Se afișează postările cu eticheta Antologii. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Antologii. Afișați toate postările

sâmbătă, 30 decembrie 2023

O ANTOLOGIE EDITATĂ ÎN TRADUCERE UCRAINEANĂ

 VIA VINIȚA – KIEV – CHIȘINĂU
a sosit acasă, pe strada Alecu Russo, un dar de An Nou – antologia de poeme a subsemnatului
МЕТЕЛИК I БОГ (FLUTURELE ȘI DUMNEZEU)
în traducerea ucraineană a lui Mihailo Kameniuk.
Pace Ucrainei!

Pace și Poezie!
La mulți ani!




luni, 31 ianuarie 2022

ABSENȚA NEGATIVULUI sau POEME CU DUMNEZEU /Antologie de autor



PRIMA PARTE


Ca ei să caute pe Dumnezeu, doar L-ar pipăi și L-ar găsi,
deși nu e departe de fiecare dintre noi.
Căci în El trăim și ne mișcăm și suntem, precum au zis și
unii dintre poeții voștri: căci al Lui neam și sîntem.
                                                   Faptele, 17/27-28
 
 
Copil alergând
 
Copil fiind
alergam, alergam din răsputeri întru întâmpinarea Lui
și nimeni nu ar fi cutezat să-mi spună
că nu aș alerga în direcția cea bună
pentru că Dumnezeu e pretutindeni.
 
 
Protograffiti
 
Zicea-scria apostolul Ioan:
                                           „...Iar Isus,
plecându-Se în jos,
scria cu degetul pe pământ”...
 
și aceasta îți vine în gând
în timp ce contempli urmele tale din praful  drumului...
 
Parcă tu
nu ai putea fi ca și cum un simplu vreasc cu care
mai scrie ceva Dumnezeu?...
 
 
Cum citește sfântul
 
Cum citește un sfânt?
Întâi
de la privirea lui
se aprinde primul cuvânt
care
cu flăcăruia sa
luminează următorul cuvânt
ce se aprinde și el
în continuare de rând
luminând
și aprinzând
al treilea cuvânt
ce-l luminează
și-l incendiază pe următorul...
 
Anume așa citește un sfânt
cuvânt cu cuvânt
ce se aprind
pe următorul cuvânt luminând
aprinzând...
 
Anume așa – luminează
aprinde
arde
cuvânt după cuvânt
fără a lăsa urme
scrum de sens
mai rarefiat
mai dens
încât
nimeni nu știe ce a citit
totuși
un sfânt...
 
 
Origini
 
Spre limba maternă venim
din limba paternă – Tăcerea
Dumnezeiască…
 
 
*       *      *
 
Doamne Dumnezeule Atoatecreator
dacă din întâmplare   
îți place cumva vreun oarecare poem
de-al oricărui pământean (sau
subpământean...)
Te implorăm – ia și versurile lui drept
infim
nevrednic
umil
dar prea sincer drept de autor în contul
de-a pururi neprețuitei
                                        Faceri a Lumii.
 
Prolog
 
Poetul dintr-o provincie românească
sau pur și simplu poetul care
ca și mulți dintre domniile voastre a uitat cam tot
ce a învățat la școala generală a lui Socrate
cel știutor în neștiință – astăzi brusc
fără vreun motiv special
poetul dintr-o provincie europeană sau
pur și simplu poetul
și-a amintit că în geometrie
curba transcendentală este cea
în calculul căreia se introduce infinitul. Atât.
Doar atât. Încolo
ziua poetului a continuat a se desfășura
într-un mod obișnuit
                                și anume
renegând imaginile clinice ale melancoliei deoarece
primăvara e totuși dumnezeiască pentru
sufletul nostru doritor de viață și
nu are nimic în comun cu
grețoasele imagini sistematizate ale lui Freud
și pentru că Mântuitorul totdeauna vine de la periferie
pe același drum în praful căruia
piciorușele vrăbiilor lasă cruciulițe de urme
perechi perechi de cruciulițe.
 
 
Pregeneză
 
Dintâi – Dumnezeu?
Dintâi – Libertatea?
Dintâi – Cosmosul
lumea?
 
În toate
Ante-Începutul în care
toate astea
s-au născut reciproc
atunci
la începutul începuturilor
Dumnezeu
din sine însuși pe sine născându-se
sta prunc-pruncuț cocon-coconaș în
poala propriei sale umbre
alburii...
 
Prima clipă a genezei
 
După ce Dumnezeu din Sine se Autonăscuse
în pre-clipa Genezei
deja în clipa următoare se maturiză
apoi a stat și a cugetat
să facă cerul
pământul, lumea
și săptămâna – obligatoriu și săptămâna
spre a se putea odihni în
a șasea și a șaptea zi
astfel respectând apriori doleanțele
viitoarelor sindicate: 40 de ore
muncă pe săptămână.
 
Scrisul vertical
 
Totdeauna am scris de la stânga la dreapta
nicicând n-am încercat vreun vers
scris in-
vers.
                Însă odată am fost surprins
cum un poem îmi porni să urce în rânduri verticale;
chiar așa – mi se ducea scrisul de jos în sus
 
iar când m-am dezmetecit din uluială
mi-am zis
că acesta ar fi cel mai firesc mod de a scrie despre Dumnezeu
sau că ar fi niște mici scărițe la cer
spre Isus.
 
 
Cristelniță
 
până la afundarea pruncului
în apa tihnită a cristelniței se oglindesc
îngerii din cupola bisericii.
 
 
Prima
 
Prima amintire?...
                             Mai curând – prima senzație
păstrată-percutată vag de memorie:
                                                         gâdilatul ciudat
provocat de barba aspră prin care
rătăcea mânuța-mi de prunc agitat
în vreme ce preotul mă cobora
                           spre cristelniță…
 
Psalm-monostih
 
Și m-am gândit să-i zic: Întemeietorul de întemeieri.
 

duminică, 16 octombrie 2016

POLEMIC, DESPRE ANTOLOGII ŞI ONESTITATE

ANTOLOGII NOI, SOLIDARITATE ŞI PROBLEME VECHI

(fragment dintr-un interviu abia rostit)

