Se afișează postările cu eticheta A opta zi /carte de eseuri/. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta A opta zi /carte de eseuri/. Afișați toate postările

marți, 30 iunie 2020

CA O MASCĂ ANTIVIRUS – CAISUL ÎNFLORIT...



 Leo Butnaru




...Pe la fârșitul anului 2019, parcă era de presupus că ar urma o perioadă ceva mai liniștită în lume. Apoi, cam peste o lună după revelion, Maria Șarapova anunță că își încheie cariera și, cel puțin pe terenurile de tenis, intensitatea sonoră, gălăgia, nivelul decibelilor se reapropiase de normal.
Șarapova își anunță ea încheierea carierei, însă imediat se pomeni în carantină. Cu tot cu terenurile de tenis și cu foștii spectatori. Deoarece, ca din senin, erupse o veste trăsnet – coronavirusul!
Cică, zămislit în China. De ne-am pomenit din Guvid-18 în Covid-19, versus Covid-20! Din cauza lui/lor a scăzut drastic prețul la petrol, exportul, importul, numărul like-urilor (dar, din păcate, nu și al lichelelor) pe Facebook. Astăzi, oriunde în lume, la orice masă de tratative e prezent și unul încruntat, neînduplecat, același, pretutindeni, – Coronavirusul....
Cu toate astea, unii dintre noi își permit să mai și glumească pe contul virusului. E drept, nu corona, ci computeristic. Cică, de când cu digitalul, nu mai există manuscrise care, la necesitate, ar putea fi arse, de unde și nedesăvârșire ce reușește să se strecoare printre degetele literaturii. Uneori, noroc de vreun virus care îi scapă lui Kasperski!
Pe de altă parte, pe zi ce trece, situația nu mai e de glumă. De când cu coronavirusul, a scăzut până aproape de zero numărul celor ce mor de râs. În schimb, o fi crescut sensibil numărul celor ce mor de râsu`-plânsu`...
Și totuși, cu ceva optimism ni se spune: azi, pentru a vă spăla frumos, meticulos și sănătos pe mâini acasă, spălați cât mai repede putina din stradă! Izolați-vă! ...Chiar dacă de acolo, de pe orbită, cosmonauții nu mai vor să coboare pe Pământ. La ce ar schimba o izolare cu o alta?...
Însă pe la hotare, prin vămi lumea se întoarce pe la casele cui o are. În patria istorică sau, poate, în patria isterică... Și nu este exclus că a venit timpul celui mai obiectiv recensământ: mai toată lumea e acasă. Azi, când păstrarea distanței (sociale) fizice sporește restanțele demografice...
Acum vreo două luni, cea mai gravă problemă a omenirii părea a fi  cea cu Sodoma virușilor de calculator și cu Gomora telefoniei celulare. Astăzi, însă, pe lângă noutățile optimiste despre coronavirus, filmele horror sunt floare la ureche. Dar oricum o dai, tot trebuie să o dai cumva.


luni, 29 iunie 2020

PĂMÂNT AL OAMENILOR. 120 de ani de la nașterea lui Antoine de Saint-Exupéry


Leo Butnaru
VOCAȚIE ȘI DESTIN
(O prefață)

