Se afișează postările cu eticheta Antologii. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Antologii. Afișați toate postările
sâmbătă, 30 decembrie 2023
luni, 31 ianuarie 2022
ABSENȚA NEGATIVULUI sau POEME CU DUMNEZEU /Antologie de autor
Ca ei să caute pe Dumnezeu, doar L-ar pipăi și L-ar găsi,
deși nu e departe de fiecare dintre noi.
Căci în El trăim și ne mișcăm și suntem, precum au zis și
unii dintre poeții voștri: căci al Lui neam și sîntem.
Faptele, 17/27-28
Copil alergând
Copil fiind
alergam, alergam din răsputeri întru întâmpinarea Lui
și nimeni nu ar fi cutezat să-mi spună
că nu aș alerga în direcția cea bună
pentru că Dumnezeu e pretutindeni.
Protograffiti
Zicea-scria apostolul Ioan:
„...Iar Isus,
plecându-Se în jos,
scria cu degetul pe pământ”...
și aceasta îți vine în gând
în timp ce contempli urmele tale din praful drumului...
Parcă tu
nu ai putea fi ca și cum un simplu vreasc cu care
mai scrie ceva Dumnezeu?...
Cum citește sfântul
Cum citește un sfânt?
Întâi
de la privirea lui
se aprinde primul cuvânt
care
cu flăcăruia sa
luminează următorul cuvânt
ce se aprinde și el
în continuare de rând
luminând
și aprinzând
al treilea cuvânt
ce-l luminează
și-l incendiază pe următorul...
Anume așa citește un sfânt
cuvânt cu cuvânt
ce se aprind
pe următorul cuvânt luminând
aprinzând...
Anume așa – luminează
aprinde
arde
cuvânt după cuvânt
fără a lăsa urme
scrum de sens
mai rarefiat
mai dens
încât
nimeni nu știe ce a citit
totuși
un sfânt...
Origini
Spre limba maternă venim
din limba paternă – Tăcerea
Dumnezeiască…
* * *
Doamne Dumnezeule Atoatecreator
dacă din întâmplare
îți place cumva vreun oarecare poem
de-al oricărui pământean (sau
subpământean...)
Te implorăm – ia și versurile lui drept
infim
nevrednic
umil
dar prea sincer drept de autor în contul
de-a pururi neprețuitei
Faceri a Lumii.
Prolog
Poetul dintr-o provincie românească
sau pur și simplu poetul care
ca și mulți dintre domniile voastre a uitat cam tot
ce a învățat la școala generală a lui Socrate
cel știutor în neștiință – astăzi brusc
fără vreun motiv special
poetul dintr-o provincie europeană sau
pur și simplu poetul
și-a amintit că în geometrie
curba transcendentală este cea
în calculul căreia se introduce infinitul. Atât.
Doar atât. Încolo
ziua poetului a continuat a se desfășura
într-un mod obișnuit
și anume
renegând imaginile clinice ale melancoliei deoarece
primăvara e totuși dumnezeiască pentru
sufletul nostru doritor de viață și
nu are nimic în comun cu
grețoasele imagini sistematizate ale lui Freud
și pentru că Mântuitorul totdeauna vine de la periferie
pe același drum în praful căruia
piciorușele vrăbiilor lasă cruciulițe de urme
perechi perechi de cruciulițe.
Pregeneză
Dintâi – Dumnezeu?
Dintâi – Libertatea?
Dintâi – Cosmosul
lumea?
În toate
Ante-Începutul în care
toate astea
s-au născut reciproc
atunci
la începutul începuturilor
Dumnezeu
din sine însuși pe sine născându-se
sta prunc-pruncuț cocon-coconaș în
poala propriei sale umbre
alburii...
Prima clipă a genezei
După ce Dumnezeu din Sine se Autonăscuse
în pre-clipa Genezei
deja în clipa următoare se maturiză
apoi a stat și a cugetat
să facă cerul
pământul, lumea
și săptămâna – obligatoriu și săptămâna
spre a se putea odihni în
a șasea și a șaptea zi
astfel respectând apriori doleanțele
viitoarelor sindicate: 40 de ore
muncă pe săptămână.
Scrisul vertical
Totdeauna am scris de la stânga la dreapta
nicicând n-am încercat vreun vers
scris in-
vers.
Însă odată am fost surprins
cum un poem îmi porni să urce în rânduri verticale;
chiar așa – mi se ducea scrisul de jos în sus
iar când m-am dezmetecit din uluială
mi-am zis
că acesta ar fi cel mai firesc mod de a scrie despre Dumnezeu
sau că ar fi niște mici scărițe la cer
spre Isus.
Cristelniță
până la afundarea pruncului
în apa tihnită a cristelniței se oglindesc
îngerii din cupola bisericii.
Prima
Prima amintire?...
Mai curând – prima senzație
păstrată-percutată vag de memorie:
gâdilatul ciudat
provocat de barba aspră prin care
rătăcea mânuța-mi de prunc agitat
în vreme ce preotul mă cobora
spre cristelniță…
Psalm-monostih
Și m-am gândit să-i zic: Întemeietorul de întemeieri.
luni, 4 octombrie 2021
duminică, 16 octombrie 2016
POLEMIC, DESPRE ANTOLOGII ŞI ONESTITATE
ANTOLOGII NOI, SOLIDARITATE ŞI PROBLEME
VECHI
(fragment dintr-un interviu abia rostit)
– S-ar
putea spune că nici până astăzi nu s-a produs o – cum să zic? – unificare în
evaluarea exegetică a scriitorilor de aceeaşi vârstă, ca generaţie, sau de
vârste diferite, dar uniţi de ceea ce se numeşte o generaţie estetică, de pe
ambele maluri ale Prutului.
– Din păcate, cam aşa
stau lucrurile, răzleţite… Când am
început să pătrundem şi noi în literatura română, criticii importanţi de la Bucureşti încetaseră să
mai citească literatură pentru documentare, contare, evaluare. Nu mai citeau
pentru aşa ceva nici ce se edita în dreapta, nici ce se edita în stânga
Prutului. Era absolutul drept al domniilor lor cum procedează, de unde, pentru
unii, mai întâi, proiecte şi angajamente politice de partid, după care au venit
funcţii mai mult sau mai puţin importante socio-culturale sau diplomatice.
Redutabilii exegeţi se opriseră la vrafurile de fişe, presupun, despre
literatura română, pe care, „topindu-le” în studiile şi portretele de autori
comentaţi până la acel moment, purcedeau la elaborarea istoriilor literaturii
române. Astfel că unii scriitori din stânga Prutului, nefiind citiţi până la
acel moment, nici nu au intrat în respectivele tomuri. Şi nu e strop de rea
intenţie când spun că, în fine, istoriile scrise în dreapta Prutului, fără
scriitorii pruto-nistreni, nu sunt împlinite. Unde mai punem că în ele au
intrat destui autori din dreapta Prutului care sunt inferiori celor mai buni
colegi ai lor de la
Chişinău. E o stare de fapt şi nu una care să provoace
nemulţumiri, animozităţi etc. Cu timpul, lucrurile au început a se mai aşeza,
mai multe dicţionare de literatură editate la Bucureşti dând şi
informaţii despre fenomenul literar din stânga Prutului, despre scriitorii din
Estul Moldovei/ României istorice. În istoria sa, Ioan Holban a introdus mai
multe portrete ale scriitorilor de la Chişinău.