S-ar putea spune că nici până astăzi nu s-a produs o – cum să zic? – unificare în evaluarea exegetică a scriitorilor de aceeaşi vârstă, ca generaţie, sau de vârste diferite, dar uniţi de ceea ce se numeşte o generaţie estetică, de pe ambele maluri ale Prutului.
– Din păcate, cam aşa stau lucrurile, răzleţite… Când am început să pătrundem şi noi în literatura română, criticii importanţi de la Bucureşti încetaseră să mai citească literatură pentru documentare, contare, evaluare. Nu mai citeau pentru aşa ceva nici ce se edita în dreapta, nici ce se edita în stânga Prutului. Era absolutul drept al domniilor lor cum procedează, de unde, pentru unii, mai întâi, proiecte şi angajamente politice de partid, după care au venit funcţii mai mult sau mai puţin importante socio-culturale sau diplomatice. Redutabilii exegeţi se opriseră la vrafurile de fişe, presupun, despre literatura română, pe care, „topindu-le” în studiile şi portretele de autori comentaţi până la acel moment, purcedeau la elaborarea istoriilor literaturii române. Astfel că unii scriitori din stânga Prutului, nefiind citiţi până la acel moment, nici nu au intrat în respectivele tomuri. Şi nu e strop de rea intenţie când spun că, în fine, istoriile scrise în dreapta Prutului, fără scriitorii pruto-nistreni, nu sunt împlinite. Unde mai punem că în ele au intrat destui autori din dreapta Prutului care sunt inferiori celor mai buni colegi ai lor de la Chişinău. E o stare de fapt şi nu una care să provoace nemulţumiri, animozităţi etc. Cu timpul, lucrurile au început a se mai aşeza, mai multe dicţionare de literatură editate la Bucureşti dând şi informaţii despre fenomenul literar din stânga Prutului, despre scriitorii din Estul Moldovei/ României istorice. În istoria sa, Ioan Holban a introdus mai multe portrete ale scriitorilor de la Chişinău.
– Plus vechea problemă a antologiilor panromâneşti, din multe lipsind poeţii foarte buni din stânga Prutului…
– Da, un plus ca un… minus… Să dau un exemplu relativ recent: a apărut, în variantă bilingvă (cu traducere în engleză) ceea ce se numeşte „Antologia de poezie a Uniunii Scriitorilor din România pentru anul 2015”, incluzând 31 de poeţi „aleşi de Uniunea Scriitorilor”, care, se zice în scurtissima precuvântare, „sunt chiar şeherezadele tranziţiei”. Ei bine, şi aici e rău: nu este inclus niciun poet român din stânga Prutului, chiar dacă, exact în primăvara acestui an, într-o competiţie cu confraţi redutabili din dreapta Prutului, echipa Filialei Chişinău a câştigat Turnirul de Poezie de la Balcic, organizat de USR! Păi, din cei care au fost „învinşi” există în enciclopedie, însă dintre învingători – ba! În schimb, există o autoare de care, în tot timpul tranziţiei (luat de măsurător în precuvântare) şi până la el, cam nimeni nu a ştiut ceva de doamna respectivă, inclusă – să vezi! – atât de „brusc!” – chiar printre cei mai importanţi, cei mai barosani, „cei aleşi de Uniunea Scriitorilor”. Plus că – un uriaş minus: ce fel de poetă română e doamna, dacă publică în această „antologie” un text al ei în… limba engleză, care nu are varianta originalului acestei selecţii – româna? Ce a povestit cititorilor, literaturii române timp de 25 de ani, ba chiar mai mulţi, îndărăt, această Şeherezadă, care nu a apărut cu texte nu că în cărţi, ci barem în presă?
Pentru a îndreptăţi astfel de bizarerie, e dat un argument: „Câteva (texte – n. m.) au fost scrise direct în limba engleză, lucru care se întâmplă din ce în ce mai des la poeţii români de la o vreme încoace”. Chiar aşa, tot mai des?... Nu-mi vine a crede… Iar dacă sunt autori din România care scriu în engleză, – să fie sănătoşi! Însă dânşii deja nu mai sunt autori români. Aşa înţeleg eu.
 Dar nici în similara Antologia 2014 nu fusese introdus vreun poet redutabil de la noi!  
Aşadar, pe vechi, stăm prost cu principiile, criteriile de antologare… Apoi stăm prost nu doar cu valorizarea, ci şi cu onestitatea… Pentru că, dacă valorizezi incorect, ori eşti incompetent, ori neonest…
Cine ştie, poate cineva dintre cei 31 de colegi incluşi în antologie s-o fi gândit să cedeze spaţiul pentru un text de-al lor vreunui poet bun din stânga Ptrutului… Da, nu este exclus să se fi gândit … Dar… Poveste veche: nu până la capăt şi nu suficient de generos s-o fi gândit…
Pentru că antologatorii pruto-danubieni, uneori şi ei autori ai antologiilor pe care le regizează cum le regizează, nu sunt corecţi cu poeţii pruto-nistreni, unii dintre care, fără îndoială, sunt superiori negeneroşilor, egoiştilor, poate că chiar infatuaţilor, aroganţilor. E drept, aceste anti-calităţi, numite ultimele aici, nu prea sunt exteriorizate, însă uneori pot fi citite pe chipul vreunui coleg, ce se arată mereu nemulţumit sau doar plictisit de viaţă şi literatură. De propria viaţă şi de literatura altora. El, plictisit, din nou lăsând să se înţeleagă că dânsul, în persoană şi creaţie, ar un fel de magistru, de mentor, de expert infailibil, ce ia 10 pe toate liniile (versurilor pe care le comite).
Dar s-a solidarizat cineva dintre colegii din dreapta Prutului cu opiniile pe care le-aţi emis referitor la trecerea cu vederea a poeţilor români valoroşi din stânga Prutului?
– Am publicat părerea mea pe FB, primul dintre colegi intervenind Liviu Ioan Stoiciu, care a scris: „Sigur, Poete Leo, poeţii de dincolo de Prut fac parte din aceeaşi mare literatură scrisă în limba română... Apropo: voi, când publicaţi antologii ale Uniunii Scriitorilor din Moldova, publicaţi în ele şi poeţi din România?” Eu l-am pus la curent că, spre exemplu, în „Cartea Poeziei”, care se editează anual la Chişinău, sunt incluşi şi colegi din dreapta Prutului. Din câte ştiu, la editura „Cartier” urmează să apară o antologie (poate un florilegiu, să zicem; pentru că nici cea de la USR nu e, totuşi, o antologie, ci o selecţie-florilegiu), traduceri în rusă, în care sunt incluşi şi unii poeţi din Ţară. Dar, pe de altă parte, din USR fac parte şi circa 100 de transpruteni, pe când în USM nu există membri din dreapta Prutului. Nu poate fi vorba de o paritate... perfectă.
Apoi Liviu reveni pe FB la problema cu antologia USR, subliniind că „E impardonabil că poeţii basarabeni nu sunt cuprinşi în general în antologii şi în istorii literare din România”.
Poetul Vasile Dan subliniază că: „Nu există decât o singură literatură română. În rest: discuţii critice legitime, gusturi, opţiuni (corecte sau incorecte, argumentate sau arbitrare, în cunoştinţă de cauză sau infatuat ignorante, relaxate sau complexate)”.
Dacă e se „extrag” solidaritatea din accesările şi aprecierile acestei postări pe FB, printre cei care sunt de acord cu nedumeririle mele sunt poeţii Ioan Matiuţ, Ion Cristofor, Paulina Popa, Paul Eugen Baniciu, Francisca Ricinsky…
Însă, înainte de toate, problema îi vizează chiar pe autorii, poeţii din stânga Prutului care, cu excepţia Silviei Caloianu, Călinei Trifan şi a lui Vitalie Răileanu, ca şi în alte cazuri, nu au reacţionat, rămânând în expectativă, probabil. O fi şi ceva poltronie la mijloc, iar pe de margini  poate chiar ceva laşitate, presupun. Pentru că, se gândesc dânşii, un semn de solidaritate pe FB ar putea să aibă urmări nefaste pentru glorioasa lor carieră poetică; urmări ce li s-ar putea trage de acolo, „de la centru”, unde, obligatoriu, numele lor va fi înregistrat şi introdus în condica neagră… Dacă ar fi să judece chiar aşa, sigur că o dau grav în prostie…
Dar să sperăm că nu e chiar asta din urmă.
– Să sperăm… La un moment dat, am avut un schimb de mesaje cu Maria Şleahtiţchi. Iniţial, discutam ceva politică, economie, întrebându-se colega mea cine suntem noi, ca popor şi caracter. Eu însă i-am propus să restrângem noţiunea de noi, ca naţiune, rezumând-o, la acel moment, la noi, la scriitori, amintind că, vreo 2-3 zile în urmă, eu publicasem pe FB o nedumerire, intitulată „Antologie nouă, probleme vechi”, în răstimpul trecut convingându-mă că iubiţii noştri colegi tac mâlc (chiar dacă eram sigur că văzuseră postarea; unora le-o trimisesem personalizat): tac, de parcă nici nu ar exista. „Au caracter, probabil...”, conchideam. La care Maria îmi răspunde că, da văzuse postarea, „dar mi se pare, cum să zic? umilitor şi nedemn – cam aşa – să tot spunem că sunt şi aici poeţi, de vreme ce «negociatorii de imagini şi valori» de pe Dâmboviţa cred că nu sunt şi chiar dacă, prin absurd, vor fi fiind, nu vor să ştie de ei. Nu vor şi asta-i tot. Cum zici tu – povestea e veche. Nu e mai bine să scrii, dincolo de canoane şi antologii? Eu cred că este o soluţie de luat în seamă”.