Drept prolog la captivanta și exemplara biografie a autorului Micului prinț, în special din considerentul că laitmotivul întregii sale creații este unul legat de miracolul avionului care „te cufundă direct în plămada misterului”, împreună cu tânărul, curiosul și studiosul cititor să ne amintim că, în istoria civilizației umane, primele zboruri au fost efectuate cu planorul, în 1890. Iar peste zece ani, la 20 iunie 1900, ca și cum la început de secol și de mileniu, în orașul Lyon, se naște Antoine-Marie Roger de Saint-Exupéry despre care – atenție! –  unii exegeți spun că s-ar fi înălțat pentru prima oară cu  avionul pe când avea 6 ani, alții, mai probatoriu, demonstrând că acest eveniment i se întâmplă la vârsta de 12 ani când, fără frică, își manifestă dorința de a zbura, temeritatea fiindu-i răsplătită de pilotul Jules Védrines care-l luă în carlingă. Foarte devreme se „implicase” micul lyonez în „istoria” aviației, dat fiind că primul avion cu motor fusese construit nu mai devreme de 1903...
Așadar, ca și cum îndreptățiți de viața și scrisul acestei eminente personalități, am putea răspunde irezistibilului imbold de a trage o emoționantă concluzie... romantică, susținând că, în cazul micuțului Antoine, pasiunea pentru zbor s-a dovedit a fi, în perspectivă, expresia unei vocații covârșitoare, de neocolit, ulterior însăși el,  Saint-Exupéry, scriind că „vocațiile au de spus, fără îndoială, un cuvânt” și unora chiar le „mână cu semeție pașii în direcția necesară: le regăsim în copilăria fiecăruia, încolțind elanurile care le vor explica destinul”, ajutându-i omului „să se elibereze: dar e la fel de necesar ca să fie eliberate aceste vocații”. Însă, în următoarea clipă, aceiași cunoscători ne cam... dezamăgesc, spunând că acel „botez” aviatic n-a produs prea mare impresie asupra lui Antoine care, nici  până la 19 ani, când trece bacalaureatul, încă nu se hotărâse cărei profesii să se dedice. Astfel încât nu spre navigația aeriană, ci spre cea maritimă se îndreaptă. Numai că nu reușește să treacă rigorile concursului de la Școala Navală, ceea ce pare a nu-l întrista prea mult, intrând la Académie des beaux-arts unde, pentru scurt timp, frecventează secția de arhitectură. (Să legăm acest moment cu sugestivele ilustrații proprii – să zicem, cele pentru Micul Prinț - cu care își va însoți unele scrieri.) Dar, parcă în pofida celor care, în cazul său, nu găseau vreo legătură plauzibilă între vocație și aviație, tânărul ce abandonează o posibilă carieră de arhitect sau artist plastic este mobilizat în armată și repartizat la un regiment de aviație din Strasbourg, unde învață pilotajul  și devine ofițer de rezervă. Din activitățile-i... extraliterare (deocamdată!) să amintim că, după ce familia logodnicii îl împiedică să se înroleze în aviația militară activă, Saint-Exupéry se angajează funcționar la Société [LB1] [LB2] des Tuileries, apoi la Uzinele de Automobile Sauer și la Societatea de Aviație Latécoère după care, un timp, e șef de aeroport la Rio de Oro, mereu ghidat de un sentiment al răspunderii consimțite. Era montat întru efortul de voință și perseverență față de obligațiunile profesionale, gustând „beția orgolioasă a renunțării” la cele multe și mărunte ce țin de odihnă, distracție, confort, lipsă de griji. Însă firea sa de tânăr intelectual și pilot respingea aerul închis ce adie a administrație, a miros de „birou învechit în care viața unui om se împotmolește”, precum scrie în Pământ al oamenilor care, dimpreună cu Micul prinț, constituie culmea creației sale literare. Cotidianul birocratic nu se potrivea cu adevărata chemare a tânărului scriitor dedat studiului și meditațiilor, avid de – scria mai târziu –  „acel iz de bibliotecă veche care face mai mult decât toate parfumurile de pe lume”.
Cu titlu de pre-concluzii ce ar reieși din cunoașterea biografiei și scrisului său, din ceea ce se poate înțelege prin prelungirea asociativă a sugestiilor pe care ți le oferă cu prisosință cărțile sale, ești îndreptățit să presupui că tânărul Antoine trăia intens o stare de miracol care, pe lângă fermecarea firii, trezește și regretul că mintea, conștiința, sufletul nostru nu sunt totuși suficient de cuprinzătoare, pentru a învălui, dar a și explica semnificații mai complexe, mai de altă natură, ca și cum transcendente umanului, însă ne-imposibil a fi, până la urmă, compatibile cu acesta, familiare lui. Și atunci în firea tânărului se naște și mai aprinsa dorință de a depăși o anumită condiție, de a desfereca grele încuietori, de a descifra noi coduri de semnificații, idei și sentimente. E o stare cu neputință de tradus în cuvinte, însă care te stăpânește ca un suflu, ca o vibrație, ca o miraculoasă înzestrare a firii tale receptive, sensibile (și) și la freamătele de – parcă – dincolo de ea, de dincolo de uman. E starea a ceva – scria Saint-Exupéry – „care-mi biciuiește instinctul înainte de a-mi bate la poarta conștiinței”.
Debutul scriitoricesc și-l face în 1926, cu nuvela Aviatorul. În timpul vieții, a editat volumele Curierul de sud, 1928; Zborul de noapte, 1931 (Premiul Femina); Pământ al oamenilor, 1939 (Premiul Academiei Franceze); Scrisoare către un ostatec, 1943; și, în același an, capodopera sa – Micul prinț, în care sentimentul poeticului e atoatecuprinzător, lirismul, metafora probând ideația unui anumit mod de a înțelege și devenind componentele intrinseci ale operei, ba chiar ale viziunii sale asupra lumii, cosmosului. Și, bineînțeles, vizunii asupra destinului Omului, pentru că: „A fi om înseamnă în chip neîndoielnic a fi răspunzător... Înseamnă a fi mândru de o biruință pe care au repurtat-o camarazii tăi. Înseamnă a simți, punând și tu o piatră la temelie, că astfel contribui la clădirea lumii”. 
Războiul îl cunoaște nemijlocit, în Spania unde, în 1937, este trimisul ziarului Paris-Soir, pentru care expediază corespondențe din Madrid și Barcelona. Iar în 4 septembrie 1939 este mobilizat, având gradul de căpitan și, în pofida faptului că, din considerente de sănătate, i se constată inaptitudinea pentru zbor (până atunci, se prăbușise de trei ori cu avionul), plus că depășea limita de vârstă prevăzută pentru pilotaj, până la urmă  ajunge totuși aviator activ în escadrila de recunoaștere 2-33. Urmează alte interdicții de a zbura, alte peripeții, adică accidente de avion, inclusiv aterizarea forțată în Pustiul Sahara, pe care o și descrie în Pământ al oamenilor. Iar la 31 iulie 1944, pilotul-patriot, celebrul scriitor Antoine de Saint-Exupéry nu se întoarse la aeroportul Borgo, pierzându-se undeva în spațiile Corsicăi. Parcă emblematic, ca un însemn al destinului, acea misiune de luptă constase în fotografierea aeriană a unor obiecte din apropierea Lyonului său natal...

joi, 19 martie 2020

DESCHIZĂTOR DE DRUM AL LITERATURII ROMÂNE ÎN SPAȚIUL RUS


        Leo BUTNARU           




La prima sa vizită în URSS (noiembrie-decembrie 1927), Panait Istrati trece ca și neobservat de presă, cu toate că în URSS deja îi fuseseră editate mai multe cărți, ceea ce îndreptățește, cred, ideea că tocmai el a fost deschizătorul de drum al literaturii române spre spațiul rusesc.
Situația se schimbă, însă, radical în februarie 1928, când oficiosul „Izvestia”, pe prima pagină, își informează cititorii că „vestitul scriitor francez de origine română” a fost expulzat din Grecia și a luat cale spre Odessa, motivul nemilei fiind prelegerea lui Istrati despre URSS în societatea pedagogică din Atena și articolul „Între Occidentul pe moarte și Estul ce se naște”. Este amintit și Nikos Kazantzakis, cu care, în 1927, Istrati vizitase țara bolșevismului. Peste câteva zile, ziarul scrie că Panait Istrati ajunsese la Odessa, unde participa la turnarea filmului „Chira Chiralina” (era coautorul scenariului), știrea încheindu-se cu precizarea: „După care se va stabili permanent cu traiul la Moscova”. Scriitorul imigrant, cum ar veni, este cooptat în colegiul redacțional al revistei „Вестник иностранной литературы” („Buletinul literaturii străine”).
De aici încolo, Istrati devine un scriitor destul de popular în URSS, precum se înțelege și din următorul caz: la începutul anului 1929, Vladimir Maiakovski este solicitat să colaboreze la hebdomadarul moscovit „Чудак” = „Ciudatul” (redactor-șef Mihail Kolțov), ce avea de autori o parte din gloriile literaturii ruse din acea vreme: Mihail Zoșcenko, Valentin Kataev, Iuri Oleșa, Ilya Ilf și Evgheni Petrov, Mihail Svetlov, Demian Bednîi... Iar în nr. 3 din ianuarie apare un poem al lui Maiakovski (care, dacă nu supăr pe cineva, aș zice că ar fi fost absolut... avant-[și... avânt!]-postmodernist, chiar dacă la acea vreme creația poetului mai ținea de ecourile unui avangardism tranșant, cubofuturist), intitulat „Se zice că...”, în perfectă (asta e cu superlativele: uneori sunt la locul lor!) concordanță cu dezideratul șapoului comun al acelui număr satirico-umorist: „zvonuri... bârfe... insinuări...”. În text, Maiakovski mai curând merge pe linia  considerației față de Panait Istrati. Prima parte e aceasta (versuri clasice, însă înlănțuite linear, nu în scăriță):
 „Barbusse s-a obidit – de ce, adică, de dragul criticii o atare gâlceavă goală stârnit-ați voi? Eu, zice, nu sunt un Panait Istrati francez, ci un hispanic Lev Tolstoi.
Se zice că, cheltuind titlul nimerit, criticii nu mai au pe cine cu ce-l asemui, ca să-i crezi! Astfel că balcanicului Gorki – Panait Istrati i s-ar potrivi titlul de Dostoievski irlandez”.
Însă peste zece luni, la 1 noiembrie, Maiakovski este printre protipendada literaturii ruse de atunci, care îl înfierează pe Panait Istrati în scrisoare colectivă, adresată „Scriitorilor din Occident” și cu un titlu mai curând neutru-constatativ, deosebit de blând în comparație cu înghesuitele opinii oploșite sub el. Printre cele 17 semnatari, erau și ale lui Leonid Leonov, Vsevolod Ivanov, Iuri Oleșa, Valentin Kataev, Ilya Selvinski, Eduard Bagrițki, Serghei Budanțev, Panteleimon Romanov, K. Zelinski, Vera Inber, Aleksandr Iakovlev, Abram Efros etc.  (Ar fi de remarcat că lipsea numele lui Maksim Gorki care, s-ar putea presupune, nu a semnat din ușor delicatul motiv că Panait Istrati era, metaforic, numit „Gorki al Balcanilor”. Însă, de fapt, scriitorul proletar nu prea îl simpatiza pe Istrati. După o întâlnire la Editura de Stat din Moscova, Gorki avusese cuvinte deloc măgulitoare despre Barbusse și Istrati ca despre persoane care „își fac cariera prin jocul de-a simpatia cu Sovietele... nu cred în sinceritatea lor față de puterea sovietică”. De altfel, în „Raport către El Greco”, Istrati îi spune lui Kazantzakis: „Gorki mi s-a părut cam rece, distant”. La care colegul grec răspunde: „Iar mie  – amărât, neconsolat”. „Păi să fi strigat, să fi băut, să fi plâns, să i se facă mai ușor pe suflet!”, se revoltă Istrati.)