– Plus
vechea problemă a antologiilor panromâneşti, din multe lipsind poeţii foarte
buni din stânga Prutului…
– Da, un plus ca un…
minus… Să dau un exemplu relativ recent: a apărut, în variantă bilingvă (cu
traducere în engleză) ceea ce se numeşte „Antologia de poezie a Uniunii
Scriitorilor din România pentru anul 2015” , incluzând 31 de poeţi „aleşi de Uniunea
Scriitorilor”, care, se zice în scurtissima precuvântare, „sunt chiar
şeherezadele tranziţiei”. Ei bine, şi aici e rău: nu este inclus niciun poet
român din stânga Prutului, chiar dacă, exact în primăvara acestui an, într-o
competiţie cu confraţi redutabili din dreapta Prutului, echipa Filialei
Chişinău a câştigat Turnirul de Poezie de la Balcic , organizat de USR! Păi, din cei care au
fost „învinşi” există în enciclopedie, însă dintre învingători – ba! În schimb,
există o autoare de care, în tot timpul tranziţiei (luat de măsurător în
precuvântare) şi până la el, cam nimeni nu a ştiut ceva de doamna respectivă,
inclusă – să vezi! – atât de „brusc!” – chiar printre cei mai importanţi, cei
mai barosani, „cei aleşi de Uniunea Scriitorilor”. Plus că – un uriaş minus: ce
fel de poetă română e doamna, dacă publică în această „antologie” un text al ei
în… limba engleză, care nu are varianta originalului acestei selecţii – româna?
Ce a povestit cititorilor, literaturii române timp de 25 de ani, ba chiar mai
mulţi, îndărăt, această Şeherezadă, care nu a apărut cu texte nu că în cărţi,
ci barem în presă?
Pentru a îndreptăţi
astfel de bizarerie, e dat un argument: „Câteva (texte – n. m.) au fost scrise
direct în limba engleză, lucru care se întâmplă din ce în ce mai des la poeţii
români de la o vreme încoace”. Chiar aşa, tot mai des?... Nu-mi vine a crede…
Iar dacă sunt autori din România care scriu în engleză, – să fie sănătoşi! Însă
dânşii deja nu mai sunt autori români. Aşa înţeleg eu.
Dar nici în
similara Antologia 2014 nu fusese
introdus vreun poet redutabil de la noi!
Aşadar, pe vechi,
stăm prost cu principiile, criteriile de antologare… Apoi stăm prost nu doar cu
valorizarea, ci şi cu onestitatea… Pentru că, dacă valorizezi incorect, ori
eşti incompetent, ori neonest…
Cine ştie, poate
cineva dintre cei 31 de colegi incluşi în antologie s-o fi gândit să cedeze
spaţiul pentru un text de-al lor vreunui poet bun din stânga Ptrutului… Da, nu
este exclus să se fi gândit … Dar… Poveste veche: nu până la capăt şi nu
suficient de generos s-o fi gândit…
Pentru că
antologatorii pruto-danubieni, uneori şi ei autori ai antologiilor pe care le
regizează cum le regizează, nu sunt corecţi cu poeţii pruto-nistreni, unii
dintre care, fără îndoială, sunt superiori negeneroşilor, egoiştilor, poate că
chiar infatuaţilor, aroganţilor. E drept, aceste anti-calităţi, numite ultimele
aici, nu prea sunt exteriorizate, însă uneori pot fi citite pe chipul vreunui
coleg, ce se arată mereu nemulţumit sau doar plictisit de viaţă şi literatură.
De propria viaţă şi de literatura altora. El, plictisit, din nou lăsând să se
înţeleagă că dânsul, în persoană şi creaţie, ar un fel de magistru, de mentor,
de expert infailibil, ce ia 10 pe toate liniile (versurilor pe care le comite).
– Dar s-a solidarizat
cineva dintre colegii din dreapta Prutului cu opiniile pe care le-aţi emis
referitor la trecerea cu vederea a poeţilor români valoroşi din stânga
Prutului?
– Am publicat
părerea mea pe FB, primul dintre colegi intervenind Liviu Ioan Stoiciu, care a
scris: „Sigur, Poete Leo, poeţii de dincolo de Prut fac parte din aceeaşi mare
literatură scrisă în limba română... Apropo: voi, când publicaţi antologii ale
Uniunii Scriitorilor din Moldova, publicaţi în ele şi poeţi din România?” Eu
l-am pus la curent că, spre exemplu, în „Cartea Poeziei”, care se editează
anual la Chişinău ,
sunt incluşi şi colegi din dreapta Prutului. Din câte ştiu, la editura
„Cartier” urmează să apară o antologie (poate un florilegiu, să zicem; pentru
că nici cea de la USR
nu e, totuşi, o antologie, ci o selecţie-florilegiu), traduceri în rusă, în
care sunt incluşi şi unii poeţi din Ţară. Dar, pe de altă parte, din USR fac
parte şi circa 100 de transpruteni, pe când în USM nu există membri din dreapta
Prutului. Nu poate fi vorba de o paritate... perfectă.
Apoi Liviu reveni pe FB la problema cu antologia
USR, subliniind că „E impardonabil că poeţii basarabeni nu sunt cuprinşi în
general în antologii şi în istorii literare din România”.
Poetul Vasile Dan subliniază că: „Nu există decât
o singură literatură română. În rest: discuţii critice legitime, gusturi,
opţiuni (corecte sau incorecte, argumentate sau arbitrare, în cunoştinţă de
cauză sau infatuat ignorante, relaxate sau complexate)”.
Dacă e se „extrag” solidaritatea din accesările şi
aprecierile acestei postări pe FB, printre cei care sunt de acord cu
nedumeririle mele sunt poeţii Ioan Matiuţ, Ion Cristofor, Paulina Popa, Paul
Eugen Baniciu, Francisca Ricinsky…
Însă, înainte de toate, problema îi vizează chiar
pe autorii, poeţii din stânga Prutului care, cu excepţia Silviei Caloianu,
Călinei Trifan şi a lui Vitalie Răileanu, ca şi în alte cazuri, nu au
reacţionat, rămânând în expectativă, probabil. O fi şi ceva poltronie la
mijloc, iar pe de margini poate chiar
ceva laşitate, presupun. Pentru că, se gândesc dânşii, un semn de solidaritate
pe FB ar putea să aibă urmări nefaste pentru glorioasa lor carieră poetică;
urmări ce li s-ar putea trage de acolo, „de la centru”, unde, obligatoriu,
numele lor va fi înregistrat şi introdus în condica neagră… Dacă ar fi să
judece chiar aşa, sigur că o dau grav în prostie…
– Dar să sperăm că nu e chiar asta
din urmă.