Oricum, şi aceasta e o poziţie, deja. Şi are rezonul ei. Însă eu cam cunosc dedesubturile, „caracterele” şi mă gândesc şi la altceva...

joi, 6 octombrie 2016

POEŢI ROMÂNI ÎNTR-O ANTOLOGIE APĂRUTĂ ÎN LIMBA UCRAINEANĂ



                               O VESTE EXCELENTĂ!

La Kiev, este în curs de apariţie antologia ПОТРIБНА ВIДСТАНЬ - DISTANŢA NECESARĂ a poeziei române contemporane din Moldova, editată de poetul Volodimir Danilenko, preşedintele Asociaţiei Scriitorilor Ucraineni din capitala ţării vecine.

vineri, 10 iulie 2015

O ANTOLOGIE DESPRE LUMINĂ



ARGUMENT

                                                                                                       de Irina Petraş

Anul 2015 este Anul Internaţional al Luminii. Am putut constata prin reacţie proprie cum se construiesc miturile, cum poţi ajunge să crezi, miraculos, în ceva de mintea ta scornit, de vorba ta numit. Un fel de efect bumerang al rostirii potrivi-te. Închipui o poveste explicativă şi o crezi, o vreme, fiindcă îţi împacă nişte nelinişti. Din clipa în care am aflat că ne aflăm în Anul luminii (fiindcă aşa l-a numit ONU, într-un exerciţiu de admiraţie pentru tot ce ţine de Lumină şi de Tehnologiile legate de lumină), lucrurile din jur mi s-au părut mai luminoase, ca şi cum această arbitrară învestitură ar fi alungat umbre, ar fi spulberat nori. Numim lucrurile într-un anumit fel şi lumea se supune, ne iese în întâmpinare. Scriitorul vine în întâmpinarea lumii cu o pre-judecată care va decide perspectiva. Semnele din afară şi dinăuntru sunt selectate după criterii proprii şi traduse ca atare. Literatura, ca act privilegiat de Cunoaştere, este ea însăşi o „tehnologie a luminii”.
Am ales această temă – lumina – şi fiindcă se împlinesc 120 de ani de la naşte-rea lui Lucian Blaga, autor al Poemelor luminii. E şi o doză de joc la mijloc, dar şi intenţia serioasă de a evidenţia nenumăratele sensuri pe care le are lumina pentru noi, oamenii, şi pentru noi, scriitorii.
Prima secţiune e dedicată lui Blaga, reunind comentarii la opera sa poetică şi fi-losofică, la biografia sa. Ţine locul Meridianelor Blaga pe care le-am editat prin Societatea Culturală Lucian Blaga Cluj-Napoca mai mulţi ani la rând (vezi, pentru detalii: www.societateablaga.ro).
Cea de-a doua secţiune, „antologia luminii”, îl ia drept martor pe acelaşi Lucian Blaga. Motoul recurge iarăşi la începutul de scrisoare de atât de multe ori folosit în alcătuirile mele, încât a devenit aproape o tradiţie: „Lumina a crescut enorm la Cluj…”
Fiindcă am lăsat libertate deplină invitaţilor mei, diversitatea de ton şi abordare e dinamică şi incitantă. Organizarea textelor a fost, de aceea, ceva mai dificilă. În cele din urmă, am ales să grupez eseurile, prozele şi traducerile într-o înşiruire oarecum logică, de înrudire şi neintenţionate – dar cu atât mai savuroase – interferenţe. Pentru poeme, am recurs la ordinea alfabetică a autorilor, rezultatul fiind un vitraliu colorat şi cu multe pete de lumină.
Multe texte au fost scrise anume pentru Lumina din cuvinte (deşi publicate între timp prin reviste); altele sunt readuse acum în atenţia cititorului într-o „lumină” nouă. Mulţumesc tuturor că li s-a părut atrăgătoare ideea acestei alcătuiri.
Pentru argument, aveam de gând să scriu câteva rânduri despre expresiile din limba română în care lumina e prezentă. Am descoperit, însă, că am nevoie de un 6 spaţiu mult prea mare pentru a cuprinde cum se cuvine subiectul. Selectez, deocamdată, definiţii din Dicţionarul Explicativ al limbii romane, Dicţionarul etimologic al limbii romane, Dicţionarul de sinonime, Dicţionarul lui Lazăr Şăineanu ori din Enciclopedia Minerva etc.), ca invitaţie la o stare de veghe faţă în faţă cu marea familie a cuvintelor luminii. Şi, poate, la o calmă, înţeleaptă aşezare sub lumină în vremurile noastre de zbucium şi zavistie.

miercuri, 22 aprilie 2015

POEŢI DIN MOLDOVA TRADUŞI ÎN TATARSTAN





În capitala Tatarstanului, Kazan, a apărut florilegiul de poeme Din sens opus (cu o prefaţă de Mircea V. Ciobanu), ce reprezintă o selecţie antologică din creaţia a 13 autori din Moldova. Editor este Fondul de Cultură „Kanafer” (astfel în limba tătară se numeşte liliacul), redactori fiind Lilya Gazizova şi Ilmar Şarifullin, realizarea grafică aparţinând tinerei pictoriţe Siuiumbike Savelieva. Traducerile sunt semnate de Rais Tuhfatullin, Habir Ibraghim, Ilsiiar Iksanova, Ruzal Muhametşin, Rkail Zaidulla, Ayrat Galimzianov, Rustem Zakuan şi Liaisan Perevedenţeva. Cartea va fi prezentată în cadrul Festivalului „Primăvara Europeană a Poeţilor” (Chişinău, 6-9 mai) de Lilya Gazizova şi Leo Butnaru, autorii acestui proiect literar transfrontalier.

joi, 19 iunie 2014

ÎN AŞTEPTAREA UNEI ANTOLOGII A VECINILOR AFLAŢI ÎN RĂZBOI




FRAGMENTE DIN PREFAŢA LA ANTOLOGIA AVANGARDA UCRAINENĂ

Specificul avangardei ucrainene

Avangarda poezie ucrainene are indubitabile tangenţe, ba chiar filiaţii cu fenomenologia futurismului, cubofuturismului, akmeismului rus(eşti), fenomenologie căreia majoritatea autorilor din patria lui Gogol i-au resimţit, ba chiar i-au dorit benefica influenţă mobilizatoare, inspiratoare, orientativă, canonică. Şi... autobiografică, precum se înţelege şi din unul dintre poemele lui Oleksandr Korj dedicat lui Gheo Koleada:

...Întâmpinând
noul
an (23)
plesneam
de bucurie!
Şi beam
pentru futurism
pentru Semenko
şi Maiakovski.

