. Da, poetul utilizează un altfel de limbaj decât cel comun, limbaj care, în afară de poezia propriu-zisă, nu mai e operativ/ valabil şi pentru altceva. Astfel că el, izvoditorul de poezie, nu este subiectul de bază în ceea ce am numi cunoaşterea neajutorată. Neajutorată din motivul că el nu dispune de niciun fel de instrumentar, ci doar de un imprevizibil şi capricios dar al harului său – intuiţia de, uneori, misteriozitate dezarmantă. Şi niciodată nu a fost cazul de a se aştepta de la poet dezlegări-dezvăluiri deosebite, acestea, de regulă, fiind „substituite” de racursiuri estetice neobişnuite, zise şi originale, şi sugestii care nu este exclus să fie în stare să predispună pe oarecare cititor mai dezgheţat la cine ştie ce meditaţii, idei, ce s-ar solda cu anumite descoperiri. Ceea ce însă nu te poate face să renunţi la concluzia că, în „specificitatea” sa, poetul este necesar societăţii nu mai puţin, dar nici mai mult, decât alţi oameni deosebiţi de cei mulţi, mai că până la ciudăţenie: instrumentiştii din orchestrele simfonice, matematicienii care cugetă şi numără în abstract, parcă fără aplicare la concret, la societate, la viaţa omului; dresorii de tigri şi de lei, poate chiar şi clovnii. Pentru că, odată ce mă refeream la ceva dovedit de infinite ori, că, în pofida a toate (dar, poate, şi datorită acestora), poeţii buni sunt şi nişte cugetători, trebuie să admitem că a gândi/ a cugeta înseamnă, inclusiv, să te pui sub semnul întrebării pe tine însuţi, cu tot ce ai făcut, faci sau intenţionezi să faci. Astfel că ceea ce părea propria ta poziţie poate fi, în realitate şi… irealitate, o supoziţie. De fapt, înainte de toate, orice poem pare a fi o supoziţie, ca unul din mijloacele, ca una din posibilităţile de a vedea şi de a trăi mai din plin, mai divers, mai interesant, mai instructiv. Intuiţia-creaţia ca stare de supoziţie ar fi ceea ce uneşte, prin „suduri”, prin sinteze, esenţele conştiinţei, spiritualităţiei, civilizaţiei, limbajului trecutului, prezentului şi viitorului în forme noi. Graţie acestei stări de supoziţie, de cele mai multe ori „prelungite” în vârful de lance al premoniţiei, poetul intuieşte înaintea altora ce are a se întâmpla în jurul său, în lume; el intuieşte semnalmentele discrete, astfel că purcede la cercetarea efectelor imediate ale metamorfozelor umane, sociale, dat fiind că este înzestrat cu instrumente speciale de analiză a realităţii, dar şi a scurtei utopii ce durează până se face mâine, poimâine, viitor. Poetul captează impulsul noutăţii, iar nu o dată acesta pare a-i fi „dăruit” ca din senin, însă ducând la descoperiri cruciale, în poezie, dar şi în demersul psiho-creator uman în general.