– Să sperăm… La un moment dat, am avut un schimb
de mesaje cu Maria Şleahtiţchi. Iniţial, discutam ceva politică, economie,
întrebându-se colega mea cine suntem noi, ca popor şi caracter. Eu însă i-am
propus să restrângem noţiunea de noi, ca naţiune, rezumând-o, la acel moment,
la noi, la scriitori, amintind că, vreo 2-3 zile în urmă, eu publicasem pe FB o
nedumerire, intitulată „Antologie nouă, probleme vechi”, în răstimpul trecut
convingându-mă că iubiţii noştri colegi tac mâlc (chiar dacă eram sigur că
văzuseră postarea; unora le-o trimisesem personalizat): tac, de parcă nici nu
ar exista. „Au caracter, probabil...”, conchideam. La care Maria îmi răspunde
că, da văzuse postarea, „dar mi se pare, cum să zic? umilitor şi nedemn – cam
aşa – să tot spunem că sunt şi aici poeţi, de vreme ce «negociatorii de imagini
şi valori» de pe Dâmboviţa cred că nu sunt şi chiar dacă, prin absurd, vor fi
fiind, nu vor să ştie de ei. Nu vor şi asta-i tot. Cum zici tu – povestea e
veche. Nu e mai bine să scrii, dincolo de canoane şi antologii? Eu cred că este
o soluţie de luat în seamă”.
Oricum, şi
aceasta e o poziţie, deja. Şi are rezonul ei. Însă eu cam cunosc dedesubturile,
„caracterele” şi mă gândesc şi la altceva...
joi, 6 octombrie 2016
vineri, 10 iulie 2015
O ANTOLOGIE DESPRE LUMINĂ
ARGUMENT
de Irina Petraş
Anul 2015 este Anul Internaţional al Luminii. Am putut constata prin reacţie
proprie cum se construiesc miturile, cum poţi ajunge să crezi, miraculos, în
ceva de mintea ta scornit, de vorba ta numit. Un fel de efect bumerang al
rostirii potrivi-te. Închipui o poveste explicativă şi o crezi, o vreme,
fiindcă îţi împacă nişte nelinişti. Din clipa în care am aflat că ne aflăm în Anul
luminii (fiindcă aşa l-a numit ONU, într-un exerciţiu de admiraţie pentru tot
ce ţine de Lumină şi de Tehnologiile legate de lumină), lucrurile din jur mi
s-au părut mai luminoase, ca şi cum această arbitrară învestitură ar fi alungat
umbre, ar fi spulberat nori. Numim lucrurile într-un anumit fel şi lumea se
supune, ne iese în întâmpinare. Scriitorul vine în întâmpinarea lumii cu o
pre-judecată care va decide perspectiva. Semnele din afară şi dinăuntru sunt
selectate după criterii proprii şi traduse ca atare. Literatura, ca act
privilegiat de Cunoaştere, este ea însăşi o „tehnologie a luminii”.
Am ales această temă – lumina – şi fiindcă se
împlinesc 120 de ani de la naşte-rea lui Lucian Blaga, autor al Poemelor
luminii. E şi o doză de joc la mijloc, dar şi intenţia serioasă de a evidenţia
nenumăratele sensuri pe care le are lumina pentru noi, oamenii, şi pentru noi,
scriitorii.
Prima secţiune e dedicată lui Blaga, reunind
comentarii la opera sa poetică şi fi-losofică, la biografia sa. Ţine locul
Meridianelor Blaga pe care le-am editat prin Societatea Culturală Lucian Blaga
Cluj-Napoca mai mulţi ani la rând (vezi, pentru detalii:
www.societateablaga.ro).
Cea de-a doua secţiune, „antologia luminii”, îl ia
drept martor pe acelaşi Lucian Blaga. Motoul recurge iarăşi la începutul de
scrisoare de atât de multe ori folosit în alcătuirile mele, încât a devenit
aproape o tradiţie: „Lumina a crescut enorm la Cluj …”
Fiindcă am lăsat libertate deplină invitaţilor
mei, diversitatea de ton şi abordare e dinamică şi incitantă. Organizarea
textelor a fost, de aceea, ceva mai dificilă. În cele din urmă, am ales să
grupez eseurile, prozele şi traducerile într-o înşiruire oarecum logică, de
înrudire şi neintenţionate – dar cu atât mai savuroase – interferenţe. Pentru
poeme, am recurs la ordinea alfabetică a autorilor, rezultatul fiind un
vitraliu colorat şi cu multe pete de lumină.
Multe texte au fost scrise anume pentru Lumina din
cuvinte (deşi publicate între timp prin reviste); altele sunt readuse acum în
atenţia cititorului într-o „lumină” nouă. Mulţumesc tuturor că li s-a părut
atrăgătoare ideea acestei alcătuiri.
Pentru argument, aveam de gând să scriu câteva
rânduri despre expresiile din limba română în care lumina e prezentă. Am
descoperit, însă, că am nevoie de un 6 spaţiu mult prea mare pentru a cuprinde
cum se cuvine subiectul. Selectez, deocamdată, definiţii din Dicţionarul
Explicativ al limbii romane, Dicţionarul etimologic al limbii romane,
Dicţionarul de sinonime, Dicţionarul lui Lazăr Şăineanu ori din Enciclopedia
Minerva etc.), ca invitaţie la o stare de veghe faţă în faţă cu marea familie a
cuvintelor luminii. Şi, poate, la o calmă, înţeleaptă aşezare sub lumină în
vremurile noastre de zbucium şi zavistie.
miercuri, 22 aprilie 2015
POEŢI DIN MOLDOVA TRADUŞI ÎN TATARSTAN
În capitala Tatarstanului, Kazan, a apărut
florilegiul de poeme Din sens opus (cu o prefaţă de Mircea V. Ciobanu), ce reprezintă o selecţie antologică din
creaţia a 13 autori din Moldova. Editor este Fondul de Cultură „Kanafer”
(astfel în limba tătară se numeşte liliacul), redactori fiind Lilya Gazizova şi
Ilmar Şarifullin, realizarea grafică aparţinând tinerei pictoriţe Siuiumbike
Savelieva. Traducerile sunt semnate de Rais Tuhfatullin, Habir Ibraghim,
Ilsiiar Iksanova, Ruzal Muhametşin, Rkail Zaidulla, Ayrat Galimzianov, Rustem
Zakuan şi Liaisan Perevedenţeva. Cartea va fi prezentată în cadrul Festivalului
„Primăvara Europeană a Poeţilor” (Chişinău, 6-9 mai) de Lilya Gazizova şi Leo
Butnaru, autorii acestui proiect literar transfrontalier.
joi, 19 iunie 2014
ÎN AŞTEPTAREA UNEI ANTOLOGII A VECINILOR AFLAŢI ÎN RĂZBOI
FRAGMENTE DIN PREFAŢA LA ANTOLOGIA AVANGARDA UCRAINENĂ
Specificul avangardei ucrainene
Avangarda
poezie ucrainene are indubitabile tangenţe, ba chiar filiaţii cu fenomenologia
futurismului, cubofuturismului, akmeismului rus(eşti), fenomenologie căreia majoritatea
autorilor din patria lui Gogol i-au resimţit, ba chiar i-au dorit benefica
influenţă mobilizatoare, inspiratoare, orientativă, canonică. Şi...
autobiografică, precum se înţelege şi din unul dintre poemele lui Oleksandr
Korj dedicat lui Gheo Koleada:
...Întâmpinând
noul
an (23)
plesneam
de bucurie!
Şi beam
pentru futurism
pentru Semenko
şi Maiakovski.