 Însă, spre deosebire de avangarda rusească, cea ucraineană nu e compartimentată atât de divers (akmeism, futurism, cubofuturism, egofuturism, imagism, adamism, lucism etc., etc.) dar, bineînţeles, în mod vădit sau doar in nuce, conţine elemente comune tuturor avangardelor, inclusiv diversităţii celei de la Petersburg şi Moscova. Iar problema identităţii mai multor avangardişti ruşi de provenienţă ucraineană este acut şi amplu dezbătută în mediile culturale şi nu numai din ţara vecină. Pentru că, într-adevăr, a avut loc o masivă migraţie a kievenilor spre Moscova, să zicem, precum se întâmplase, cu un secol înainte, cu Nikolai Vasilievici Gogol care nu prea ţinea să-şi pună în lumină originea ruteană. Revelaţiile sunt urmate de jubilaţii: iată, în unele anchete, marele pictor Kazimir Malevici scria că e ucrainean! Dar David Burlik, „tatăl futurismului rus”, de unde e? Sigur, din Ucraina, de lângă Harkov. Uneori, el chiar susţinea că ar fi un „futurist tătaro-zaporojan”. Opinie împărtăşită şi de fratele său Nikolai, poet şi el.
  Apoi alţi lideri ai avangardei ruse – Aleksandr Arhipenko, Aleksandr Ekster – de asemenea ucraineni au fost... Et caetera. Chiar cu o remarcă uşor... derutantă: mai sunt încă destui exegeţi care tratează ca pe o ciudăţenie noţiunea de „avangardă ucraineană”, de parcă nu i-ar fi venit şi timpul acesteia – timpul recuperărilor, omologării, propagării. Iar prezenta antologie reprezintă şi ea un argument de necombătut în motivarea de a rosti şi de a scrie răspicat: avangarda ucraineană a exista, există, merită atenţie, – precum subliniază mai mulţi istorici occidentali ai artei ruseşti care, concomitent, studiază şi avangarda ucraineană (Marcades şi Nakov – Franţa, Boiko – Polonia, Bowlt şi Mudrak – SUA).
În ce priveşte agitata căutare şi redare de identitate a mai multor avangardişti ruşi cu descendenţă ucraineană mai persistă ecoul şi apucăturile atitudinii ideologiei sovietice care, până la urmă, le permitea şi ucrainenilor să spună, să scrie ceva despre avangarda „lor”, dar fără să îndrăznească a se referi la protagoniştii culturii ruse, chiar dacă aceştia se trăgeau din stepele zaporojenilor, de pe pripoarele Niprului. Sigur, nu e uşor să împarţi „ceva” între fraţi... Disputele continuă... Să mai îngăduim puţin asupra lor, la intersecţii de epoci, imperii, state independente, arte tradiţionale sau moderne, postavangardism sau postmodernism etc.
Astfel, de la căderea imperiului rus şi până în prezent, în virtutea diverselor ocurenţe, nefavorabile sau... nefolosite la timp şi eficient, Ucraina rămâne ţara cu acute probleme de autoidentificare, nesoluţionate deplin nu doar în cadrul naţiunii, poporului propriu-zis, ci chiar şi printre elitele intelectuale. De unde şi tezele dubitative lansate de unii (nu este exclus – (şi) rău-intenţionaţi) de a susţine că avangarda nu poate să apară într-o ţară, care încă nu s-a regăsit ca unicitate. Pentru că avangarda îşi propune drept scop înfruntarea tradiţiei, pe când într-o ţară cu probleme de autoidentificare creatorul de artă nu poate să facă asta, deoarece pur şi simplu nu cunoaşte respectiva tradiţie. Dat fiind că naţiunea mai e în procesul căutării de sine, bineînţeles că ea apelează frecvent la tradiţie, vag-atestată sau posibilă, „decupând-o” din contextul istoriei sale existenţiale private de atâtea elemente sine qua non în lungile perioade de subordonare unor imperii, fie celui ţarist, fie celui sovietic. Iată de ce Ucraina este condamnată să orbecăiască prin spaţii mito-arhaice, privată de posibilitatea creării unei arte noi, susţin unii.
Dar, atenţie! – deja noi ne aflăm în aria disputelor contemporane, tezele de mai sus „făcând abstracţie” de avangarda clasică ucraineană, care a fost şi a rămas o certitudine, referindu-se – tezele – la absenţa suflului proaspăt, postmodern, contemporan-european, transoceanic în cultura şi literatura ucraineană.    
Teoreticianul postmodernismului (eu unul cred că postmodernismul ţine de orizonturile testamentare ale avangardei – L.B.) Vladimir Eşkilev propune ca atare situaţie să fie examinată nepărtinitor, atent, susţinând că problema absenţei avangradei ucrainene (contemporane; cea istorică îşi are deja locul tot mai conturat în analele literaturii, artelor, în general) e chiar cea veche, de care vorbeau încă panfuturiştii, cei din asociaţia „Noua generaţie” – nu a fost creat un câmp cultural urban important, nu există dominaţia culturii orăşeneşti, firească pentru contemporaneitatea noastră, de unde şi consecinţele: nici chiar astăzi, avangarda nu are cum şi nu are unde apărea în Ucraina. În esenţa ei, Ucraina mai este ţară agrară, rurală, în care arta îşi asumă datoria de a vorbi din partea poporului şi despre popor, din partea tradiţiei şi despre tradiţie, din partea străbunilor şi despre ei. (Ar fi un Ianus care vede doar cu ochii de pe faţa de la... ceafă. Ar fi ca şi cum un fel de păşunism, de semănătorism, ba chiar... de mioritism rutean...) În genere, arta contemporană, ca să nu vorbim de oarece avangardism, e una marginală, pe când în Europa, în America, după cum se ştie, ea deţine chiar prim-planul. Pentru ca Eşkilev să sublinieze: „Zi de zi, în 10 mii de şcoli ucrainene funcţionează o maşină fabuloasă, care hrăneşte tânăra generaţie cu lucruri arhaice. Graţie funcţionării acestei maşini, oamenii pur şi simplu îşi pierd interesul pentru literatura ucraineană. Această maşină lucrează, bineînţeles, şi împotriva noastră – a promotorilor artei noi. Dinozaurii au acaparat întreaga putere, oriunde”. (Probabil, astfel de constatări trebuie să ne dea de gândit şi nouă, românilor, în special celor din Interriverania Prutonistreană, alias Moldova Estică, unde tradiţia kitschizată mai face ravagii...) „Iar astăzi noi trebuie să schimbăm radical această situaţie”, conchide Vladimir Eşkilev.