miercuri, 4 martie 2020

DIN „SCRIPTOR”, număr de primăvară



Fiecare din textele care vor urma – despre bibliotecă, cititor, citit – înseamnă, în parte, una din modalitățile posibile de a compune respectivul text. Iar fiece eventual cititor va recurge la una din modalitățile posibile de a citi textul în cauză, aceasta (prima + a doua premisă a prezentului silogism) însemnând că textul în curs, textul de față conține mai multe texte, unele dintre ele foarte diferite între toate celelalte ce au a urma, la rândul lor textele în genere având capacitatea de a se înmulți prin sporii vreunei metafore sau ca rizomii cu noduri și internoduri ale lăcrămioarei sau ghimbirului sau, în subteranele textului, ca rizomii vreunei plante numai spirit a filosofiei, din atare motiv această modalitatea din multiplele posibile de a compune textul de față sau cele ce au a urma nu poate să mă împace pe mine cu mine însumi; această modalitate din multiplele posibile de a înțelege textul de față nu poate să te împace pe tine cu tine însuți, cititorule, și parcă textul continuă chiar fără ca eu să-l fi început vreodată, și parcă textul (despre bibliotecă, cititor, citit...) continuă chiar și după ce a fost încheiat definitiv cu punctul pus la finele lui de Însuși Dumnezeu1 – Cititorul și Creatorul a Toate modalităților de a crea, de a scrie și de a le pune pe toate, frumușel, în sicrie, sicrie, sicrie…
­­­­­­­­­___________________
1. Când în text intervine Însuși Dumnezeu, fie doar cu un singur punct, autorul este ca și degradat de la starea de creator la starea de simplu martor al creației…
*
Exact precum spune Geneza – turnul se înălța și furnicarul de fii ai lui Noe căra, tăbârcea cărămidă, mortar – mortar, cărămidă, și turnul mai creștea cu un metru, cu o sută de metri și furnicarul bipezilor se înălța cu stive de cărămizi, cu tărgi de mortar – precum spune, până la un punct, Geneza, Testamentul...
...Și doar un biet rătăcit cu o carte în mână se pomenise în iureșul de furnicătoare râvnă și toți ceilalți, care cărau mortar, cărămidă – cărămidă, mortar, prinseră a hohoti, prinseră a râde până la lacrimi de naivitatea ăluia care urca și el, bietul, cu o carte în mână...
...Astfel că Domnul Dumnezeu s-a înfuriat și îi pedepsi pentru îndrăzneala lor nesăbuită de a râde de cel ce suia cu o carte în mână – Domnul Dumnezeu a dărâmat turnul, nelăsând cărămidă pe cărămidă, mortar între cărămizi...
...Bineînțeles, cartea rămăsese nu doar întreagă, ci și binecuvântată...

duminică, 23 februarie 2020

MANUSCRISELE, DE PÂNĂ LA CLAVIATURA COMPUTERULUI...



„Tradiția“ de a considera munca literară ceva ce ține mai mult de joc decât de efort conștient, aplicat cu îndârjire și perseverență, își ia începuturile din negura epocilor. Încă în adânca antichitate, odată, Sofocle se destăinui că trei poezii îl costă trei zile, la care un versificator oarecare se grăbi a spune că în același răspas el ar ferici lumea cu o sută de poezii. „Așa e, însă ele ar exista numai trei zile“, răspunse Sofocle. Dar, culmea! o impertinență asemănătoare se făcu remarcată cu aproape 400 de ani până la Sofocle. Începând cu prima jumătate a secolului VIII și până la mijlocul secolului VI î.Hr., destui veleitari își băgaseră în cap „ideea“ că ar putea expune în versuri, după modelul epopeii homerice, întregul conglomerat evenimențial legat de Troia, ăștia fiind așa-numiții poeți-ciclici Arctinos, Leshes, Stasinos, Aghios și Eugammonios.
Cam peste două mii cinci sute de ani după antica dispută despre zilele și muncile homeriene, hesiodice sau sofocliene, Goethe primește scrisoarea unui student, în care era rugat să expună planul părții a doua a poemului Faust, fiindcă sprințarul învățăcel are de gând să încheie el însuși drama căreia autorul prea îi amâna finalul (o face abia cu cinci săptămâni înainte de moarte; dar, firește, cine poate presupune câte alte intervenții ar fi făcut, dacă mai trăia...). (Mult mai înainte, un alt „temerar“ se încumetase „să-l continue“ pe Cervantes, prin manufacturistul său zel de pirat „creând“ partea secundă a romanului Don Quijote, fără s-o aștepte pe cea firească, pe care autorul a dus-o la bun

joi, 20 februarie 2020

DESPRE CRÂCNITORI




Nu o dată, în interviuri, în discuții, am fost întrebat, iar în unele opinii despre mine s-a constatat că aș fi, poate, cel mai prolific scriitor dintre Nistru și Prut, ba nu au lipsit și ezitările de a se generaliza cu: cel mai fecund dintre scriitorii români de azi. E drept, aceleași lucruri s-au spus și despre munca mea de traducător – românizez impresionant de mult din literaturile lumii, la rândul meu fiind tradus, având cărți apărute în câteva țări. Se mai spune că aș fi scriitorul total, ce se manifestă prin poezie, proză, eseistică, exegetică (cercetare) literară, traducere, jurnal intim, jurnale de călătorie, jurnalism „pur”, cu o serioasă componentă a cărților de interviuri; că scriu pentru copii.
Ar trebui să răspund acestor provocări, uneori discret-tendențioase?...
Voi încerca să o fac în linia adevărului incontestabil că fiecare din noi are anumite calități, însușiri, înzestrări, particularități; are și un ritm vital și de creație întru a le verifica, „exterioriza”, în cazul nostru prin scris, prin literatură.
Pur și simplu, eu sunt un scriitor dependent de scris. O spun fără oarecare subtexte tautologice sau șmechere evaziuni formaliste de la un răspuns clar. Asta e claritatea: sută la sută, scriitor dependent de scris. Fără fală. Fără pohvală. Ci cu cea mai simplă și adevărată socoteală. Însă nu cred că îi voi depăși ca volum scris pe Arghezi, cu zeci de tomuri, pe Sadoveanu, cu tomuri mai puține, însă cu mult mai cuprinzătoare. Să ne amintim că Șerban Cioculescu publica, săptămânal, câte două pagini în „România literară”. Decenii la rând, pare-se. Dar parcă Lucian Blaga a scris puțin? Pe ei nicidecum nu poți să-i pui sub semnul aluziei sau subînțelesului finețurilor implicite că a fi un scriitor fecund echivalează cu a fi un scriitor nu prea valoros. Tot ce au scris ei, chiar și în defileurile creației lor, este net superiori unor autori care scriau puțin, unii dintre aceștia – și prost, dar ei înșiși, ba chiar și unii critici (a)literari, considerând că este ceva de capul lor. Nu încape îndoială că cei cu puținul și țârâitul în literatură nici pe departe nu i-au acordat scrisului, cititului, studiului atât de mult timp, strădanie, vocație ca aplicație, cât i-au acordat Blaga, Sadoveanu, Arghezi, Cioculescu etc. De ce nu ne-am aminti, drept pilduire, că  Nicolae Iorga, în viața cât i-a fost dată, a scris peste... 1000 de volume, inclusiv „Istoria României” în 10 tomuri, 12755 articole și studii și 4963 recenzii?...
Și fecunditatea depinde sui generis de talent, vocație, de seriozitatea conștientizării și aplicării acestora în travaliul tău profesional, predestinat. Prin urmare, nu mă interesează aluzioniștii, crâcnitorii, nemulțumiții, țârâiții ca talent, chefliii, trândavii ce pierd timpul pe care ar fi fost bine să-l pună în serviciul operuței lor, subțirele, ceea ce nu înseamnă a priori și valoroase.
Reiterez: vorbesc cam crâcnitor despre randamentul literar, zis și fecunditate, al altora cei care, în comparație cu un scriitor prolific, și bun, e de menționat, îi dedică literaturii mult mai puțin timp, mult mai puțină perseverență, dar și puțin studiu, puțină lectură, astea, dacă le ai la activ, oferind mereu noi imbolduri de a reveni la propriul scris, de a-l dezvolta sub aspect ideatic, tematic. Plus că, în ce mă privește, am evitat angajamente, servicii care mi-ar fi devorat timpul și libertatea necesare pentru scris, iar serviciile pe care le-am avut, în redacții sau edituri, sau la Uniunea Scriitorilor, au fost în nemijlocită concordanță și colaborare cu munca mea literară.

luni, 10 februarie 2020

CENZURĂ SAU... CONTEMPORANEIZARE?...







Se întâmplă că trebuie să dai în românește extrase din Biblie reproduse și în limba din care traduci, pentru a te convinge că există diferențe, uneori de neglijat, între versiunea românească și cea, să zicem, rusească. Astfel, versetul 21 /21, III Regi, în românește e următorul:
Așa zice Domnul: „Iată voi aduce peste tine necazuri și te voi mătura și voi stârpi din ai lui Ahab pe cei de parte bărbătească, fie rob, fie slobod, în Israel”.
În limba rusă există câteva traduceri (vreo 6) ale Scripturilor. Astfel, de apelezi la traducerea sinodală, acolo citești:
„[Так говорит Господь]: вот, Я наведу на тебя беды и вымету за тобою и истреблю у Ахава мочащегося к стене и заключенного и оставшегося в Израиле”, varianta mot-a-mot  românească fiind: „[Așa zice Domnul]: iată, Eu voi aduce peste tine nenorociri și voi mătura în urma ta și voi nimici din neamul lui Ahab pe cel ce urinează la zid și ocnașul și pe cel rămas în Israel”. Față de versiunea rusă există diferențe de neglijat. Accentuez: aceasta e varianta rusească sinodală. În celelalte traduceri rusești s-au omis cele ce ar părea elemente cam... tari – urinarea la zid și ocnașul, pe care, de altfel, cititorii atenți ai Bibliei le comentează, interpretează, după unii expresia „cel ce urinează la zid” referindu-se, metaforic vorbind, la orice bărbat sau copil de parte masculină, ajuns la vârsta la care e în stare să-și facă nevoile fiziologice de sine stătător. Astfel că voi nimici pe oricine din cei în stare să urineze la zid înseamnă că vor fi uciși toți bărbații și copii de parte bărbătească mai mari de 3-5 ani.
Alte nuanțe sau subtexte: cel ce urinează la zid ar porni de la treaba similară pe care o face câinele, astfel că neamul lui Ahab va fi lichidat deplin, încât nu vor fi cruțați nici câinii săi. Sau că cel ce urinează la zid e un idiom exclusiv semit, prin care este exprimat disprețul față de bărbați. Apoi se amintește că o expresie similară apare și în  3 Regi 14 / 10 (în rusește chiar așa este), la noi, însă, de asemenea ușor... cenzurată, fără... fiziologismul ce le pare unora cam... scandalos. Pornind de la varianta sinodală, poeta Rimma Cerneavina (n. 1949) a dat un poem destul de ingenios:
Din cauza lipsei pisoarelor
bărbații se tot aliniau-coadă
la peretele unei case fără etaj
bărbații
despre care în Scriptură se spune –
„să fie uciși toți... până la ocnaș
și cel ce urinează la zid”.
 Și dacă traduci acest poemul în românește, cum procedezi? Îl însoțești cu o explicație ca cea de mai sus? Apoi, pornind de aici, poți ajunge la un... studiu de literatură comparată, de exegeză biblică și cine știe ce alte deschideri de orizonturi ideatice.
Aceste tot noi și noi deschideri de orizonturile ideatice, entropice, la o atentă abordare și analiză a lor înfățișează dovezi inerente că, în lume, în diversitatea acesteia, traducerile nu se fac doar din unele limbi în altele, ci și din unele psihologii creatoare în alte psihologii creatoare; din unele epoci în alte epoci, din unele civilizații în altele, chiar din unele... coduri morale în alte... coduri morale. Pentru că, permanent, între timp(uri!) se întâmplă modificări nu doar în structurile lingvistice, în lexicografia popoarelor, ci au loc dislocări, metamorfoze în sistemul psihologic și etic al oamenilor, în dependență de epocile în care au trăit sau trăiesc. Traducerea este o necontenită racordare, adaptare a ideației literare, să zicem, a sistemelor metaforice, a tropilor în general. E un acordaj sub multiple aspecte a instrumentelor de comunicare și receptare umană, în general, și în artă, în special.

vineri, 17 ianuarie 2020

LEV TOLSTOI ÎN MOLDOVA ȘI ȚARA ROMÂNEASCĂ (martie - septembrie 1854)



 I

În a patra zi a lunii decembrie din anul 2019 (o încep cu date precise, deoarece ele vor fi necesare și în continuarea textului), la dezvelirea plăcii memoriale în fața Casei Vernescu, dedicată aflării tânărului scriitor, pe atunci praporgic de artilerie, Lev Tolstoi la București, mi-am amintit de invocarea, cât de cât întemeiată sau prezumtivă, și a altor locuri din capitala Țării Românești de la mijlocul secolului XIX, legate de persoana, de atunci, de personalitate fabuloasă de mai târziu, a contelui de Iasnaia Poliana. Unele din ele au fost punctate, geografic-topografic, de autorii care au abordat subiecte similare: la „Hotel de France”, Tolstoi „degusta cu nesaț cupe de Clicot”, bea cafeaua și savura înghețata la Capșa, era unul de-al casei la „Hughes” sau la „Brenner” (mai târziu „Hotel d’ Europe”), întârziind la disputate partide de biliard, un eventual local următor fiind „apreciat datorită prețurilor și vinului de Drăgășani, din podgoriile deținute de Barbu Știrbei, suveranul țării”, scria Emanuel Bădescu în „Ziarul de duminică” (2013), mai precizând, în baza scrisorilor pe care le trimitea Tolstoi celor din Rusia: „...a urmărit spectacolele de la Teatrul cel Mare, precum și pe cele jucate pe vechea scenă a Teatrului Momolo, pe ambele scene, în funcție de noroc ori de contract, evoluând trupe străine, din Italia și din Franța”. Un alt comentator, Stelian Tănase, scria: „Brenner era locul său favorit, unde își pierdea la stos toată solda. Aici, sătul de mâncarea de cazarmă, avea parte și de o rafinată bucătărie occidentală” (Patronul localului de lux, Brenner, fusese în slujba armatei ruse în timpul războiului cu turcii din 1828-1829, ulterior stabilindu-se în București, pe strada Nemțească / astăzi Smârdan, în apropierea bisericii Stravropoleos. Aici a ridicat un han, devenit mai târziu hotel.)
Ei bine, praporgicul (în armata rusă, grad ofițeresc inițial – Oberoffizierе; company officers) Lev Tolstoi nu locuia de-a valma cu ostașii de rând și, deci, nu putea fi „sătul de mâncarea de cazarmă”, odată ce chiar de la sosirea sa prințul Mihail Gorceakov, comandantul oștirii din Moldova și Țara Românească, rudă a sa (verișor de al treilea, pe linie maternă, cu Nikolai Ilici, tatăl lui Tolstoi), îl invită să treacă oricând să ia masa la el: „M-a îmbrățișat, m-a asigurat că pot veni să mănânc zilnic la el și că ar vrea să mă păstreze pe lângă el...” (17.III.1854).
De fapt, nu se putea spune că invitația pentru tânărul praporgic ar fi fost ceva deosebit, o excepție, deoarece comandantului i se dusese vestea de amfitrion generos, precum își amintea N. Ușakov: „Masa se pregătea în fiecare zi pentru 30 de oameni, dar erau invitați mai ales cei nou sosiți; ceilalți veneau fără să mai fie invitați, dintre persoanele Cartierului general, începând de la general, până la locotenent inclusiv. Pe cei mai mulți dintre veniții la masă, prințul Gorceakov nu-i cunoștea, însă discuta de obicei doar cu purtătorii de grade mari”. Sau altă notă a lui Tolstoi... extra-cazarmistul: „Am prânzit acasă într-o atmosferă destul de liniștită, bine și ieftin” (4.VII.). Prin cazarmă, la subordonați, dădea destul de rar, mărturisindu-i mătușii că Bucureștiul, lumea pe care o întâlnește sunt acaparante și „toate acestea au făcut să nu stau nici două ore la mine acasă”. Plus că Tolstoi, dacă ar fi vrut, putea să-și ia un bucătar: „Eu unul nu am nevoie de bucătar bun, mă pot descurca și fără el, însă un om în plus este necesar, pentru a-l ajuta pe Dmitri la îngrijitul cailor, cât vom fi pe drum, și pentru ca, de cum ajungem, să-mi fie de folos” (în scrisoarea către mătușa Tatiana Ergolskaia, 24 mai 1854).
Chiar a doua zi de cum sosește la destinație, purcede în căutarea unei locuințe cu chirie. Se presupune că ar fi fost „o casă europeană, de boier sau de negustor înstărit, în formă de potcoavă, cu etaj și cu pian, casa Gae de pe ulița Izvor. De-acolo, coborând dealul și traversând Dâmbovița pe Podul Mihai Vodă, nimerea direct pe Podul Mogoșoaiei, maxim 10 minute de mers călare ori cu birja” (Em. Bădescu). Precizarea cu pianul nu e deloc întâmplătoare: tânărul conte avea preocupări muzicale serioase, cunoscând creația lui Bach, Händel, Chopin, din biografia sa reieșind că, uneori, se putea afla ore în șir la pian, interpretând opere de Mozart, Mendelson sau Schuman. Pe 24 mai îi scria mătușii: „...încă nu am reușit să miros praful de pușcă turcesc, ci trăiesc foarte liniștit în București, mă dedau muzicii”. Mai târziu, despre bucuria existenței însoțită de muzică avea să-i scrie și de la Chișinău: „...acum eu beneficiez de tot confortul vieții, având un apartament bun, un pian, un prânz gustos, studiez cu regularitate” (17 octombrie).

vineri, 6 decembrie 2019

SCRISUL DE MÂNĂ. CALIGRAFIE ȘI PSIHOLOGIE




Cu titlu de autotest psihologic, introspectiv, să încercăm a fi cât mai atenți la propriul nostru scris de mână, la cel al rudelor, prietenilor, cunoscuților, apreciindu-l mai mult sau mai puțin conform unor prescripții grafologice. În baza acestora, s-a ajuns la concluzia că persoanele care au un scris foarte înclinat posedă o mare sensibilitate. Literele în suiș vorbesc de ardoare. Finalele scurte – de economie. Scrierea rapidă – despre o concepție promptă. Scrierea clară și armonioasă atestă o inteligență limpede. Curbele denotă blândețe. Litera n caligrafiată în formă de u ar sugera că autorul e un om binevoitor... O filă fără margine și alineate denotă avariția. O margine egală de ambele părți relevă ordine și armonie. Un scris orizontal, rigid, drept, „țeapăn“, e mărturia voinței și inflexibilității. Scrisul orientat în pantă urcătoare, dar „aspru“, ar deconspira, cică, vanitatea prostească. Dacă urcă exagerat, el e însemnul exaltării. Scrisul care coboară adie a pesimism, a melancolie. Coborând energic, el dezvăluie dezolare și poate că predispoziție spre – Doamne ferește! – suicid. Scrierea sinuoasă, în serpentină, e cea a supleței de spirit, a diplomației etc.
S-a susținut (unii zic, chiar, s-a constatat...) că nu doar în scrisul unui individ, ci și în cel comun, al unui sau altui popor, sunt investite o anumită psihologie și ireductibile trăsături de caracter etnic. Nu e întâmplătoare, se crede, nici direcția scrisului, de la stânga la dreapta
sau viceversa. Izvoditorii scrisului ce aparțineau rasei negroide și celei semite (sud-vestul Asiei și nordul Africii: arabii, sirienii, evreii etc.) priveau către sud, spre locurile originii lor, însă își îndreptau scrisul spre răsărit. Albii, în schimb, priveau spre nord, unde li se aflau tărâmurile genezei, în consecință orientându-și scrisul tot spre răsărit, însă pe papirus sau pergament vectorii grafici ai unora și celorlalți au ieșit ațintiți, de fapt, în direcții diferite.
Nici configurația literelor în alfabete nu reprezintă un dat invariabil. De-a lungul timpurilor, caligrafia își schimbă caracterul. Herbert Read susținea că, întotdeauna, „conștiința individualității a fost subordonată conștiinței solidarității de grup sau de clasă. Acest lucru ar putea fi demonstrat în mod evident de istoria scrisului de mână. Însăși expresia «scrisul de mână» este o noțiune modernă ce vorbește despre scriptele grecilor sau ale romanilor, chiar și de cele ale umanismului. Până astăzi ne tot minunăm de uniformitatea scrisului părinților sau bunicilor. În veacul al XVIII-lea sau al XIX-lea, numai personalitățile cu totul excepționale și excentrice își permiteau să aibă un scris de mână foarte individual“.
Printre cei care au întrunit deopotrivă caracteristici de excepție și excentrice a fost și Herman Melville, metamorfozele dinamice ale firii și psihologiei sale regăsindu-se chiar și într-o succintă, energică mărturisire ce atestă o firească doză de exagerare pentru un om ales: „Fără să
vreau, caligrafia mea se transformă și încep să folosesc litere mari, de afiș. Dați-mi o pană de condor! Dați-mi craterul Vezuviului drept călimară!“
De unde și concluzia că manuscrisele scriitorilor sunt mai personale și mai deosebite unele de altele decât cărțile lor. S-a constatat că până și vibrația literei din răvașele lui Pușkin se deosebea în cazul când îi scria unui coleg sau când se adresa vreunui moșier. În genere, autorul
lui Evgheni Oneghin este stăpân deplin pe scrisul său, modelându-l în funcție de situație și necesități. Chiar și mostrele de autografe erau diverse, împărțite în două categorii și patru specii. Prima categorie era considerată artistică, de creație, a doua – mondenă. Cea dintâi include
două specii: de ciornă și pe curat. Secunda – specia intimă și cea oficială. A. Efros remarca: „Autografele de creație pe curat sunt executate cu niște trăsături zvâcnite, repezi, strălucitoare, triumfătoare în înălțările și bruștele lor căderi, înzestrate cu o neclintită prezență a ritmului.
Autografele în ciornă sunt scrierea în halat, încă desculță, cu literele ciufulite, cu stenogramele larvare ale cuvintelor, mai curând reprezentând semnele convenționale ale viitoarelor noțiuni, decât sensuri inteligibile...“
Naratorul din nuvela lui A.P. Cehov Scriitorul spune despre un personaj: „Judecând după caligrafia sa dezinvoltă, cu înflorituri, el nu era străin de civilizația europeană“. Poate că respectivul tindea să atingă un anumit ideal caligrafic, definit de Herbert Read ca „scris înzestrat cu frumusețe, dar fără personalitate. Deoarece personalitatea nu încearcă să se manifeste decât rareori în iscălitură sau în câte un autograf“. Cehov însuși aproape că nu a lăsat în urma sa manuscrise. Cele existente, totuși, le-au păstrat apropiații și prietenii săi. De altfel, acest detaliu vorbește și el despre anumite trăsături de caracter ale celebrului autor.
Iuri Tînianov a fost pus în gardă de felul în care a apărut în ochii și înțelegerea altora propria sa caligrafie, remarcând: „Nu cred în psiho-grafologie din clipa în care grafologul Morgenstern, privind la scrisul meu, a spus că în viața-mi personală sunt un tiran“. Ei bine, declară omul ce declară, însă nu e obligatoriu să se tot țină de exclamații erupte în clipe de năduf, precum i se întâmplă aceluiași I. Tînianov, care își menținu un interes permanent față de particularitățile scrisului altora. Iată unele note pe care le pregătise pentru un eventual studiu: „Cuneiformele pătrate ale lui Ceaadaev, care-și bătea joc de epoca sa, filele manuscriselor lui asemănătoare cu niște bule papale.
Parcă i-ar semăna, parcă nu i-ar semăna autorului său scrisul lui Viazemski; pătrate, unele litere luate aparte, însă butucănoase, ca din topor, cu streșini de paie prăvălite în toate părțile, ca într-un cătun obișnuit, ce e proprietatea vreunui cneaz.
Începând cu Alexandru I, scrisul țarilor are alură de cal-circar, dresat, în stare să se miște doar în cerc.
...Sârmă frântă, tremurătoare – scrisul lui Tiutcev, amintind de colțuroasele linii gotice ale domurilor nemțești...
...Gogol e un sârguincios, sub a cărui mână mai trăiește încă modelul consacrat de caligrafie“. Apoi, în altă parte: „Îngrijitul, delicatul și copilărescul scris al lui Gogol...“

joi, 31 octombrie 2019

MICĂ PROLEGOMENE LA O CARTE NOUĂ


Despre leologisme ca literatură... la minut

Expresiile laconice, pe care, din modestie, dar și suspiciune din partea cenzurii, nu le-am numit nici aforisme, nici leologisme*, am început să le public chiar de pe la primul an de facultate, mai întâi în ziarul universitar, apoi în revista „Chipăruș”. Multe dintre ele, semnate cu pseudonim, au fost găzduite și de pagina a opta a hebdomadarului „Literatura și arta”, iar la începutul anilor 90 – și de revistele „Contrafort”, „Limba română”. Mai încoace – în trimestrialele „Sud-Est”, „Vitraliu” și „Hyperion”. Un prim buchet din leologisme încheia volumul meu de proză „Ultima călătorie a lui Ulysses” (Editura Muzeului Literaturii Române, 2006), altul era găzduit în almanahul „Promenada scriitorilor” (Cluj-Napoca, 2012), pentru a se ajunge la o finalizare (de etapă!) în „Prima carte a leologismelor” („Junimea”, 2019).
După asta, am răvășit alte mape din arhivă, am cercetat în plicuri mari cu decupări, am aranjat în pasiențe fișe „stinghere”, extrăgându-le din ordinea și dezordinea lor pe cele pe care consider că pot intra în următoarea, adică prezenta selecție de idei și sentimente, care și-au căutat și, poate, și-au aflat formulări mai osebite de ce ne spunem noi zi de zi.
Nu toate leologismele pretind să fie luate drept aforisme. Ele reprezintă resorturi ideatice secundate de emotivitate, cărora subsemnatul le poate oferi o formulă stilistică personală. Sunt sintagme, metafore, monoversuri, impulsuri oarecât memorabile. Pentru că, în orice pulsiune și manifestare a sa, prin gândire-simțire-scriere, viața e o modalitate, plurală, de expresie.
Așadar, au trecut deja peste 50 de ani de la acele prime apoftegme ale studentului L.B. până la prezentele, din A doua carte a leologismelor, în care pun și modestul îndemn:
Deschide această cartea, la întâmplare. Dincolo de orgoliul meu, dincolo de orgoliul tău, deschide aceste leologisme, la întâmplare, chiar citește vreunul din ele. Din întâmplare, ai putea salva ceva. Inclusiv din tine.
Formulările leologice țin de dezvăluirea de sine, de spovedania-instantanee; spovedania-bliț. Poate că ele ar fi chiar un gen de literatură... la minut. Fiecare ar constitui o maximă, în care maximă este ideea, pe când forma e minimă. Ar fi și leologismul un aforism care, după mine, înseamnă respect pentru timpul cititorului, dar în special pentru inteligența acestuia.
În cele mai fericite cazuri, aforismele presupun arta deschiderilor de paranteze; a deschiderilor-evantai de sensuri înglobate în alte sensuri relevate în momente ce s-au adunat în zile, săptămâni, luni, ani și, iată, în cărți ce inserează numeroase secvențe de literatură la minut.
Minute, săptămâni, luni, ani, în care uneori se întâmplă să mă reîntâlnesc cu mine însumi prin textele unor plagiatori care mi-au șterpelit, de trofeu, metafore, dar mai des aforisme, leologisme – câte o mână de expresii care vin din adânca mină de cuvinte a tăcerii mele, ele fiind la curent cu posibilitatea deconstrucției opozițiilor considerate cândva de nezdruncinat, dinamitând frontierele dinte conținut și formă, în rezultat autorul putând opera într-un liberalism noțional metaforic, filosofic, sugestiv înrudit deopotrivă cu adagiul și poezia (metafora).
În unele expresii se pot întrevedea, poate, și operații interlocutive între anumite constatări ale subsemnatului și textul, sau „sugestia” vreunui alt autor; niște cvasi-parafraze cu aport semantic de pe ambii versanți auctoriali. Pe de altă parte, unele apoftegme mă fac să-mi amintesc lucruri, fenomene pe care nu le-am știut vreodată. Dar mai ales nu aș fi bănuit că ele se află în conștiința și subliminalul firii mele. În acele mine ale tăcerilor care, îndrăznesc să presupun, precum cuvintele predestinate combinațiunilor literare, au și ele mai multe asignări semantice. Pentru că un leologism nu apare obligatoriu într-o formulă concluzivă. El, fiind născut în libertatea minții și a fanteziei, e unul deschis spre semnificații, le provoacă, le ademenește și le însușește. Este scopul lucid, dar și... caleidoscopul „fantezist”, inventiv, imprevizibil în elaborarea ad hoc a figurilor; inclusiv a figurilor de stil.
Prin urmare, și din această clipă înainte, într-un minut, într-o zi-noapte, într-o săptămână, o lună (...) se poate înfățișa din nou transmisionistul Hermes, care să mă întrebe, precum atâtea sute mii de dăți mai înainte, la diferite vârste:
– Ce vești ai pentru mine?
Și eu să-i răspund confratern:
– Nimic deosebit, un leologism... Poate că un tiv dintre literatură și filosofi (-a vieții și a artei). Aceste formulări/ construcții semantice ca dovezi/ fapte ale participării mele la viață și a participării vieții la ideile mele. Încât, iată, mișc un alt cuvânt, care ar putea muri precum pionul pe tabla de șah, însă leologismul deja e început și chiar ar putea fi câștigat...
Astfel că mai scrii un leologism – memorabil, sau doar unul bun, sau pur și simplu un leologism, – fără a deranja ceva în lume, ceea ce și era de demonstrat: leologismul nu pricinuiește rău nimănui.

Leo Butnaru
____________________________
*Noțiunea de leologism veni pe lume în anul 2005, am impresia. Împreună cu 2-3 prieteni ieșeni, pornisem în drum spre Botoșani, la manifestările Eminescu. La Hârlău, ca de obicei, oprisem pentru un popas-pauză de cafea. Cu prietenul Lucian Vasiliu ne-am apropiat de vitrina librăriei, jumătate din spațiul căreia deja fusese acaparat pentru sediu de nu mai țin minte ce partid. În jumătatea rămasă cu veche destinație, dar cărți mai puține, în vitrină stătea, stingher, „Dicționarul de neologisme”. Atunci i-am și spus prietenului Lucian Vasiliu: „Odată ce există cel de neologisme, de ce nu ar fi și un Dicționar de leologisme”? Faptul că „Prima carte de leologisme” i-am dedicat-o lui Lucian Vasiliu e legat și de acel moment, dar și de altele, în care, pe când ne întâlneam, fie la Casa Pogor, pe Corso din Iași sau la ședințele Consiliului USM, în București, ad hoc, în discuțiile noastre scânteia câte vreo vorbă mai deosebită, poate că chiar câte un leologism... 

sâmbătă, 26 octombrie 2019

BIOGRAFIE ȘI CREAȚIE


Scriitorul și timpul

De la a-ți da seama – la a da seama despre ce ți-ai dat seama și ce poate face harul tău cu revelația de care vorbește aceasta. Nu vei reuși sută la sută în tentative, pentru că depinzi de mulți, de multe, de starea socială, dar și de fantezia ta, ce te abate de la trebi, te abate de la realitate, oferindu-ți viața paralelă a visărilor. A subiectivității.
Însă trebuie să îndrăznești mereu să-ți calibrezi tu însuți nevoia de libertate, de adevăr, de informare, deoarece, se știe, generalitatea socio-politică a acestora are totdeauna un standard mai scăzut decât cel pe care și-l poate asigura, conștient și cu efort, individul. În durata participării sale, ca individ și creator, la lume.
De regulă (obligatoriu și... inconștient), destinul omului presupune și jocul compensațiilor, imprevizibil, definit, implicit, în ziceri de felul: „Unde dai și unde crapă” sau „Nu se știe unde pierzi și unde câștigi”.
Vârsta te mai potolește, îți mai aplatizează predispoziția pentru gesturi categorice
Încăpățânându-te, cu pierderile și frustrările de rigoare, să crezi că nu se poate să se mute ireversibil accentul de pe valoare pe „valoarea de întrebuințare”, de pe estetic pe consumerism.
La o adică, e frumos și oarecum visător să se creadă că omul epocii noastre sau, poate, cel din epoca ce ne va urma va tinde, în fine, să revină, studios, în aula înnobilatoare a școlii, a bibliotecii. Lecția bine învățată este chezășie în confruntarea, zisă concurență profesională.
Iar tu, cu anii, când îți mai scad ardoarea vitală, năzuințele și visele îți devin mai difuze, posibilitățile – cam pe sponci, probabil, tangențial, ai putea ajunge un cehovian ce refuză subterfugiile oricăror concluzii în umila înfățișare a incertitudinilor existenței umane. Orice poate fi posibil într-un destin de om. Ba chiar și în cosmosul întreg, în care ești chiar mai puțin decât un fir de nisip, de praf...
Cam astea se întâmplă cu cel care vede (și trăiește, prin propriu destin) o identitate între manifestarea harului prin creație, studiu, cunoaștere, meditație, prietenie, colegialitate...
În meandrele și... mendrele vieții și creației, unii au capacitatea de a însuși o oarecare superioritate „metodologică” de a frecventa școală după școală, inclusiv pe cea de studii înalte, însă, în sinea și fapta lor, gândind și acționând ca autodidacți perseverenți și, posibil, ușor orgolioși. Eu aș fi afinul lor.
Fiecare scriitor sau artist în general trece prin prismele propriei sale vocații și, poate, prin filtrele codului său genetic, modificat, evolutiv-modelat-remodelat de achiziții culturale, de filosofie, ceea ce vin ca impulsuri și linie de subiect din fondul spiritual universal comun popoarelor și, deci, tuturor indivizilor (dacă aceștia se interesează de așa ceva).
E în toate astea ceea ce poți elucida, ce-ți poți explica despre tine însuți ca artist în măsura în care reușești să raportezi cele aflate la conștiința existenței tale ca ceva implicat în frământatul act uman de producere a valorilor. Cărora le-aș spune și punți de legătură mai speciale între naturile umane ce tind și ele spre elevație, creație. E atitudinea și poate chiar crezul celui care nu agreează banalul, cotidianul (prea) familial, dezgolit, cum se mai spune, imundul, mizeria agresiunii impertinente a așa-numitei „estetici a derizoriului”.
Este imposibil să ajungi în zona instinctuală a firii tale, să „localizezi” izvoarele inspirației, intuiției, minele din care ies la iveală, ca daruri de preț, ceea ce e sugerat și modelat de subliminal.
Când experiența pe care ți-a hărăzit-o destinul (uneori, din... abundență) îți permite o dublă, dar intrinsecă revelație și revelare de sine, o descoperire și o redevenire, care în franceză sună plastic: „une conaissance de soi et une co-naissance”.
Este important, așadar, dacă harul tău, studiile tale permanente, modul tău de viață și de muncă, apoi (sau poate înaintea tuturor) curiozitatea, care se adaugă celorlalte, reușesc să-ți mobilizeze energiile creatoare, ținându-ți acut ațintit sentimentul „vânătoresc” asupra eventualei revelații artistice, asupra surprinzătoarelor înfățișări ale metaforei, care nu se împuținează deloc în ancestralul codru de simboluri.
În cazul scriitorului, semnele maturizării sunt cele ale valorii, ale constantei în principii, ale coerenței intelectuale și a distincției artistice prin care se auto-particularizează. În cazurile manifestărilor sale de vârf, harul, intelectul, inspirația și voința nu înseamnă mai multe componente sau acte de manifestare, ci sunt un tot, unitare.
Asta, pentru creatorul care se încăpățânează să creadă că nu am trăi, totuși, în epoca unui scepticism estetic generalizat. În caz contrar, ar însemna să cedăm, să capitulăm în fața kitschului tot mai agresiv...
Chiar dacă, de ceva timp, vine deja și la noi, peste noi, poate că chiar... iese din noi uscăciunea calculului. Devenim mai reci, mai distanți, mai pragmatici, mai egocentriști. Dar, să sperăm, nu mai răi, nu mai coțcari decât în comunism. Pur și simplu, azi punem mai multă pasiune în pragmatism decât, odinioară, în idilă și lirism.