Însă, spre deosebire de avangarda rusească,
cea ucraineană nu e compartimentată atât de divers (akmeism, futurism,
cubofuturism, egofuturism, imagism, adamism, lucism etc., etc.) dar,
bineînţeles, în mod vădit sau doar in
nuce, conţine elemente comune tuturor avangardelor, inclusiv diversităţii
celei de la Petersburg
şi Moscova. Iar problema identităţii mai multor avangardişti ruşi de
provenienţă ucraineană este acut şi amplu dezbătută în mediile culturale şi nu
numai din ţara vecină. Pentru că, într-adevăr, a avut loc o masivă migraţie a
kievenilor spre Moscova, să zicem, precum se întâmplase, cu un secol înainte,
cu Nikolai Vasilievici Gogol care nu prea ţinea să-şi pună în lumină originea
ruteană. Revelaţiile sunt urmate de jubilaţii: iată, în unele anchete, marele
pictor Kazimir Malevici scria că e ucrainean! Dar David Burlik, „tatăl
futurismului rus”, de unde e? Sigur, din Ucraina, de lângă Harkov. Uneori, el
chiar susţinea că ar fi un „futurist tătaro-zaporojan”. Opinie împărtăşită şi
de fratele său Nikolai, poet şi el.
Apoi alţi lideri ai avangardei ruse – Aleksandr Arhipenko, Aleksandr
Ekster – de asemenea ucraineni au fost... Et caetera. Chiar cu o remarcă
uşor... derutantă: mai sunt încă destui exegeţi care tratează ca pe o
ciudăţenie noţiunea de „avangardă ucraineană”, de parcă nu i-ar fi venit şi
timpul acesteia – timpul recuperărilor, omologării, propagării. Iar prezenta
antologie reprezintă şi ea un argument de necombătut în motivarea de a rosti şi
de a scrie răspicat: avangarda ucraineană a exista, există, merită atenţie, –
precum subliniază mai mulţi istorici occidentali ai artei ruseşti care,
concomitent, studiază şi avangarda ucraineană (Marcades şi Nakov – Franţa,
Boiko – Polonia, Bowlt şi Mudrak – SUA).
În ce priveşte agitata căutare şi redare
de identitate a mai multor avangardişti ruşi cu descendenţă ucraineană mai
persistă ecoul şi apucăturile atitudinii ideologiei sovietice care, până la
urmă, le permitea şi ucrainenilor să spună, să scrie ceva despre avangarda
„lor”, dar fără să îndrăznească a se referi la protagoniştii culturii ruse,
chiar dacă aceştia se trăgeau din stepele zaporojenilor, de pe pripoarele
Niprului. Sigur, nu e uşor să împarţi „ceva” între fraţi... Disputele
continuă... Să mai îngăduim puţin asupra lor, la intersecţii de epoci, imperii,
state independente, arte tradiţionale sau moderne, postavangardism sau
postmodernism etc.
Astfel, de la căderea imperiului rus şi
până în prezent, în virtutea diverselor ocurenţe, nefavorabile sau...
nefolosite la timp şi eficient, Ucraina rămâne ţara cu acute probleme de
autoidentificare, nesoluţionate deplin nu doar în cadrul naţiunii, poporului
propriu-zis, ci chiar şi printre elitele intelectuale. De unde şi tezele
dubitative lansate de unii (nu este exclus – (şi) rău-intenţionaţi) de a
susţine că avangarda nu poate să apară într-o ţară, care încă nu s-a regăsit ca
unicitate. Pentru că avangarda îşi propune drept scop înfruntarea tradiţiei, pe
când într-o ţară cu probleme de autoidentificare creatorul de artă nu poate să
facă asta, deoarece pur şi simplu nu cunoaşte respectiva tradiţie. Dat fiind că
naţiunea mai e în procesul căutării de sine, bineînţeles că ea apelează frecvent
la tradiţie, vag-atestată sau posibilă, „decupând-o” din contextul istoriei
sale existenţiale private de atâtea elemente sine qua non în lungile perioade de subordonare unor imperii, fie
celui ţarist, fie celui sovietic. Iată de ce Ucraina este condamnată să
orbecăiască prin spaţii mito-arhaice, privată de posibilitatea creării unei
arte noi, susţin unii.
Dar, atenţie! – deja noi ne aflăm în aria
disputelor contemporane, tezele de mai sus „făcând abstracţie” de avangarda
clasică ucraineană, care a fost şi a rămas o certitudine, referindu-se – tezele
– la absenţa suflului proaspăt, postmodern, contemporan-european, transoceanic
în cultura şi literatura ucraineană.
Teoreticianul postmodernismului (eu unul
cred că postmodernismul ţine de orizonturile testamentare ale avangardei – L.B.) Vladimir Eşkilev propune ca atare
situaţie să fie examinată nepărtinitor, atent, susţinând că problema absenţei
avangradei ucrainene (contemporane; cea istorică îşi are deja locul tot mai
conturat în analele literaturii, artelor, în general) e chiar cea veche, de
care vorbeau încă panfuturiştii, cei din asociaţia „Noua generaţie” – nu a fost
creat un câmp cultural urban important, nu există dominaţia culturii
orăşeneşti, firească pentru contemporaneitatea noastră, de unde şi
consecinţele: nici chiar astăzi, avangarda nu are cum şi nu are unde apărea în
Ucraina. În esenţa ei, Ucraina mai este ţară agrară, rurală, în care arta îşi
asumă datoria de a vorbi din partea poporului şi despre popor, din partea
tradiţiei şi despre tradiţie, din partea străbunilor şi despre ei. (Ar fi un
Ianus care vede doar cu ochii de pe faţa de la... ceafă. Ar fi ca şi cum un fel
de păşunism, de semănătorism, ba chiar... de mioritism rutean...) În genere,
arta contemporană, ca să nu vorbim de oarece avangardism, e una marginală, pe
când în Europa, în America, după cum se ştie, ea deţine chiar prim-planul.
Pentru ca Eşkilev să sublinieze: „Zi de zi, în 10 mii de şcoli ucrainene
funcţionează o maşină fabuloasă, care hrăneşte tânăra generaţie cu lucruri arhaice.
Graţie funcţionării acestei maşini, oamenii pur şi simplu îşi pierd interesul
pentru literatura ucraineană. Această maşină lucrează, bineînţeles, şi
împotriva noastră – a promotorilor artei noi. Dinozaurii au acaparat întreaga
putere, oriunde”. (Probabil, astfel de constatări trebuie să ne dea de gândit
şi nouă, românilor, în special celor din Interriverania Prutonistreană, alias
Moldova Estică, unde tradiţia kitschizată mai face ravagii...) „Iar astăzi noi
trebuie să schimbăm radical această situaţie”, conchide Vladimir Eşkilev.
Este exact ceea ce trebuie remarcat
în ce priveşte apariţia avangardei (deja clasice, istorice) în agrara ţară
Ucraina. (Anticipativ şi reiterativ, să menţionăm că, totuşi, avangarda din
anii 20-30 ai secolului trecut a cunoscut şi izbânzi la Kiev , Harkov, pe malurile
Niprului...). Adică, din punct de vedere... obiectiv, futurismul ucrainean
apărea oarecum în mod paradoxal, parcă... neîntemeiat, dar, totuşi, existent!
Deoarece avangarda, futurismul propriu-zis – cel puţin în Rusia, ca parte
componentă a avangardei europene, – era o consecinţă a procesului intens de
urbanizare. Însă în Ucraina dominantă a fost şi rămânea cultura rurală. Până şi
scriitorii care, la răscruce de secole, erau consideraţi novatori – Ukrainka,
Lepkiy, Zerov, Kobîleanskaia, – în principiu scriau numai şi numai despre sat.