            Este exact ceea ce trebuie remarcat în ce priveşte apariţia avangardei (deja clasice, istorice) în agrara ţară Ucraina. (Anticipativ şi reiterativ, să menţionăm că, totuşi, avangarda din anii 20-30 ai secolului trecut a cunoscut şi izbânzi la Kiev, Harkov, pe malurile Niprului...). Adică, din punct de vedere... obiectiv, futurismul ucrainean apărea oarecum în mod paradoxal, parcă... neîntemeiat, dar, totuşi, existent! Deoarece avangarda, futurismul propriu-zis – cel puţin în Rusia, ca parte componentă a avangardei europene, – era o consecinţă a procesului intens de urbanizare. Însă în Ucraina dominantă a fost şi rămânea cultura rurală. Până şi scriitorii care, la răscruce de secole, erau consideraţi novatori – Ukrainka, Lepkiy, Zerov, Kobîleanskaia, – în principiu scriau numai şi numai despre sat. Precum menţionează Ivan Reabciy, exegetul operei lui Mihail Semenko: „La noi nici nu mirosea a urbanizare. A prins „a adia” abia în timpul de la urmă, odată cu noile mode literare. Până şi în timpul puterii sovietice, când satul era distrus tot mai necruţător, lucrările legate de viaţa urbană şi oarece noutăţi socio-existenţiale erau destul de slabe, fără să fie în stare să creeze propriul curent artistic. Cu atât mai uimitor e însă că aceasta i-a reuşit lui Semenko care, în mod conştient, tindea să europenizeze şi să urbanizeze literatura ucraineană”. De unde şi piezişa, dar nu ostila constatare că, de fapt, futurismul a fost unica artă care a tins pe cale forţată să introducă cultura ucraineană în secolul XX, fără consimţământul acesteia. „Noi trebuie să ajungem din urmă ziua de azi” – iată unul dintre memorabilele îndemnuri ale lui Mihail Semenko, lansat în anul 1914 în revista „Quaerofuturismul”, continuând, explicit, programatic: „Dorim ca prin mişcare artificială (штучним рухом) să apropiem arta noastră de hotarele, după care începe noua eră a artei mondiale”. Futurismul se afirma ca unică forţă în lupta cu stagnarea culturală, spirituală în Ucraina aflată la răspântii de istorie şi destin.
Oleg Ilniţki, important exeget al avangardei istorice ucrainene, scrie: „Debutul futurismului ucrainean se întâmpla pe când societatea ucraineană practic deja hotărâse cum trebuie să fie noua ei cultură naţională. Principiul de bază al culturii consta în renunţarea la narodnicism şi provincialism”. Însă intelectualitatea din acele timpuri nu se decidea să accepte noua cultură care respingea tradiţia şi pe idolul perpetuu al culturii ucrainene – Taras Şevcenko. Ilniţki menţionează că arta care nu apela la sentimente naţionale era declarată străină şi „deconspirată în tentativele ei de a se infiltra în spaţiile naţionale”, spre a le distruge. „Impulsurile iniţiale ale futurismului ucrainean de la sfârşitul primului război mondial s-au manifestat ca lovituri date concepţiilor literare şi naţionale general acceptate. Iar energia critică era orientată nu spre elucidarea sensurilor şi înţelegerea noii fenomenologii artistice, ci spre lichidarea oricăror semnalmente ale ei din conştiinţa societăţii”, mai subliniază Ilniţki.
Poate că intelectualitatea a fost prima care nu a dorit să accepte futurismul, în 1918 criticul Gruşevski scriind: „Până în prezent, futurismul nu a reuşit să dea rădăcini adânci pe ogorul literaturii ucrainene: permanentele şi îndelungatele tradiţii ale literaturii ucrainene nu i-a permis respectivei „direcţii” literare să se dezvolte din plin”. (Cu toate că aceste tradiţii erau puse categoric sub semnul îndoielii de Mihail Semenko care, în manifestul „Eu însumi” (1914), scria categoric: trebuie „să accelerăm. În asta ne constă consecvenţa. Lasă-i pe părinţii noştri (care nu ne-au lăsat nimic ca moştenire) să se aline cu arta „natală”, trăindu-şi veacul împreună cu ea; noi, tinerii, nu le vom întinde mâna. Haideţi să ajungem din urmă ziua de azi!”)
                Savantul Iu. Mejenko opina că: „Futurismul nu poate să-şi găsească în mod firesc loc în poezia ucraineană, care e legată de psihologia unui popor ce construieşte, şi nu a unuia ce risipeşte, deoarece nu există ceva ce ar putea fi risipit... Dacă simbolismul mai are „oarece tradiţie” şi un „sol natural” în Ucraina, futurismul nu are absolut nimic”. În timp ce acelaşi M. Semenko încerca să generalizeze destrucţiunea şi în arta ucraineană, scriind: „Prin sine, destrucţiunea reprezintă unul dintre fronturile panfuturismului. Precum se ştie, sistemul panfuturist se împarte în două componente: panfuturismul general (panfuturismul dialectic, filozofia panfuturismului) şi panfuturismul special (activ, panfuturismul revoluţionar – destrucţiunea, construcţia, meta-arta).
Noi susţinem că arta trebuie lichidată sau, ceea ce e unul şi acelaşi lucru, arta se va autolichida. Cum s-ar putea face asta în mod practic? Acesta şi este teatrul operaţiunilor militare al destrucţiunii”. (1922).
Astfel, noua fenomenologie artistică, definită şi ca primă avangardă ucraineană, nu era luată în serios de critică. Pe atunci, printre intelectualii ucraineni bântuia moda să se lanseze cele mai deocheate invective la adresa avangardei, futurismului, în special, condamnat pentru spiritul său străin sub aspect ideologic şi estetic matricelor naţionale. De unde concluzia lui O. Ilniţki că în Ucraina lipseau criticii şi oamenii de ştiinţă pregătiţi pentru întâlnirea cu avangarda. Ba şi mai grav: din acele timpuri de afirmare relativ fructuoasă a avangardei, respingerea futurismului a devenit poziţie magistrală pentru literaturologia clasică ucraineană, poziţie dominantă până în prezent.
           Dacă astfel de atitudini obscurantiste nu putea să-i oprească din acţiune pe futuriştii propriu-zis, pe cei mai dotaţi reprezentanţi ai lor, Mihail Semenko, Gheo Şkurupi, Iulian Şpol, Oleksa Slisarenko (ei au fost „opriţi” – toţi, în 1937 – doar de gloanţele călăilor bolşevici), bineînţeles că ele descurajau eventualii critici adevăraţi, competenţi ai avangardei; adevăraţii ei exegeţi, esteticieni, istorici, de unde şi constatarea criticului V. Kacianiuk care, încă în 1930, scria despre cei 16 ani de existenţă ai avangardei ucrainene: „Astăzi noi nu dispunem de niciun studiu, ba chiar de niciun articol serios, care ar aprecia obiectiv rolul futurismului în procesul literar al Ucrainei Sovietice. Plus la asta, încă nu sunt elucidate anumite date, anumite materiale rămânând inaccesibile, unele dintre care fiind rarităţi bibliografice, altele, la fel (în manuscris), – păstrate în sertarele meselor unor tovarăşi care, într-un mod sau altul, sunt legaţi de mişcarea futuristă. Fireşte, multe dintre aceste materiale s-au pierdut”. De aici şi imposibilitatea subsemnatului de a identifica barem anii de viaţă ai unor autori antologaţi (Oleksandr Korj, Volodimir Hareaiv, Iuri Paliciuk...), iar despre alţii aflând doar date extrem de sumare, vagi. Astfel că avangarda ucraineană abia începe a fi adusă în prim-planul atenţiei exegeţilor, iar arhivele ei urmează să fie completate şi instituţionalizate.

Aceeaşi atavică problemă: Ucraina sau Malorossia?

Fireşte, îndemnul de europenizare în fosta colonie ţaristă, ajunsă oarecum doar cvasi-colonie sovietică, nu plăcea multora „de la centru”, care ţineau – în continuare şi morţiş! – să fie „fraţi mai mari”, care aveau alergie la numele unei posibile ţări Ucraina, preferându-l pe cel, parcă sigilat „pentru eternitate”, de colonialismul ţarist – Malorossia (Rusia Mică – aşa ar veni). Iar Mikola Hviliovi chiar scrie un studiu polemic intitulat „Ucraina sau Malorossia?”, în care îi dă ripostă unui băgător de seamă hipervigilent din  metropola bolşevismului, unui oarecare Iurineţ, care, „când cade

duminică, 24 noiembrie 2013

EDITAT ÎN TATARSTAN



   M-am întors de la Târgul Internaţional de Carte "Gaudeamus" de la Bucureşti, pentru ca, la Chişinău, să fiu surprins de o veste care, sigur, face bine: în oraşul Kazan, capitala Republicii Tatarstan (Federaţia Rusă), la editura "Kanafer", mi-a aparut un volum de poeme bilingv, în ruseşte şi tătărăşte. El este încadrat în colecţia "Poezia de peste hotare astăzi". De altfel, toate aceste detalii sunt specificate şi de/ pe coperta cărţii. Ar fi doar să traduc titlul în româneşte: "Strictul necesar".
L.B. 

miercuri, 6 martie 2013

PUTEŢI VEDEA, CITI, DESCĂRCA


Integral, o altă antologie o puteţi găsi aici:

 http://www.scribd.com/doc/62017474

Interviuri din secolele XX - XXI

https://ru.scribd.com/doc/165997003/Butnaru-Leo-Interviuri-din-secolele-XX-XXI



luni, 4 martie 2013

MANIFESTELE DE ACUM 100 DE ANI


              Odată ce editura a postat pe net volumul "Manifestele avangardei ruse", de ce nu aş oferi  şi eu, antologatorul şi traducătorul, adresa lui pentru cei interesaţi de a cunoaşte această construcţie intelectuală unicat? Deschideţi aici:

 https://monoskop.org/images/b/b8/Butnaru_Leo_ed_Manifestele_avangardei_ruse.pdf


vineri, 29 iunie 2012

DESPRE AVANGARDĂ




    Traducerea pentru prima oară, de către Leo Butnaru, a manifestelor avangardei ruse,   reprezintă un  adevărat eveniment. Publicul românesc are, în sfârşit, posibilitatea de a descoperi astfel un fenomen dintre cele mai dinamice şi mai novatoare din spaţiul cultural european. Importante ca foarte îndrăzneţe programe de revoluţionare a limbajelor literar-artistice din primele decenii ale secoulul XX, aceste texte au  un înalt grad de expresivitate şi ca « literatură a manifestelor » ce concentrează semnificative nuclee vizionare, putând fi citite şi ca autentice poeme în proză ori mici spectacole subtil regizate, provocatoare  în egală măsură ca retorică iconoclastă, radical anticonvenţională, şi ca îndemn, adesea patetic, la înnoirea gândirii şi sensibilităţii estetice moderne, într-un moment de răsturnări dramatice ale Istoriei. Putem măsura,  parcurgîndu-le, şi dimensiunea tragică a unui moment de autentică angajare în serviciul revoluţionării profunde a spiritului creator, trădat şi ucis cu brutalitate de aceeaşi Istorie.   Scriitor el însuşi, cu alese înzestrări, tălmăcitorul lor reuşeşte să le redea  în limba noastră energia originară,  cum reuşise şi  în sutele de  pagini de poezie, proză, teatru,  traduse în ultimii ani din creaţia avangardistă a Rusiei.

Ion Pop



Leo Butnaru ne-a oferit o carte atroce, cutremurătoare, o antologie a suferinţei paroxistice a poeţilor «în vremuri secetoase», secetoase dar însetate de sînge: Avangarda – Jertfa Gulagului (Poeţi sub teroarea comunistă), excepţionalul poet de la Chişinău Leo Butnaru, dovedindu-ne o dată mai mult că nu este numai unul din cei mai importanţi „optzecişti” de peste Prut, ci şi unul din cei mai buni traducători în româneşte din literatura rusă, dar şi din alte literaturi slave, de la ucraineană la sârbo-croată.

Liviu Antonesei

marți, 28 februarie 2012

POEŢII - JERTFE ALE TOTALITARISMULUI


LEO BUTNARU NE OFERĂ O CARTE CUTREMURĂTOARE,
O ANTOLOGIE A SUFERINŢEI PAROXISTICE
A POEŢILOR «ÎN VREMURI SECETOASE».

                       de Liviu Antonesei

Se spune că atunci când te afli în oarece suferinţă e bine să-ţi îndrepţi atenţia către lecturile uşoare, de delectare, eventual umoristice. În ultima săptămână, aflându-mă într-o asemenea situaţie, nu am ascultat deloc acest sfat - am parcurs numai lecturi grele, chiar dure. Pe principiul, dacă tot eşti o scurtă bucată de timp numai cu tine, mai bine să te gândeşti la cele esenţiale decât la toate prostiile cotidianului. Între altele, am citit şi recitit adesea cutremurătoarea antologie „Avangarda – Jertfa Gulagului (Poeţi sub teroarea comunistă)", operă realizată de excepţionalul poet de la Chişinău Leo Butnaru, unul dintre cei mai buni traducători în româneşte din literatura rusă, dar şi din alte literaturi slave, de la ucraineană la sârbo-croată. A tradus, între alţii, pe Maiakovski şi pe Velimar Hlebnikov, ambii „sinucişi" în împrejurări neelucidate, Viaceslav Kuprianov, Ivan Ahmetiev etc. Cu acest volum, Leo îşi încheie proiectul dedicat avangardei ruse, început cu cele două volume, de aproape o mie de pagini, dedicate poeziei, prozei şi teatrului, apărute acum cinci ani tot la Iaşi.
Leo Butnaru încheie, acum, un proiect, dar îl şi încununează. Sunt reuniţi în cele circa trei sute cincizeci de pagini 52 de poeţi sovietici care au cunoscut în modul cel mai direct şi brutal „teroarea comunistă"- poeţi împuşcaţi de NKVD fără judecată, poeţi dispăruţi în măruntaiele Gulagului, uneori fără a se cunoaşte precis anul morţii, poeţi închişi, eliberaţi şi reabilitaţi, apoi închişi din nou şi asasinaţi, poeţi care s-au sinucis sub presiunea terorii şi poeţi care „au fost sinucişi".
Câteva dintre numele mari: Anna Ahmatova, Osip Mandelştam, Nikolai Gumilov, Marina Ţvetaeva, Daniil Harms, Boris Pasternak. Sigur, cel din urmă nu a fost nici închis, nici asasinat, însă, după publicarea în străinătate a romanului „Doctor Jivago" (1957, deci după destalinizarea lui Hruşciov!) şi, mai ales, după acordarea Premiului Nobel pentru Literatură (1958), este victima unei campanii denigratoare uriaşe în presa sovietică, este exclus din Uniunea Scriitorilor, izolat şi anchetat. Premiul avea să fie primit, abia în 1989, de fiul său!
Cu ce s-au făcut vinovaţi aceşti 52 de poeţi - cărora li se adaugă alte sute, mii de victime din lumea artistică în ansamblu! -, ce au făcut ei atât de grav şi periculos pentru ordinea sovietică de au meritat întemniţarea, ostracizarea, moartea? Mai întâi, au scris poezii. În al doilea rând, au crezut că libertatea este valoare supremă pentru orice om, cu atât mai mult pentru un artist. Şi au plătit poezia cu viaţa, poezia devenind astfel o condamnare la moarte. Platon se mulţumea să-i alunge - în scris, nu în fapte! – pe poeţi din cetate. Dar Platon a trăit în, încă, blânda Antichitate! Libertatea ca inamic al ordinii, libertatea gândului şi a expresiei drept crime sunt, din păcate, nişte invenţii de-ale noastre, de-ale modernităţii. Nu că n-ar fi existat Inchiziţia, de pildă, dar aceea nu lucra la proporţii statistice atât de copleşitoare precum totalitarismele moderne, fie ele de factură fascistă, fie de obedienţă comunistă.
Şi, totuşi, la sfârşitul lecturii, nu eşti deprimat, ci mai degrabă împuternicit. Îţi dai seama că poetul adevărat este un virus al libertăţii, că el poate fi torturat, ucis, însă nu aneantizat. Poate că nu există o metaforă mai puternică a libertăţii poetului, indiferent de condiţiile exterioare, decât imaginea lui Mandelştam, în ultimele luni dinaintea sfârşitului, scrijelindu-şi poeziile pe coaja mestecenilor din lagăr. Acel Mandelştam, care, în 1922, lucid, scrisese cuvintele acestea premonitorii: „Veacul meu, fiara mea...". Da, un veac-fiară pentru sute de milioane de oameni, pentru foarte mulţi dintre ei fiind fiara ultimă, fiara de la „capătul tunelului"... Mulţumim Leo Butnaru, antologia ta îi va împuternici pe mulţi!