Precum menţionează Ivan Reabciy, exegetul operei lui Mihail Semenko: „La noi
nici nu mirosea a urbanizare. A prins „a adia” abia în timpul de la urmă, odată
cu noile mode literare. Până şi în timpul puterii sovietice, când satul era
distrus tot mai necruţător, lucrările legate de viaţa urbană şi oarece noutăţi
socio-existenţiale erau destul de slabe, fără să fie în stare să creeze
propriul curent artistic. Cu atât mai uimitor e însă că aceasta i-a reuşit lui
Semenko care, în mod conştient, tindea să europenizeze şi să urbanizeze
literatura ucraineană”. De unde şi piezişa,
dar nu ostila constatare că, de fapt, futurismul a fost unica artă care a tins
pe cale forţată să introducă cultura ucraineană în secolul XX, fără
consimţământul acesteia. „Noi trebuie să ajungem din urmă ziua de azi” – iată
unul dintre memorabilele îndemnuri ale lui Mihail Semenko, lansat în anul 1914
în revista „Quaerofuturismul”, continuând, explicit, programatic: „Dorim ca
prin mişcare artificială (штучним рухом)
să apropiem arta noastră de hotarele, după care începe noua eră a artei
mondiale”. Futurismul se afirma ca unică forţă în lupta cu stagnarea culturală,
spirituală în Ucraina aflată la răspântii de istorie şi destin.
Oleg Ilniţki, important exeget al
avangardei istorice ucrainene, scrie: „Debutul futurismului ucrainean se
întâmpla pe când societatea ucraineană practic deja hotărâse cum trebuie să fie
noua ei cultură naţională. Principiul de bază al culturii consta în renunţarea
la narodnicism şi provincialism”. Însă intelectualitatea din acele timpuri nu
se decidea să accepte noua cultură care respingea tradiţia şi pe idolul
perpetuu al culturii ucrainene – Taras Şevcenko. Ilniţki menţionează că arta
care nu apela la sentimente naţionale era declarată străină şi „deconspirată în
tentativele ei de a se infiltra în spaţiile naţionale”, spre a le distruge.
„Impulsurile iniţiale ale futurismului ucrainean de la sfârşitul primului
război mondial s-au manifestat ca lovituri date concepţiilor literare şi
naţionale general acceptate. Iar energia critică era orientată nu spre
elucidarea sensurilor şi înţelegerea noii fenomenologii artistice, ci spre
lichidarea oricăror semnalmente ale ei din conştiinţa societăţii”, mai
subliniază Ilniţki.
Poate că intelectualitatea a fost prima
care nu a dorit să accepte futurismul, în 1918 criticul Gruşevski scriind:
„Până în prezent, futurismul nu a reuşit să dea rădăcini adânci pe ogorul
literaturii ucrainene: permanentele şi îndelungatele tradiţii ale literaturii
ucrainene nu i-a permis respectivei „direcţii” literare să se dezvolte din
plin”. (Cu toate că aceste tradiţii erau puse categoric sub semnul îndoielii de
Mihail Semenko care, în manifestul „Eu însumi” (1914), scria categoric: trebuie
„să accelerăm. În asta ne constă consecvenţa. Lasă-i pe părinţii noştri (care
nu ne-au lăsat nimic ca moştenire) să se aline cu arta „natală”, trăindu-şi
veacul împreună cu ea; noi, tinerii, nu le vom întinde mâna. Haideţi să ajungem
din urmă ziua de azi!”)
Savantul Iu. Mejenko opina că:
„Futurismul nu poate să-şi găsească în mod firesc loc în poezia ucraineană,
care e legată de psihologia unui popor ce construieşte, şi nu a unuia ce
risipeşte, deoarece nu există ceva ce ar putea fi risipit... Dacă simbolismul
mai are „oarece tradiţie” şi un „sol natural” în Ucraina, futurismul nu are
absolut nimic”. În timp ce acelaşi M. Semenko încerca să generalizeze
destrucţiunea şi în arta ucraineană, scriind: „Prin
sine, destrucţiunea reprezintă unul dintre fronturile panfuturismului. Precum
se ştie, sistemul panfuturist se împarte în două componente: panfuturismul
general (panfuturismul dialectic, filozofia panfuturismului) şi panfuturismul
special (activ, panfuturismul revoluţionar – destrucţiunea, construcţia,
meta-arta).
Noi susţinem că arta trebuie lichidată sau, ceea ce e
unul şi acelaşi lucru, arta se va autolichida. Cum s-ar putea face asta în mod practic?
Acesta şi este teatrul operaţiunilor militare al destrucţiunii”. (1922).
Astfel,
noua fenomenologie artistică, definită şi ca primă avangardă ucraineană, nu era
luată în serios de critică. Pe atunci, printre intelectualii ucraineni bântuia
moda să se lanseze cele mai deocheate invective la adresa avangardei,
futurismului, în special, condamnat pentru spiritul său străin sub aspect
ideologic şi estetic matricelor naţionale. De unde concluzia lui O. Ilniţki că
în Ucraina lipseau criticii şi oamenii de ştiinţă pregătiţi pentru întâlnirea
cu avangarda. Ba şi mai grav: din acele timpuri de afirmare relativ fructuoasă
a avangardei, respingerea futurismului a devenit poziţie magistrală pentru literaturologia clasică ucraineană,
poziţie dominantă până în prezent.
Dacă astfel de atitudini
obscurantiste nu putea să-i oprească din acţiune pe futuriştii propriu-zis, pe
cei mai dotaţi reprezentanţi ai lor, Mihail Semenko, Gheo Şkurupi, Iulian Şpol,
Oleksa Slisarenko (ei au fost „opriţi” – toţi, în 1937 – doar de gloanţele
călăilor bolşevici), bineînţeles că ele descurajau eventualii critici
adevăraţi, competenţi ai avangardei; adevăraţii ei exegeţi, esteticieni,
istorici, de unde şi constatarea criticului V. Kacianiuk care, încă în 1930,
scria despre cei 16 ani de existenţă ai avangardei ucrainene: „Astăzi noi nu
dispunem de niciun studiu, ba chiar de niciun articol serios, care ar aprecia
obiectiv rolul futurismului în procesul literar al Ucrainei Sovietice. Plus la
asta, încă nu sunt elucidate anumite date, anumite materiale rămânând
inaccesibile, unele dintre care fiind rarităţi bibliografice, altele, la fel
(în manuscris), – păstrate în sertarele meselor unor tovarăşi care, într-un mod
sau altul, sunt legaţi de mişcarea futuristă. Fireşte, multe dintre aceste
materiale s-au pierdut”. De aici şi imposibilitatea subsemnatului de a
identifica barem anii de viaţă ai unor autori antologaţi (Oleksandr Korj,
Volodimir Hareaiv, Iuri Paliciuk...), iar despre alţii aflând doar date extrem
de sumare, vagi. Astfel că avangarda ucraineană abia începe a fi adusă în
prim-planul atenţiei exegeţilor, iar arhivele ei urmează să fie completate şi
instituţionalizate.
Aceeaşi atavică problemă: Ucraina sau Malorossia?
Fireşte,
îndemnul de europenizare în fosta colonie ţaristă, ajunsă oarecum doar
cvasi-colonie sovietică, nu plăcea multora „de la centru”, care ţineau – în
continuare şi morţiş! – să fie „fraţi mai mari”, care aveau alergie la numele unei
posibile ţări Ucraina,
preferându-l pe cel, parcă sigilat „pentru eternitate”, de colonialismul ţarist
– Malorossia (Rusia Mică – aşa ar veni). Iar Mikola Hviliovi chiar scrie un
studiu polemic intitulat „Ucraina sau Malorossia?”, în care îi dă ripostă unui
băgător de seamă hipervigilent din
metropola bolşevismului, unui oarecare Iurineţ, care, „când cade
duminică, 24 noiembrie 2013
EDITAT ÎN TATARSTAN
M-am întors de la Târgul Internaţional de Carte "Gaudeamus" de la Bucureşti, pentru ca, la Chişinău, să fiu surprins de o veste care, sigur, face bine: în oraşul Kazan, capitala Republicii Tatarstan (Federaţia Rusă), la editura "Kanafer", mi-a aparut un volum de poeme bilingv, în ruseşte şi tătărăşte. El este încadrat în colecţia "Poezia de peste hotare astăzi". De altfel, toate aceste detalii sunt specificate şi de/ pe coperta cărţii. Ar fi doar să traduc titlul în româneşte: "Strictul necesar".
L.B.
miercuri, 6 martie 2013
PUTEŢI VEDEA, CITI, DESCĂRCA
Integral, o altă antologie o puteţi găsi aici:
http://www.scribd.com/doc/62017474
Interviuri din secolele XX - XXI
https://ru.scribd.com/doc/165997003/Butnaru-Leo-Interviuri-din-secolele-XX-XXI
Interviuri din secolele XX - XXI
https://ru.scribd.com/doc/165997003/Butnaru-Leo-Interviuri-din-secolele-XX-XXI
luni, 4 martie 2013
MANIFESTELE DE ACUM 100 DE ANI
Odată ce editura a postat pe net volumul "Manifestele avangardei ruse", de ce nu aş oferi şi eu, antologatorul şi traducătorul, adresa lui pentru cei interesaţi de a cunoaşte această construcţie intelectuală unicat? Deschideţi aici:
https://monoskop.org/images/b/b8/Butnaru_Leo_ed_Manifestele_avangardei_ruse.pdf
vineri, 29 iunie 2012
DESPRE AVANGARDĂ
Traducerea pentru prima oară, de către Leo Butnaru, a manifestelor avangardei ruse, reprezintă un adevărat eveniment. Publicul românesc are, în sfârşit, posibilitatea de a descoperi astfel un fenomen dintre cele mai dinamice şi mai novatoare din spaţiul cultural european. Importante ca foarte îndrăzneţe programe de revoluţionare a limbajelor literar-artistice din primele decenii ale secoulul XX, aceste texte au un înalt grad de expresivitate şi ca « literatură a manifestelor » ce concentrează semnificative nuclee vizionare, putând fi citite şi ca autentice poeme în proză ori mici spectacole subtil regizate, provocatoare în egală măsură ca retorică iconoclastă, radical anticonvenţională, şi ca îndemn, adesea patetic, la înnoirea gândirii şi sensibilităţii estetice moderne, într-un moment de răsturnări dramatice ale Istoriei. Putem măsura, parcurgîndu-le, şi dimensiunea tragică a unui moment de autentică angajare în serviciul revoluţionării profunde a spiritului creator, trădat şi ucis cu brutalitate de aceeaşi Istorie. Scriitor el însuşi, cu alese înzestrări, tălmăcitorul lor reuşeşte să le redea în limba noastră energia originară, cum reuşise şi în sutele de pagini de poezie, proză, teatru, traduse în ultimii ani din creaţia avangardistă a Rusiei.
Ion Pop
Leo Butnaru ne-a oferit o carte atroce, cutremurătoare, o antologie a suferinţei paroxistice a poeţilor «în vremuri secetoase», secetoase dar însetate de sînge: Avangarda – Jertfa Gulagului (Poeţi sub teroarea comunistă), excepţionalul poet de la Chişinău Leo Butnaru, dovedindu-ne o dată mai mult că nu este numai unul din cei mai importanţi „optzecişti” de peste Prut, ci şi unul din cei mai buni traducători în româneşte din literatura rusă, dar şi din alte literaturi slave, de la ucraineană la sârbo-croată.
Liviu Antonesei
marți, 28 februarie 2012
POEŢII - JERTFE ALE TOTALITARISMULUI
LEO BUTNARU NE OFERĂ O CARTE CUTREMURĂTOARE,
O ANTOLOGIE A SUFERINŢEI PAROXISTICE
A POEŢILOR «ÎN VREMURI SECETOASE».
de Liviu Antonesei
Se spune că atunci când te afli în oarece suferinţă e bine să-ţi îndrepţi atenţia către lecturile uşoare, de delectare, eventual umoristice. În ultima săptămână, aflându-mă într-o asemenea situaţie, nu am ascultat deloc acest sfat - am parcurs numai lecturi grele, chiar dure. Pe principiul, dacă tot eşti o scurtă bucată de timp numai cu tine, mai bine să te gândeşti la cele esenţiale decât la toate prostiile cotidianului. Între altele, am citit şi recitit adesea cutremurătoarea antologie „Avangarda – Jertfa Gulagului (Poeţi sub teroarea comunistă)", operă realizată de excepţionalul poet de la Chişinău Leo Butnaru, unul dintre cei mai buni traducători în româneşte din literatura rusă, dar şi din alte literaturi slave, de la ucraineană la sârbo-croată. A tradus, între alţii, pe Maiakovski şi pe Velimar Hlebnikov, ambii „sinucişi" în împrejurări neelucidate, Viaceslav Kuprianov, Ivan Ahmetiev etc. Cu acest volum, Leo îşi încheie proiectul dedicat avangardei ruse, început cu cele două volume, de aproape o mie de pagini, dedicate poeziei, prozei şi teatrului, apărute acum cinci ani tot la Iaşi.
Leo Butnaru încheie, acum, un proiect, dar îl şi încununează. Sunt reuniţi în cele circa trei sute cincizeci de pagini 52 de poeţi sovietici care au cunoscut în modul cel mai direct şi brutal „teroarea comunistă"- poeţi împuşcaţi de NKVD fără judecată, poeţi dispăruţi în măruntaiele Gulagului, uneori fără a se cunoaşte precis anul morţii, poeţi închişi, eliberaţi şi reabilitaţi, apoi închişi din nou şi asasinaţi, poeţi care s-au sinucis sub presiunea terorii şi poeţi care „au fost sinucişi".
Câteva dintre numele mari: Anna Ahmatova, Osip Mandelştam, Nikolai Gumilov, Marina Ţvetaeva, Daniil Harms, Boris Pasternak. Sigur, cel din urmă nu a fost nici închis, nici asasinat, însă, după publicarea în străinătate a romanului „Doctor Jivago" (1957, deci după destalinizarea lui Hruşciov!) şi, mai ales, după acordarea Premiului Nobel pentru Literatură (1958), este victima unei campanii denigratoare uriaşe în presa sovietică, este exclus din Uniunea Scriitorilor, izolat şi anchetat. Premiul avea să fie primit, abia în 1989, de fiul său!
Cu ce s-au făcut vinovaţi aceşti 52 de poeţi - cărora li se adaugă alte sute, mii de victime din lumea artistică în ansamblu! -, ce au făcut ei atât de grav şi periculos pentru ordinea sovietică de au meritat întemniţarea, ostracizarea, moartea? Mai întâi, au scris poezii. În al doilea rând, au crezut că libertatea este valoare supremă pentru orice om, cu atât mai mult pentru un artist. Şi au plătit poezia cu viaţa, poezia devenind astfel o condamnare la moarte. Platon se mulţumea să-i alunge - în scris, nu în fapte! – pe poeţi din cetate. Dar Platon a trăit în, încă, blânda Antichitate! Libertatea ca inamic al ordinii, libertatea gândului şi a expresiei drept crime sunt, din păcate, nişte invenţii de-ale noastre, de-ale modernităţii. Nu că n-ar fi existat Inchiziţia, de pildă, dar aceea nu lucra la proporţii statistice atât de copleşitoare precum totalitarismele moderne, fie ele de factură fascistă, fie de obedienţă comunistă.
Şi, totuşi, la sfârşitul lecturii, nu eşti deprimat, ci mai degrabă împuternicit. Îţi dai seama că poetul adevărat este un virus al libertăţii, că el poate fi torturat, ucis, însă nu aneantizat. Poate că nu există o metaforă mai puternică a libertăţii poetului, indiferent de condiţiile exterioare, decât imaginea lui Mandelştam, în ultimele luni dinaintea sfârşitului, scrijelindu-şi poeziile pe coaja mestecenilor din lagăr. Acel Mandelştam, care, în 1922, lucid, scrisese cuvintele acestea premonitorii: „Veacul meu, fiara mea...". Da, un veac-fiară pentru sute de milioane de oameni, pentru foarte mulţi dintre ei fiind fiara ultimă, fiara de la „capătul tunelului"... Mulţumim Leo Butnaru, antologia ta îi va împuternici pe mulţi!
Adevărul, 27 februarie
vineri, 20 ianuarie 2012
Vatra prozei, proza Vetrei. - Antologie
ARGUMENT PENTRU PROZA
SCURTĂ
de Kocsis Francisko
Încă de la apariţia seriei noi, revista Vatra a promovat cu con-secvenţă proza
scurtă prin rubricile cvasi-permanente, Vatra
vă propune un prozator (se înţelege de la sine că acest spaţiu se rezerva
unui autor tânăr), Starea prozei scurte
şi Tineri prozatori (10/1976),
redactorii de atunci propunându-şi o puternică ofensivă a genului scurt,
considerat şi atunci a se afla într-un declin evident. La o rapidă privire
asupra fenomenului, argumentele folosite de redactorii revistei ori de cei ce
au participat la dezbaterile iniţiate de redacţie s-ar putea relua şi astăzi
fără prea multe schimbări, poate ar trebui eliminate doar pasajele ce se
refereau la un anumit realism care de ceva vreme cade în sarcina istoricilor.
Dan Culcer, Mihai Sin şi Ioan Radin, fiecare dintre ei şi autor de proză
scurtă, deschideau paginile revistei unor tineri debutanţi ori la primele
apariţii în presa literară. Această generozitate n-a fost însă un gest
conjunctural, ci o acţiune de perspectivă, de bătaie lungă, cu program
nedeclarat, neformulat într-un manifest explicit, ci în pasaje răspândite în
cronici ori dezbateri pe tema actualităţii literare, cele mai multe dintre ele
găsindu-şi o exprimare pertinentă şi concisă în scrierile lui Dan Culcer (de
exemplu în cronica la Corn de vânătoare
de Al. Ivasiuc în Vatra nr. 8/1972, Mulţi chemaţi, puţini aleşi – pe marginea unei panorame a nuvelei şi
povestirii româneşti contemporane I (nr.1/1975), II (nr. 2/1975). O
asemenea ademenire spre proza scurtă într-o perioadă când spaţiul publicistic
era extrem de limitat în comparaţie cu prezentul a reprezentat o tentaţie
pentru mulţi scriitori. O consecinţă deloc de neglijat pentru ei era pavarea
drumului spre porţile editurilor, prin ale căror servicii de cenzură se puteau
trece ceva mai uşor texte deja publicate. Sigur, ca întotdeauna, nici autorii
pe care a mizat Vatra n-au reuşit să
răzbată toţi, să devină prezenţe autoritare în spaţiul beletristic.
Pentru cele spuse mai sus, am căutat referinţe în
chiar paginile revistei. Numărul 6/1975 a găzduit colocviul Nevoia de proză scurtă la declanşarea căruia redacţia a concentrat
într-un argument demersul pe care l-a iniţiat: „Preocuparea pentru proză, în
general, şi mai ales pentru proza scurtă, a fost una din «constantele» revistei
noastre încă de la apariţie. Dacă se acceptă ideea că VATRA are astăzi un
profil propriu, această preocupare pentru proză a contribuit, fără îndoială, la
definirea lui. Demonstrând că proza scurtă există, că declinul ei e doar
aparent şi conjunctural, că interesul faţă de ea poate să fie resuscitat, am
publicat şi vom continua să publicăm texte de proză scurtă aparţinând unor
autori foarte diferiţi, cum credem că sunt şi cei ce semnează în numărul de
faţă. Cu numai un deceniu în urmă, proza scurtă era încă «stăpână» în reviste
şi edituri, cel puţin cantitativ. Procesul de regresiune se datorează, oare,
doar unei «mode» a romanului (mulţi povestitori travestiţi în romancieri!)?
Dacă admitem că există deosebiri structurale (de vocaţie, psihologie,
temperament) între romancier şi autorul de proză scurtă, nu pare să fie tot
atât de evidentă opinia că proza scurtă trebuie să fie doar o experienţă de
tinereţe a prozatorului. Proza scurtă pare să ofere totuşi un plus de
operativitate, de radicalitate în surprinderea actualităţii (esenţe şi
nuanţe)”. Întrebările: Romanul, gen
proteic, „a înghiţit” proza scurtă? Dorind să demonstrăm că proza scurtă
există, este posibilă, necesară, deci actuală o revitalizare a genului scurt?
Cine trebuie convins? – ar putea fi reluate, ar fi chiar incitantă o
comparare a perspectivelor la distanţă de mai bine de trei decenii.
joi, 19 ianuarie 2012
O ANTOLOGIE... SPAŢIALĂ
Întocmirea unei antologii de poezie a
revistei Vatra e un gând mai vechi,
devenit realizabil abia acum, din motive asupra cărora ar fi cu totul inutil să
insistăm. Intenţia e una, faptul în sine e cu totul altceva. Greul a început abia
din momentul în care certitudinea editării m-a împins la treabă. Mi-am fixat un
criteriu care trebuia să fie operaţional în cazul tuturor (subiectiv, ca în
cazul oricărui antologator, dar asumat), deşi aşa ceva e greu de imaginat. Am
recitit tot ce s-a publicat sub formă de vers şi m-am lăsat impresionat de
imagini, metafore, ritm, formă clasică ori libertate de rostire, sugestie şi
directeţe, gravitate şi joc, alegând, comparând, renunţând, trecând de la număr
la număr şi de la an la an cu gândul tot mai cristalizat şi mai frustrant că
spaţiul de care dispun este mult prea drămuit. Fiind cititor al revistei chiar
de la apariţie, ştiam ce zace în paginile ei şi peste ce voi da şi mă surescita
gândul că voi extrage pagină cu pagină un mic monument liric. Lista
impresionantă de nume dă seamă despre gradul de frecventare a revistei de către
cei mai prestigioşi autori, faptul în sine vorbind şi despre importanţa care i
s-a acordat neîntrerupt în contextul publicisticii culturale româneşti. Pe
lângă proza scurtă, promovată programatic de redacţie, ne dăm seama că nici
poezia n-a fost neglijată şi i s-a rezervat loc ori de câte ori îndeplinea
criteriul valoric. Chiar dacă într-o vreme era privilegiată poezia de o anumită
factură şi i se rezervau spaţii în paginile din faţă, poezia bună reuşea să
pătrundă în paginile de unde începea cu adevărat lectura. Şi acest lucru se
poate urmări cu uşurinţă prin metoda pe care ne-am impus-o, aceea de a
specifica sub texte numărul, anul şi pagina la care se găsesc poemele preluate
în antologie.
Criteriul hotărâtor de selecţie a fost ca
textul să impresioneze, să şocheze, să emoţioneze, să încânte, să uimească,
orice, numai să nu te lase indiferent sau, şi mai rău, să decepţioneze.
Recunosc că am avut parte de toate acestea. În acelaşi timp însă, ştiu că nu ne
raportăm identic la un text, atitudinea e definită de întregul nostru trecut,
de experienţă, concepţii, aşteptări, gusturi, de starea din momentul lecturii,
dar şi de ceva indefinit, capabil să producă rezonanţă, empatie. De aceea nici
nu mă aştept să fiu confirmat în toate opţiunile, sper însă să nu se adune prea
multe reproşuri nici în talgerul celălalt.
Această antologie a devenit deja una dintre
cărţile mele de căpătâi şi sper să fie la fel pentru foarte mulţi cititori de
poezie. Este, prin suma de texte, un tablou secvenţial în mozaic al unei epoci
în care s-a produs o falie profundă în existenţa socială, resimţită însă
într-un grad diferit, mult mai puţin devastator, în geografia lirică, poezia
având o capacitate de reacţie la social mult mai nuanţată decât proza,
absorbită în substratul sensibil, emoţional, reflexiv. Chiar dacă e vorba numai
de poezia publicată de o singură revistă, antologia reuşeşte în întregul ei să
dea o imagine fidelă a unei lungi perioade de manifestare a poeziei româneşti.
KOCSIS Francisko
Cuprins
Poeţi lăsaţi la vatră, de Al. Cistelecan ....................... 5
Dirijabilul de hârtie, de Kocsis
Francisko .................. 7 ...
Constantin Abăluţă
Florenţa Albu
Horia Bădescu
Ana Blandiana
Andrei Bodiu
Mariana Bojan
Emil Brumaru
Romulus Bucur
Leo Butnaru
Constanţa Buzea
Magda Cârneci
luni, 5 decembrie 2011
NOUA POEZIE NOUĂ
O antologie de poezie română postmodernă alcătuită de
Dumitru Chioaru
Editura „Limes”, 2011
„Eu cred că valurile 80, 90 și 2000 alcătuiesc aceeaşi generaţie de creaţie, în sensul acordat acesteia de Tudor Vianu în eseul Generaţie şi creaţie, determinând o generaţie nu în funcţie de vârsta biologică a scriitorilor, ci de comunitatea de principii ideologice şi estetice care animă creatori de vârste diferite… Iar o generaţie de creaţie durează, după cum remarca Tudor Vianu, contrazicându-l pe Thibaudet, mai mult decât generaţia biologică, desfăşurată de regulă 30 de ani. Antologia Noua poezie nouă cuprinde în ordine alfabetică un număr de 80 de poeţi, dintre care cel mai vârstnic e născut în 1935, iar cei mai tineri, prin anii 80, fiind acum în plină putere de creaţie… Cred că niciunul dintre cei care ar trebui să fie nu lipseşte (din această antologie), decât câţiva poeţi care n-au răspuns repetatelor apeluri făcute de mine (Dan Damaschin, Ruxandra Novac şi Elena Vlădăreanu), ori au refuzat din diferite motive (Al. Muşina, Marius Ianuş şi Dan Sociu). Au apărut şi vor mai apărea antologii de poezie contemporană pe criteriul generaţiilor, fatal parţiale, dar antologia Noua poezie nouă este prima care se structurează pe criteriul generaţiei de creaţie, mult mai cuprinzătoare, marcând nu numai un moment ci întreaga mişcare, în trei valuri succesive de poeţi, care au înnoit poezia românească şi o reprezintă acum la nivel mondial”. (Din cuvântul introductiv, „Câteva precizări”, de D. Chioaru)
Cuprins
Constantin Acosmei, Adrian Alui Gheorghe, Liviu Antonesei, Vasile Baghiu, Dumitru Bădiţa, Daniel Bănulescu, Mircea Bârsilă, Andrei Bodiu, Romulus Bucur, Leo Butnaru, Mircea Cărtărescu, Magda Cârneci, Ruxandra Cesereanu, Gabriel Chifu, Dumitru Chioaru, Grigore Chiper, Rita Chiran, Nicolae Coande, Mariana Codruţ, Dan Coman, Denisa Comănescu, Daniel Corbu, Traian T. Coşovei, Ion Cristofor, Dumitru Crudu, Nichita Danilov, Simona Grazia Dima, Caius Dobrescu, Gellu Dorian, Rodica Draghincescu, Marian Drăghici, Aurel Dumitraşcu, Teodor Dună, Ioan Flora, Emilian Galaicu Păun, Mihail Gălăţanu, Vasile Gârneţ, Liviu Georgescu, Bogdan Ghiu, Adela Greceanu, Emil Hurezeanu, Valentin Iacob, Florin Iaru, Letiţia Ilea, Doina Ioanid, Gheorghe Izbăşescu, Claudiu Komartin, V. Leac, Nicolae Leahu, Ştefan Manasia, Mariana Marin, Judith Meszaros, Ioan Moldovan, Ion Mureşan, Viorel Mureşan, Irina Nechit, O. Nimigean, Aurel Pantea, Iustin Panţa, Cosmin Perţa, Mircea Petean, Marta Petreu, Augustin Pop, Ioan Es. Pop, Daniela Popa, Cristian Popescu, Simona Popescu, Petru Romoşan, Liviu Ioan Stoiciu, Ion Stratan, Arcadie Suceveanu, Elena Ştefoi, Floarea Ţuţuianu, Radu Vancu, Lucian Vasiliu, Ioan Radu Văcărescu, Paul Vinicius, Matei Vişniec, George Vulturescu, Andrei Zanca.
luni, 7 noiembrie 2011
O ANTOLOGIE
La Editura Fundaţiei Culturale Poezia (Iaşi) a apărut antologia "Avangarda - jertfa Gulagului" (format mare, 380 pag.) ce inserează selecţii din creaţia a 52 de poeţi care au murit în lagărele staliniste sau au trecut prin ele, având, totuşi, şansa supravieţuirii, plus un amplu dosar de imagini cutremurătoare. Cei interesaţi, pot contacta editura la adresa:
Abonați-vă la:
Postări (Atom)