Adevărul, 27 februarie

vineri, 20 ianuarie 2012

Vatra prozei, proza Vetrei. - Antologie


ARGUMENT PENTRU PROZA SCURTĂ
de Kocsis Francisko

Încă de la apariţia seriei noi, revista Vatra a promovat cu con-secvenţă proza scurtă prin rubricile cvasi-permanente, Vatra vă propune un prozator (se înţelege de la sine că acest spaţiu se rezerva unui autor tânăr), Starea prozei scurte şi Tineri prozatori (10/1976), redactorii de atunci propunându-şi o puternică ofensivă a genului scurt, considerat şi atunci a se afla într-un declin evident. La o rapidă privire asupra fenomenului, argumentele folosite de redactorii revistei ori de cei ce au participat la dezbaterile iniţiate de redacţie s-ar putea relua şi astăzi fără prea multe schimbări, poate ar trebui eliminate doar pasajele ce se refereau la un anumit realism care de ceva vreme cade în sarcina istoricilor. Dan Culcer, Mihai Sin şi Ioan Radin, fiecare dintre ei şi autor de proză scurtă, deschideau paginile revistei unor tineri debutanţi ori la primele apariţii în presa literară. Această generozitate n-a fost însă un gest conjunctural, ci o acţiune de perspectivă, de bătaie lungă, cu program nedeclarat, neformulat într-un manifest explicit, ci în pasaje răspândite în cronici ori dezbateri pe tema actualităţii literare, cele mai multe dintre ele găsindu-şi o exprimare pertinentă şi concisă în scrierile lui Dan Culcer (de exemplu în cronica la Corn de vânătoare de Al. Ivasiuc în Vatra nr. 8/1972, Mulţi chemaţi, puţini aleşipe marginea unei panorame a nuvelei şi povestirii româneşti contemporane I (nr.1/1975), II (nr. 2/1975). O asemenea ademenire spre proza scurtă într-o perioadă când spaţiul publicistic era extrem de limitat în comparaţie cu prezentul a reprezentat o tentaţie pentru mulţi scriitori. O consecinţă deloc de neglijat pentru ei era pavarea drumului spre porţile editurilor, prin ale căror servicii de cenzură se puteau trece ceva mai uşor texte deja publicate. Sigur, ca întotdeauna, nici autorii pe care a mizat Vatra n-au reuşit să răzbată toţi, să devină prezenţe autoritare în spaţiul beletristic.
Pentru cele spuse mai sus, am căutat referinţe în chiar paginile revistei. Numărul 6/1975 a găzduit colocviul Nevoia de proză scurtă la declanşarea căruia redacţia a concentrat într-un argument demersul pe care l-a iniţiat: „Preocuparea pentru proză, în general, şi mai ales pentru proza scurtă, a fost una din «constantele» revistei noastre încă de la apariţie. Dacă se acceptă ideea că VATRA are astăzi un profil propriu, această preocupare pentru proză a contribuit, fără îndoială, la definirea lui. Demonstrând că proza scurtă există, că declinul ei e doar aparent şi conjunctural, că interesul faţă de ea poate să fie resuscitat, am publicat şi vom continua să publicăm texte de proză scurtă aparţinând unor autori foarte diferiţi, cum credem că sunt şi cei ce semnează în numărul de faţă. Cu numai un deceniu în urmă, proza scurtă era încă «stăpână» în reviste şi edituri, cel puţin cantitativ. Procesul de regresiune se datorează, oare, doar unei «mode» a romanului (mulţi povestitori travestiţi în romancieri!)? Dacă admitem că există deosebiri structurale (de vocaţie, psihologie, temperament) între romancier şi autorul de proză scurtă, nu pare să fie tot atât de evidentă opinia că proza scurtă trebuie să fie doar o experienţă de tinereţe a prozatorului. Proza scurtă pare să ofere totuşi un plus de operativitate, de radicalitate în surprinderea actualităţii (esenţe şi nuanţe)”. Întrebările: Romanul, gen proteic, „a înghiţit” proza scurtă? Dorind să demonstrăm că proza scurtă există, este posibilă, necesară, deci actuală o revitalizare a genului scurt? Cine trebuie convins? – ar putea fi reluate, ar fi chiar incitantă o comparare a perspectivelor la distanţă de mai bine de trei decenii. 

joi, 19 ianuarie 2012

O ANTOLOGIE... SPAŢIALĂ


Întocmirea unei antologii de poezie a revistei Vatra e un gând mai vechi, devenit realizabil abia acum, din motive asupra cărora ar fi cu totul inutil să insistăm. Intenţia e una, faptul în sine e cu totul altceva. Greul a început abia din momentul în care certitudinea editării m-a împins la treabă. Mi-am fixat un criteriu care trebuia să fie operaţional în cazul tuturor (subiectiv, ca în cazul oricărui antologator, dar asumat), deşi aşa ceva e greu de imaginat. Am recitit tot ce s-a publicat sub formă de vers şi m-am lăsat impresionat de imagini, metafore, ritm, formă clasică ori libertate de rostire, sugestie şi directeţe, gravitate şi joc, alegând, comparând, renunţând, trecând de la număr la număr şi de la an la an cu gândul tot mai cristalizat şi mai frustrant că spaţiul de care dispun este mult prea drămuit. Fiind cititor al revistei chiar de la apariţie, ştiam ce zace în paginile ei şi peste ce voi da şi mă surescita gândul că voi extrage pagină cu pagină un mic monument liric. Lista impresionantă de nume dă seamă despre gradul de frecventare a revistei de către cei mai prestigioşi autori, faptul în sine vorbind şi despre importanţa care i s-a acordat neîntrerupt în contextul publicisticii culturale româneşti. Pe lângă proza scurtă, promovată programatic de redacţie, ne dăm seama că nici poezia n-a fost neglijată şi i s-a rezervat loc ori de câte ori îndeplinea criteriul valoric. Chiar dacă într-o vreme era privilegiată poezia de o anumită factură şi i se rezervau spaţii în paginile din faţă, poezia bună reuşea să pătrundă în paginile de unde începea cu adevărat lectura. Şi acest lucru se poate urmări cu uşurinţă prin metoda pe care ne-am impus-o, aceea de a specifica sub texte numărul, anul şi pagina la care se găsesc poemele preluate în antologie.
Criteriul hotărâtor de selecţie a fost ca textul să impresioneze, să şocheze, să emoţioneze, să încânte, să uimească, orice, numai să nu te lase indiferent sau, şi mai rău, să decepţioneze. Recunosc că am avut parte de toate acestea. În acelaşi timp însă, ştiu că nu ne raportăm identic la un text, atitudinea e definită de întregul nostru trecut, de experienţă, concepţii, aşteptări, gusturi, de starea din momentul lecturii, dar şi de ceva indefinit, capabil să producă rezonanţă, empatie. De aceea nici nu mă aştept să fiu confirmat în toate opţiunile, sper însă să nu se adune prea multe reproşuri nici în talgerul celălalt.
Această antologie a devenit deja una dintre cărţile mele de căpătâi şi sper să fie la fel pentru foarte mulţi cititori de poezie. Este, prin suma de texte, un tablou secvenţial în mozaic al unei epoci în care s-a produs o falie profundă în existenţa socială, resimţită însă într-un grad diferit, mult mai puţin devastator, în geografia lirică, poezia având o capacitate de reacţie la social mult mai nuanţată decât proza, absorbită în substratul sensibil, emoţional, reflexiv. Chiar dacă e vorba numai de poezia publicată de o singură revistă, antologia reuşeşte în întregul ei să dea o imagine fidelă a unei lungi perioade de manifestare a poeziei româneşti.

KOCSIS Francisko

Cuprins

Poeţi lăsaţi la vatră, de Al. Cistelecan ....................... 5
Dirijabilul de hârtie, de Kocsis Francisko .................. 7 ...
Constantin Abăluţă
Florenţa Albu
Horia Bădescu
Ana Blandiana
Andrei Bodiu
Mariana Bojan
Emil Brumaru
Romulus Bucur
Leo Butnaru
Constanţa Buzea
Magda Cârneci
 

luni, 5 decembrie 2011

NOUA POEZIE NOUĂ


O antologie de poezie română postmodernă alcătuită de
                          Dumitru Chioaru


                      Editura „Limes”, 2011


„Eu cred că valurile 80, 90 și 2000 alcătuiesc aceeaşi generaţie de creaţie, în sensul acordat acesteia de Tudor Vianu în eseul Generaţie şi creaţie, determinând o generaţie nu în funcţie de vârsta biologică a scriitorilor, ci de comunitatea de principii ideologice şi estetice care animă creatori de vârste diferite… Iar o generaţie de creaţie durează, după cum remarca Tudor Vianu, contrazicându-l pe Thibaudet, mai mult decât generaţia biologică, desfăşurată de regulă 30 de ani. Antologia Noua poezie nouă cuprinde în ordine alfabetică un număr de 80 de poeţi, dintre care cel mai vârstnic e născut în 1935, iar cei mai tineri, prin anii 80, fiind acum în plină putere de creaţie… Cred că niciunul dintre cei care ar trebui să fie nu lipseşte (din această antologie), decât câţiva poeţi care n-au răspuns repetatelor apeluri făcute de mine (Dan Damaschin, Ruxandra Novac şi Elena Vlădăreanu), ori au refuzat din diferite motive (Al. Muşina, Marius Ianuş şi Dan Sociu). Au apărut şi vor mai apărea antologii de poezie contemporană pe criteriul generaţiilor, fatal parţiale, dar antologia Noua poezie nouă este prima care se structurează pe criteriul generaţiei de creaţie, mult mai cuprinzătoare, marcând nu numai un moment ci întreaga mişcare, în trei valuri succesive de poeţi, care au înnoit poezia românească şi o reprezintă acum la nivel mondial”. (Din cuvântul introductiv, „Câteva precizări”, de D. Chioaru)

Cuprins

Constantin Acosmei, Adrian Alui Gheorghe, Liviu Antonesei, Vasile Baghiu, Dumitru Bădiţa, Daniel Bănulescu, Mircea Bârsilă, Andrei Bodiu, Romulus Bucur, Leo Butnaru, Mircea Cărtărescu, Magda Cârneci, Ruxandra Cesereanu, Gabriel Chifu, Dumitru Chioaru, Grigore Chiper, Rita Chiran, Nicolae Coande, Mariana Codruţ, Dan Coman, Denisa Comănescu, Daniel Corbu, Traian T. Coşovei, Ion Cristofor, Dumitru Crudu, Nichita Danilov, Simona Grazia Dima, Caius Dobrescu, Gellu Dorian, Rodica Draghincescu, Marian Drăghici, Aurel Dumitraşcu, Teodor Dună, Ioan Flora, Emilian Galaicu Păun, Mihail Gălăţanu, Vasile Gârneţ, Liviu Georgescu, Bogdan Ghiu, Adela Greceanu, Emil Hurezeanu, Valentin Iacob, Florin Iaru, Letiţia Ilea, Doina Ioanid, Gheorghe Izbăşescu, Claudiu Komartin, V. Leac, Nicolae Leahu, Ştefan Manasia, Mariana Marin, Judith Meszaros, Ioan Moldovan, Ion Mureşan, Viorel Mureşan, Irina Nechit, O. Nimigean, Aurel Pantea, Iustin Panţa, Cosmin Perţa, Mircea Petean, Marta Petreu, Augustin Pop, Ioan Es. Pop, Daniela Popa, Cristian Popescu, Simona Popescu, Petru Romoşan, Liviu Ioan Stoiciu, Ion Stratan, Arcadie Suceveanu, Elena Ştefoi, Floarea Ţuţuianu, Radu Vancu, Lucian Vasiliu, Ioan Radu Văcărescu, Paul Vinicius, Matei Vişniec, George Vulturescu, Andrei Zanca.

luni, 7 noiembrie 2011

O ANTOLOGIE



La Editura Fundaţiei Culturale Poezia (Iaşi) a apărut antologia "Avangarda - jertfa Gulagului" (format mare, 380 pag.) ce inserează selecţii din creaţia a 52 de poeţi care au murit în lagărele staliniste sau au trecut prin ele, având, totuşi, şansa supravieţuirii, plus un amplu dosar de imagini cutremurătoare. Cei interesaţi, pot contacta editura la adresa: