Se afișează postările cu eticheta Atitudini. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Atitudini. Afișați toate postările

vineri, 11 martie 2022

MARII SCRIITORI ȘI ADEVĂRUL

 MARII SCRIITORI ȘI ADEVĂRUL



Mihail LERMONTOV (1814 – 1841)
 
*        *        *
 
Adio-ți spun, Rusie nespălată,
Țară de domni, tărâmul robilor,
Rămâneți voi, mundire-ștearsă pată,
Și tu popor umil, supusul lor.
 
Caucazul, poate, ca un zid înalt
Mă va feri de zbirii tăi tehui,
De ochiul lor oriunde la vânat,
De-auzul lor – pe urmele oricui.
 
(1841)

Traducere: Leo Butnaru

duminică, 13 iunie 2021

CÂND AU NĂVĂLIT CĂLĂII...





LISTA BASARABEANĂ

 

1. Șocul întâlnirii cu „eliberatorii”

 

Adu-ți aminte că și tu ai fost rob în țara Egiptului, și Domnul, Dumnezeul tău, te-a scos din ea cu mână tare și cu braț întins...

                                                                              Deuteronom, 5/15

 

Era tânără. Doamnă sadea, alias boieroaică ce moștenea o anume avere, zeci de hectare de pământ prin părțile Sorocii, în satul Țepilova din comuna Ocolina. Tânără și frumoasă, după cum o înfățișează fotografiile de epocă. După cum și-o amintesc cei care, la sfârșitul anilor ’30 ai secolului trecut, erau copilandri sau adolescenți. Spre exemplu, profesorul universitar chișinăuian Aurel Marinciuc: „Nu încape îndoială că viața acestei femei este un fenomen singular în lume. Raportat la locul în care am trăit o perioadă și eu, pot să vă asigur că, încă din tinerețe, ea a fost o celebritate a orașului Soroca. Orășenii mai în vârstă mi-au descris escapadele ei în oraș: apărea călare pe un cal mândru, cu pușca pe umăr, cu revolver la șold, iar la șa avea legați 3-4 iepuri și tot atâtea rațe împușcate, pe care Eufrosinia le oferea cadou prietenilor sau rudelor.
           Țăranii se mirau – cum o domnișoară, fiică de boieri, mergea desculță în urma plugului, cosea grânele sau fânul, întrecându-se cu bărbații. Mulgea vacile, rânea bălegarul, castra porcii, altoia pomii. Era fermierul universal. În același timp, cunoștea literatura, muzica clasică, picta. Vorbea nouă limbi, printre care pe evreiește și țigănește – limbi necesare în orașul nostru”.

Ce portret! De tânără. Și boieroaică. Și frumoasă! Cutezătoare. Chiar și în acel 28 iunie 1940 rămânând să aștepte hoardele roșii. Și, poate, nu doar din cutezanță, ci și din motivul că se considera oarecum... de-a lor, rudă a rușilor ce aveau să treacă Nistrul.

De a lor, de a sovieticilor chiar să fi fost? Era rusoaică. Și așa s-ar fi putut crede, cu toate că sângele ei avea afluenți de prin mai multe seminții – greco-macedoneană-aromână, poloneză, georgiană... Oricum, vorbea fluent limba rusă, se considera rusoaică. Deci, ce rău puteau să-i facă cei țintați cu stele roșii? Și de ce? Deci, și-a zis să rămână.

Iar mama sa, profesoară, îi spunea, o implora: „Hai, fata mamei, să plecăm și noi peste Prut, că nu se știe cum o să iasă întâlnirea asta cu «ai noștri»”.

Însă fiica nu pleacă, rămâne, petrecându-și mama ce-și rânduia căruța în lungul convoi al celor care fugeau din calea sovieticilor. Bezmeticilor.

Ea, tânăra boieroaică Eufrosinia Kersnovskaia (avea 33 de ani), hotărăște să rămână. Ar fi putut să se pregătească din timp de plecare, pentru că, peste ani, deja în Siberia, în Gulag, își amintește că, atunci, cu 2-3 zile până la groaznicul 28 iunie 1940, radio București transmitea: „Uniunea Sovietică a înaintat pretenții asupra teritoriului Basarabiei. Comisia mixtă în componența generalilor (cutare) pleacă cu avionul la Odessa pentru rezolvarea acestei probleme... Mama nu a mai dus ceașca până la gură. Mâna a început să-i tremure și ceașca reveni, zângănitor, pe farfurioară.

– Cum așa? Ce va fi cu noi?

Acum mi-i greu să-mi imaginez că inima, care trebuia, parcă, să fie prezicătoarea, nu prevestise nimic. De parcă, nu prea mult timp în urmă, nici nu s-ar fi întâmplat ceva asemănător în Țările Baltice, ca și cum noi nu ne-am fi putut da seama ce va ieși din toate astea!...”

Iar dimineața, pe colinele sorocene, treceau coloane de camioane militare. Inițial, tânăra boieroaică se gândise că mașinile ar fi românești, fără să știe că, noaptea, peste Nistru fusese aruncat un pod plutitor pe care trecuseră tancurile și blindatele armatei roșii. Însă (spune eroina): „Eu nu aveam nici cea mai mică închipuire că în viața noastră s-a întâmplat o cotitură bruscă și că totul ce era obișnuit, neclintit, dintr-o dată dispăruse după linia orizontului!”

Astfel că prin satul ei, Țepilova, treceau mașini murdare, tanchete, unele dintre care rămâneau în pană pe marginile drumului: „Băltoacele de uleiuri tehnice se conturau în praful drumului, oșteni pătați cu negru reparau ceva. Una dintre mașini se defectase chiar la răscruce, nu departe de casa noastră. Din ea curgea ceva negru și flăcăuanii satului, ghiontindu-se între ei, chicoteau și ironizau:

– Ca oița: unde s-a oprit, acolo a și lăsat băltoaca...

– Ce-i asta, bravilor? Abia ați trecut granița – și dă-i cu reparația?

La care mecanicul face printre dinți:

– A treia lună suntem în marș...

După podețul de la intrarea în Soroca, pe panta drumului, se afla o mașină răsturnată. Alături de ea – trupul unui soldat acoperit cu o foaie de cort.

Pe marginea drumului stătea un oștean posomorât cu arma în bandulieră.

– Cum s-a întâmplat? l-am întrebat eu.

– Niște munți ca aiștia! Parcă frânele pot rezista?

M-am mirat: ce fel de munți? Ia, o mică pantă!”

De aici, din dimineața lui 28 iunie blestematul, și pornește șocul întâlnirii „cu noii noștri stăpâni” care, imediat, se înfățișează în curtea casei și pretind fân pentru cai. „Eu sunt uimită. Și cam dezamăgită. (Însă urmau să mă aștepte ani mulți doldora de uimire și dezamăgire...).”

Dar, odată ce noua putere cere fân, boieroaica hai să o ajute, astfel că saltă pe iapa Svastica, „numită astfel nicidecum în onoarea lui Hitler, ci pentru că pur și simplu pata albă din fruntea ei aducea a svastică”. Tânăra o ia în galop spre aria de unde însoțitorii săi, bravii oșteni roșii pe caii lor, trebuiau să ia fânul. Numai că, la un moment dat, amazoana soroceană își dă seama că i-a pierdut undeva în urmă pe cei veniți cu rechiziția. Aceștia erau trei – un veterinar, politrucul și un plutonier care – să vezi! – descălecaseră și își duceau caii de dârlogi. Asta-i bună! își spune în sinea sa Eufrosinia, scriind în memorii: „Îmi amintesc de mașina frâna căreia nu a rezistat pe fleacul cela de pantă. Mai târziu, deja toamna, am văzut cum un soldat, fără să vrea, își luă avânt de la sinagogă în jos pe o cărare ce ducea din Orașul de Sus în Orașul Vechi al Sorocii. El nu se putea opri și alerga, repetând speriat:

– Uite și țara asta Basarabia!

Se dovedise că toți aceștia erau veniți de prin părțile Poltavei. Locurile lor sunt de șes, iar dealurile noastre le par munți”.

Acolo, la fân, politrucul îi vorbește despre infailibilitatea partidului care – Doamne, ferește! – nu poate greși nici cât e negru sub unghie. Însă, pe cât de cutezătoare, pe atât de naivă, boieroaica întreabă cum de s-a întâmplat ca în partidul „fără cusur”  să fi nimerit atâția „păcătoși”, ca Tuhacevski, Uborevici, Iakir – „o legiune întreagă”, importanți comandanți de oști  sau oameni de stat care, se știe, fuseseră executați. Adică, domn-tovarăș politruc, cam în ce ar consta criteriile infailibilității partinice? „Politrucul lăuda colectivizarea (pe cea benevolă, nu alta); eu mă întreb cum s-ar traduce în rusește «benevolă» și prin ce s-ar explica foametea din 1933... Dat fiind că puteam să admit posibilitatea foametei doar pe o insulă nelocuită, stearpă, după vreun naufragiu, și nu în țara cu cele mai mănoase pământuri”. Ba chiar tânăra Eufrosinia Kersnovskaia se interesează care e organismul social sau de stat ce controlează faptele lui Stalin și cum ar putea poporul să-i limiteze acestuia puterea, pentru a nu se ajunge la autocrație. Însă prin răspunsurile sale politrucul o dezamăgește.

Așadar, nu e nimic de mirare că: „chiar din primele zile de ocupație sovietică (se obișnuiește a spune – «eliberarea de sub stăpânirea boierilor și capitaliștilor», dar de ce să nu le spunem lucrurilor pe nume, pentru că doar hoțul nu spune «eu am furat», ci zice «eu am împrumutat»), la mine au început să vină, rând pe rând, oamenii satului, întrebând:

– Duducă, ce se va întâmpla? Ce ne așteaptă?

Eu însă eram optimistă... sau vroiam să mă conving pe mine însămi de așa ceva, deoarece este cu mult mai ușor să-l înșeli pe cel care dorește să fie înșelat!”

 

joi, 18 martie 2021

SĂ VEZI ȘI SĂ NU CREZI!

 

DESPRE O GĂINĂRIE, O IMPOSTURĂ...

Bine și frumos: colegul, poetul, prietenul din Moscova Evgheni Stepanov primește o veste importantă. Și, pentru a-și împărtăși bucuria, dă șfară nu că în Rusia, ci în lumea întreagă, publicând pe Facebook coperta cărții „Viețile mele nomade”, însoțite de câteva fraze. Le reproduc în originalul rus (vezi traducerea la subsol*):



Știu că Evgheni e un coleg onest (chiar dacă nu menționează că cele două cărți anterioare au fost traduse de subsemnatul), un prieten adevărat și nu pot să nu-i scriu că, hai să nu ne grăbim, știrea e doar parțial adevărată, încolo e absolut deturnată, chiar falsă. Deoarece este uimitor că acest traducător Spătaru nu deține în carte decât câteva texte traduse pe 20 de pagini (7-27), iar conținutul de bază al cărții, 122 de pagini (adică tocmai 5/6 din traduceri), aparțin altcuiva, care a mai și selectat și tradus extrase despre creația autorului, opinii ce aparțin Tatianei Bek, lui Konstantin Kedrov, Serghei Biriukov, Iuri Milorava etc. Îi scriu colegului, întrebându-l: Chiar așa, ăsta, Spătaru nu ți-a spus că mai toată cartea e românizată de altcineva, nu de el? Iată explicația care a dus la... prostrație:

Cartea reluată integral în...
 „integrala” traducere a lui Spătaru


 Așadar, Nicolae Spătaru nu a găsit de cuviință să-i spună autorului că, de fapt, în mare, ba chiar în... foarte mare, traducerea și îngrijirea cărții (notele, selectarea opiniilor exegetice, schițarea CV) aparțin totuși altcuiva. Astfel, dânsul nu suflă un cuvânt că, pur și simplu, a preluat integral cartea lui Evgheni Stepanov, „Istoriograf mie însumi”, apărută în 2010 la Iași, dar trecută pe... planul doi, după cele câteva textulețe traduse de el, N.S., acesta băgându-se, voios și viteaz, în prim-plan! Măi să fie! Pentru că chiar și denumirea cărții tot de la autorul trecut pe... plan secund a venit. Dar, să vezi! – N.S. își plasează numele de 1/6 importanță înaintea celui care a dat 5/6 din traduceri! Ce să însemne asta azi, în plin secol XXI, când găinăria, impostura nu prea pot fi tăinuite?

Plus că acest volum a apărut la începutul anului 2020, și eu, Leo Butnaru, cel altcineva, l-am văzut, când îl adusese chiar editorul Aurel Ștefănachi la Chișinău. Și am întrebat: Ce e, bre, cu cacealmaua asta? Ce ai făcut tu, Colea, și ce am robotit, am recreat eu? Se poate compara?

Rămăsese consternat și editorul, pe care tu îl implorai să repare gafa, trecând numele lui Butnaru la locul cuvenit, că doar lui îi aparțin cele 5/6 din traduceri. Parcă ați ajuns la înțelegere că, da, e posibil de revenit la normalitate, de trecut peste impostura ta, peste găinărie... Apoi eu nici nu m-am mai gândit la caz, nu am suflat nimănui o vorbă despre isprava ta, fiind corect în comportament, știindu-te cam neajutorat în munca scrisului. Unde mai pui că parcă eram amici. Zic, repară el Spătaru și – Dumnezeu cu dânsul, întâmplarea rămână cunoscută doar de trei oameni... Nu i-am scris nici prietenului Evgheni Stepanov, căruia însă, iată, abia peste un an și două luni, N.S. îi dă vestea minunată că el i-a tradus și editat o carte etc. Păi, cum iese, amigo? Astfel răspunzi tu la un gest de colegialitate, de onestitate, de a nu-ți divulga găinăria, impostura? Zău e a mirării... Dumnezeu cu tine și cu uriașul tău talent de... traducător...

––––––––––––––––––

*În draga mie Românie a apărut a treia mea carte. E o carte de versuri, Mai înainte mi-au apărut un volum de cercetări filologice și altul de versuri. Îi mulțumesc pentru această carte prietenului meu, poetului, prozatorului și traducătorului Nicolae Spătaru, precum și renumitei edituri.

**Dragă Leo! Eu sunt cel vinovat. Nu am ținut cartea în mână, cred că ești și tu inclus. Pur și simplu Nicolae mi-a trimis azi coperta acestei cărți. Și eu am crezut că traducerea îi aparține integral lui. Îți prezint scuzele mele.

 

sâmbătă, 19 martie 2016

Lupta negrilor într-o pivniţă, noaptea



Alphons Allais, "Dreptunghiul..." - pardon! - 
"Lupta negrilor într-o pivniţă, noaptea" (1882)


 Dacă nu ar fi intervenit elementul literar, fie acesta înglobat într-un simplu titlu de tablou, ce reprezintă un banal dreptunghi monocrom, pictat de francezul Alphonse Allais în anul 1882…
Da, dacă autorul nu i-ar fi pus titlu, acel „tablou”, ca de la sine, s-ar fi „autointitulat”, pe înţelesul celor ce dădeau cu ochii de el, drept ceea ce era : „Dreptunghiul negru”. Însă autorul l-a literaturizat, botezându-l uşor metaforic, cu destul umor (avan-post-modernist, s-ar putea spune): „Combat de nègres dans une cave, pendant la nuit”  („Lupta negrilor într-o pivniţă, noaptea”). Fără acest titlu (…plin de literatură), ceea ce Kazimir Malevici avea să dea, în 1915, drept „Pătratul negru”, putea fi calificat drept cvasi-plagiat. Adică, rusul de origine poloneză nu a schimbat decât figura geometrică, încolo prioritatea „artistică”, stilul, concepţia, culoarea etc. aparţinându-i franţuzului, care a fost şi scriitor, de la care s-a revendicat dadaismul, suprarealismul. Iar în pictură – conceptualismul, suprematismul. E drept, a punctat literar-metaforic şi Malevici, subintitulându-şi pătratul negru „icoană neînrămată a timpului meu”.
Să se mai spună cumva, că pictura (de orice fel sau… în nici un fel) nu este beneficiara literaturii!

Kazimir Malevici, Pătratul negru", 1915

duminică, 19 octombrie 2014

ENKIDU - CEL CARE OCROTEA, NU UCIDEA LEI



Acum câteva zile, la o lansare de carte, un coleg divaga ceva confuz despre vechea poveste cu Enkidu care, împreună cu Ghilgameş, ar fi ucis lei etc. E o ideea îndoielnică, irelevantă, dacă e pusă în raport cu faptele lui Enkidu de ocrotitor al fiarelor/ animalelor. Este curios de ce nu iese în prim-plan parte luminoasă a sufletului şi vieţii acestui celebru personaj de epopee, Enkidu…
Încercând să accentuez tocmai nobleţea lui Enkidu faţă de natură, cu toate ale ei, reproduc aici un fragment din volumul meu „Eseuri din secolele XX–XXI” (Iaşi, 2013, p. 328 – 330). Acesta e:
…ca într-un post-scriptum, să  ne referim la un... epigraf pus de Nichita Stănescu poemului său Enkidu, în care Ghilgameş spune: „A murit Enkidu, prietenul meu, care ucise cu mine lei. (Din poemul Ghilgameş).” Nu sunt sigur că extrasul e cu adevărat din eposul în cauză, – cel puţin eu unul, citind câteva traduceri diferite, nu am dat de el, – pentru că, din contră, leii erau prietenii lui Enkidu, precum se înţelege chiar din capul Cântului al IX-lea: „Neîndestulându-şi inima cu-atâta bocet, Ghilgameş fugi în pustiu. Căzând pe creasta dunelor de nisip, se prăpăstui în uitarea unui somn adânc, visul însă nu i-l readuse pe Enkidu. Trezindu-se de la răget de fiare, el văzu cum leii se zbenguie, se joacă, asemeni unor căţeluşi.
Enkidu. Statuie de la curtea regelui asirian Saragon al II-lea 
( probabil 722-705 î.H.). 
Precum se vede, Enkidu ocroteşte, nu ucide lei.
– De ce oare nu cunoaşteţi şi voi durerea? se adresă Ghilgameş leilor. Unde e prietenul vostru cu care vă înghesuiaţi la adăpat? Unde-i Enkidu, care v-a tot salvat, distrugând capcane?
Neauzind răspunsul leilor, Ghilgameş înşfăcă securea, căzând ca o săgeată între lei, răpunând uitucele fiare”.
  Iniţial, se mai spunea că: „trebuie trimisă o desfrânată, pentru ca să-l seducă pe împăroşatul ocrotitor al fiarelor. Mirosul orăşencei va îngreţoşa animalele, îndepărtându-le de om”. (Femeia stricată se numea Shamhat, ceea ce, prin analogie lingvistică, mă duce spre o sintagmă ludică: Şah-mat-a desfrânărilor!)
Figurinele de argilă, basoreliefurile îl înfăţişează pe Ghilgameş ce ţine strâns (înşfăcat!) de gât sau de grumazi un leu sau o pereche de lei, astfel reprezentând simbolic dominarea de către omul-zeu a naturii sălbatice. Imaginea a intrat în iconografia tradiţională, chipul eroului mesopotamian fiind preluată de grecii antici şi răsplămădit în cel al lui Herakles, considerat nimicitorul leului monstruos, mai apoi chiar înveşmântat în pielea acestuia.
Însă Enkidu, fiul naturii, cu care se înfrăţise Ghilgameş, poate fi considerat un proto-Mowgli, amicul fiarelor pădurii, asupra căruia nu a mers ca vânător nici de unul singur, nici împreună cu partenerul de destin. Iar în poemul nichitastănescian doar în adânc subtext se poate presupune oarecare afinitate implicită cu personajul mesopotamian, numele căruia e pus de titlu, şi cu fratele-mai-mult-ca-prietenul său Ghilgameş, dat fiind că, în ultimul pasaj, textul e şi el precum un imn virtual despre prietenia ideală: „Ieşi din cort, prietene, să stăm faţă-n faţă,/ privindu-ne, să tăcem împreună, mereu întrebându-ne/ în sine celălalt dacă e,/ şi cum pe sine însuşi se simte”. Însă ultimele două versuri sunt de un scepticism discret (oricum, moartea face ca prietenia să nu dureze veşnic!), venind şi ele în surprinzătoare, abruptă deturnare de „bine şi frumos” spre trist şi adumbrit, cum se întâmplă de mai multe ori în poemele lui Stănescu: „Joc de-a rostogolul, cu pietrele,/ de undeva stârnite, spre altundeva”. E aici, în a şaptea parte a poemului, un scepticism-ricoşeu, al doilea, de fapt, după cel din partea a IV-a în care, personalitatea-Nichita-Stănescu, individualistul inevitabil – artistul nu poate fi altcumva – „polemizează” cu Sin-Leche-Uninni vrăjitorul, cel care a şi povestit, peste veacuri, lumii despre Atoatevăzător (Ghilgameş), spunând – poetul nostru – că: „o, prietene, asemenea fiind altcuiva,/ eu nu voi mai fi, căci un lucru asemenea altuia nu există./ Ceea ce e unic el însuşi se doare pe sine, măsurând ca la toane,/ în munţi, trecerea timpului,/ ştiindu-se singur,/ schimbând cu jur împrejurul lui nume de lucruri”.
Fragment din Epopeea lui Ghilhameş pe argila sumeriană 
Însă merită să revenim asupra pilduitoarelor fapte de caritate ale lui Enkidu (la Stănescu: Enghidu) care, după ce îmblânzi fiarele, se pomeni în mai mare dificultate când veni vorba (şi timpul) să-l îmblânzească pe regele Urukului, ce-i devenise frate de nedespărţit. Astfel, la un moment dat, zicând că le-a sosit şi cedrilor sorocul de-a fi doborâţi, Ghilgameş loveşte cu securea în ei. „Pădurea de cedri se cutremură. Acoperindu-şi faţa cu palmele, Enkidu se prăbuşi la pământ.
– Ce faci tu, frate al meu?! Trup viu nenoroceşti. Eu simt miros de sânge. El e-asemeni sângelui de om, doar că de altă culoare”. Astfel, deja în primordialitatea civilizaţiei (floro-fauno)  umane apare o idee extrem de importantă pe care, din secol în secol, din mileniu în mileniu, aveau s-o relanseze alţi şi alţi poeţi şi cugetători – ideea păgubitorului antagonism dintre om şi natură. Pe stră-îndepărtatele orizonturi ale acelor timpuri ideea mi se arată atât de grandioasă (şi perspicace!), încât nici nu mi se pare necesar a o coborî la deja atât de banalizata semnificaţie a noţiunii de „ecologie”; o idee de acum patru-cinci mii de ani ce spune mult mai mult decât 4–5 mii de tomuri de filozofie ce aveau să fie scrise ulterior...

    L.B.

vineri, 27 iulie 2012

SIBIU, PIAŢA MARE (2011-2012): APROAPE UN DEZASTRU



Astfel se oglinea - veneţian! - în iulie 2011 Piaţa Mare în propriul caldarâm...

...Dar, revăzând Sibiul în iulie anul acesta, am trăit o mare dezamăgire, o tristeţe, o nedumerire: Piaţa Mare era ca şi cum profanată de o aglomerare a automobilelor de cursă, unele destul de deocheate, însoţite de personal tehnic ce se adăpostea în corturi unde erau adunate alandala alte obiecte de tot soiul care, chiar dacă păreau de înaltă probă şi de standard la zi, aminteau totuşi – pardon! – … gunoiul. În centrul unui oraş vechi, fragil, delicat, armonios, să ticseşti atâta tehnică ce deteriorează, ruinează, molcum, dar sigur?! Dar nu a fost barem expoziţie, ci o competiţie, zisă: Raliul de la Sibiu, etapă dublă IRC şi CNR. Etape-oroare! Agresive, supărătoare! Cred că decizia autorităţilor de a băga pe acolo harmăsarii (sau: mârţoagele)-putere ai/ ale vehiculelor de cursă a fost o adevărată inepţie.
Ei bine, spuneam că eu ţin minte Sibiul din iulie 2012. Aceasta era.


Dar iată cum arăta Piaţa Mare care, în iulie 2012, ca şi cum desfiinţată în nobleţe urbană şi atracţie…


       În ce priveşte bieţii porumbei, pe care îi vedeţi în imaginile din iulie 2011, în anul acesta ei stăteau pripăşiţi, speriaţi pe sub cornişele clădirilor din perimetrul frumoasei, minunatei, dar nenorocoasei Pieţe Mari a Sibiului...

joi, 28 iunie 2012

28 IUNIE 1940. SAT UITAT?


                                                O PARANTEZĂ

        (Fragment din eseul „Lista basarabeană”)

Doamne, ce diferit se văd lucrurile şi ce diferit sunt interpretate! În acel timp, când Eufrosinia Kersnovskaia, boieroaică cea de 33 de ani, de profesie „civilă” medic veterinar, se arăta oarecum optimistă, dar fiind, totuşi, mai mult tristă de ce vede în primele zile de ocupaţie sovietică (aşa scrie în memoriile sale), un compatriot de al ei, la 34 de ani ai săi, cu studii agricole la şcoala din Cucuruzeni, vede exact invers – pentru el ocupaţia fiind... eliberare şi, ca timid condeier ce era pe atunci, ticluieşte un aşa-zis poem, intitulat „Sat uitat”, în care – ce credeţi că spune? – ceea ce nu credeam nici noi, la şcoală, pe când ni se impunea textul respectiv, că ar fi fost, chipurile, cu adevărat: „Ia ascultă, Nistrul cum grăieşte; /oare noi vom sta şi l-om privi? /  Să strigăm la dânsul, şi-or veni / fraţii să ne-ajute voiniceşte. //  Să-i strigăm de-aici, de sub lăcată, / să pornească vajnicul lor stroi, / să ne scape satul de strigoi / şi de viaţa asta blestemată. // 
Va veni ea, zariştea senină, / când le-om strânge mâinile cu drag / şi vom merge sub acelaşi steag, / înfrăţiţi pe drum înspre lumină”. (Andrei Lupan.)
Iar un alt basarabean, care la acea vreme avea 32 de ani, adică situat între Kersnovskaia şi Lupan, – deci, un alt „corifeu” al hăului,  Bogdan Istru (n. Bădărău), îşi secunda colegul întru aberaţii, scriind: „Glasul de luptător al poetului îndeamnă pe fraţii săi ţărani să-şi îndrepte privirile spre răsărit, spre Nistru, spre patria socialismului, de unde avea să vie marea izbăvire a noroadelor asuprite ale Basarabiei”. Apoi o altă coincidenţă face istoria noastră să rămână cu gura căscată: I.C., născut chiar în acel blestemat an 1940, peste ceva vreme ajungând critic literar, bietul de el şi-a zis să le ţină  hangul celorlalţi doi, fiind de părerea (absolut... personală!) că: „În anul 1940 poemul „Sat uitat” n-are concurenţi în privinţa profunzimii cu care autorul a exprimat durerile trecutului, bucuriile şi speranţele basarabenilor la acel moment istoric”. Oh, oh, oh, bieţi scribi socialişti moldoveni, să vă fi citit compatrioata voastră Eufrosinia Kersnovskaia care – e de menţionat – cunoştea perfect limba română. Numai că tânăra boieroaică nu s-ar fi putut deda unor „delicii” de lectură pe baze şi teme autohtone (ocupaţia sovietică dată-trâmbiţată, fariseic, drept eliberare) din simplul şi dramaticul motiv că foarte curând nimerise în Gulag, de unde avea să iasă (dacă s-ar putea spune astfel; URSS mereu a fost un Gulag cu cercuri infernale, de o mai mare sau mai mică intensitate a supliciilor) abia peste vreo 12 ani.
Remarc toate astea oarecum răzbunător, cu un anumit sentiment de satisfacţie pentru dreptatea şi punerea la punct ce se pot întâmpla peste ani, precum reiese din cele constatate de colegul Arcadie Suceveanu: „Au dispărut din context operele „clasice”, ideologizate, conjuncturiste, care populaseră ani lungi manualele şcolare, culegerile tematice şi antologiile, tot felul de serii şi colecţii editoriale din Basarabia şi fosta URSS. Retrase din circuit, asemenea opere ca „Tovarăşul Vanea” de Samson Şleahu, „Ţara mea” şi „Cresc etajele” de Emilian Bucov, „Deşteptarea” de Alexandru Lipcan, „Lumina” şi „Sat uitat” de Andrei Lupan, „Pohoarnele” de Bogdan Istru, „Tinereţe fără moarte” de Liviu Deleanu, cascadele de poezii şi poeme lirico-epice care compuneau „Leniniana moldovenească” ori care deveniseră colecţii calendaristice în care se iubeau fierbinte partidul cu poporul, la date fixe: 7 noiembrie, 1 Mai, 28 iunie etc. – toate aceste scrieri, după ce au lucrat adânc în cugetele atâtor generaţii de tineri, lăsând în ele tone de zgură ideologică, şi-au luat locul binemeritat pe rafturile cele mai de jos, rău famate, ale istoriei”.

L.B.

miercuri, 27 iunie 2012

28 IUNIE 1940. CONSECINŢE



 FRAGMENTE DIN ESEUL "LISTA BASARABEANĂ"

 Auziţi, citiţi, domnule Hollywood!

Domnule Hollywood, domnule – eventual – mare regizor, generalizat, sintetic, esenţializat din toţi regizorii pe care îi cunoaşteţi, vă rog să-i acordaţi puţină atenţie acelui vagon pentru vite, ticsit cu oameni (vii) – copii, bătrâni, femei, tineri, adolescente gingaşe şi sfioase, ruşinoase, bărbaţi; să-i acordaţi puţină atenţie duducii Eufrosinia Kersnovskaia sau chiar – însăşi Măriei Sale Istoria – Tristă Măria Sa! – pentru a lua aminte că deja amazoana soroceană iubitoare de „matuşca-Rusia” prindea a se dumeri. Sigur, în sinea sa, – chiar dacă nu mărturiseşte, – duduca se întreba deja: „Chiar aceştia să fie conaţionalii mei?... Neoamenii ăştia, care sugrumă oameni?...”
Ajuns la capitolul 1-4 din memoriile Eufrosiniei Kersnovskaia Cât valorează un om, înclin să cred că Hollywood-ul nu a avut prea multe scenarii de un dramatism de-a dreptul sugrumător, precum cel care s-ar putea „extrage” – atât de... filmic prin el însuşi! – din scrisul tinerei moşierese înghesuite şi ea în vacarmul din vagoanele de vite de la gara Floreşti, de pe malul râului Răut, în Basarabia, lângă comuna... Varvareuca! Sigur, numele acelei paşnice şi blânde localităţi de ţărani nu avea nimic în comun cu varvarii bolşevici ce invadaseră pământurile şi spaimele oamenilor. Dar acolo era, parcă dramatic-predestinat: la Floreşti, lângă Varvareuca, deja de un an de zile, în 28 iunie 1940, varvarii imperiului roşu-sângeriu îşi întinseseră bivuacul nelegiuirilor!
Dacă am fi avut şi noi luciditatea, perspicacitatea, onoarea şi puterea evreilor, dădeam nu o singură „Listă...”, analoagă celei a lui Shindler, ci zeci de „Liste ale Dramei Basarabene”, provocate, regizate de ţarism, apoi de bolşevism, de fiara stalinistă, de inumana putere sovietică!  Domnilor cineaşti, domnilor bogătaşi, care aţi fi în stare să finanţaţi un film ce ar putea concura cu vârful de lance hollywoodian, iată o scenă, una doar: în maşina în care erau aruncaţi oamenii vânaţi, „rechiziţionaţi”, se aflau şi două fetiţe „care mă impresionaseră până la adâncă milă: erau îmbrăcate în rochiţe albe de bal şi încălţate cu pantofiori albi cu tocuri înalte. Erau două surori, care absolviseră şcoala medie: astăzi avuseseră „balul alb” – primul bal din viaţa lor, pentru care se pregătiseră cu atâta emoţie şi pentru prima oară în viaţă îşi puseseră pantofiori cu tocuri înalte şi se coafaseră.

marți, 26 iunie 2012

28 IUNIE 1940. LISTA BASARABEANĂ



 FRAGMENTE

28 iunie 1940

Ţăranii se mirau – cum o domnişoară, fiică de boieri, mergea desculţă în urma plugului, cosea grânele sau fânul, întrecându-se cu bărbaţii. Mulgea vacile, rânea bălegarul, castra porcii, altoia pomii. Era fermierul universal. În acelaşi timp, cunoştea literatura universală, muzica clasică, picta. Vorbea nouă limbi, printre care pe evreieşte şi ţigăneşte – limbi necesare în oraşul nostru”.

Semnarea pactului Ribentrop-Molotov-Diavolul
Ce portret! De tânără. Şi boieroaică. Şi frumoasă! Cutezătoare. Chiar şi în acel 28 iunie 1940 rămânând să aştepte hoardele roşii. Şi, poate, nu doar din cutezanţă, ci şi din motivul că se considera oarecum... de-a lor, rudă a ruşilor ce aveau să treacă Nistrul.
De a lor, de a sovieticilor chiar să fi fost? Era rusoaică. Şi aşa s-ar fi putut crede, cu toate că sângele ei avea afluenţi de prin mai multe seminţii – greco-macedoneană-aromână, poloneză, georgiană... Oricum, vorbea fluent limba rusă, se considera rusoaică. Deci, ce rău puteau să-i facă cei ţintaţi cu stele roşii? Şi de ce? Astfel că şi-a zis să rămână.
Iar mama sa, profesoară, îi spunea, o implora: „Hai, dragă fiică, să plecăm şi noi peste Prut, că nu se ştie cum o să iasă întâlnirea asta cu „ai noştri”.

Tancurile sovietice la Soroca

Însă fiica nu pleacă, rămâne, petrecându-şi mama ce-şi rânduia căruţa în lungul convoi al celor care se refugiau, fugeau din calea sovieticilor. Bezmeticilor.
Ea, tânăra boieroaică Eufrosinia Kersnovskaia (avea 33 de ani), rămâne. Ar fi putut să se pregătească din timp de plecare, pentru că, peste ani, deja în Siberia, în Gulag, îşi aminteşte că, atunci, cu 2-3 zile până la groaznicul 28 iunie 1940, radio Bucureşti transmitea: „Uniunea Sovietică a înaintat pretenţii asupra teritoriului Basarabiei. Comisia mixtă în componenţa generalilor (cutare) pleacă cu avionul la Odessa pentru rezolvarea acestei probleme... Mama nu a mai dus ceaşca până la gură. Mâna a început să-i tremure şi ceaşca reveni, zângănitor, pe farfurioară.
– Cum aşa? Ce va fi cu noi?

Refugiaţii din Moldova Estică

Acum mi-i greu să-mi imaginez că inima, care trebuia, parcă, să fie prezicătoarea, nu prevestise nimic. De parcă, nu prea mult timp în urmă, nici nu s-ar fi întâmplat ceva asemănător în Ţările Baltice, ca şi cum noi nu ne-am fi putut da seama ce va ieşi din toate astea!...”
Iar dimineaţa, pe colinele sorocene, treceau coloane de camioane militare. Iniţial, tânăra boieroaică se gândise că maşinile ar fi româneşti, fără să ştie că, noaptea, peste Nistru fusese aruncat un pod plutitor pe care trecuseră tancurile şi blindatele armatei roşii. Însă (spune eroina): „Eu nu aveam nici cea mai mică închipuire că în viaţa noastră s-a întâmplat o cotitură bruscă şi că totul ce era obişnuit, neclintit, dintr-o dată dispăruse după linia orizontului!”
Astfel că prin satul ei, Ţepilova, treceau maşini murdare, tanchete, unele dintre care rămâneau în pană pe marginile drumului: „Băltoacele de uleiuri tehnice se conturau în praful drumului, oşteni pătaţi cu negru reparau ceva. Una dintre maşini se defectase chiar la răscruce, nu departe de casa noastră. Din ea curgea ceva negru şi flăcăuanii satului, ghiontindu-se înde ei, chicoteau şi ironizau:
– Ca oiţa: unde s-a oprit, acolo a şi lăsat băltoaca...
– Ce-i asta, bravilor? Abia a-ţi trecut graniţa – şi dă-i cu reparaţia?
La care mecanicul face printre dinţi:
– A treia lună suntem în marş...
După podeţul de la intrarea în Soroca, pe panta drumului, se afla o maşină răsturnată. Alături de ea – trupul unui soldat acoperit cu o foaie de cort.

miercuri, 14 martie 2012

CENZ DE VÂRSTĂ


Ieri, în şedinţa de consiliu (lărgită) a(l) Uniunii Scriitorilor din  Moldova, am propus modificarea unui articol din statut: cenzul de vârstă, care să prevadă că preşedinte poate fi ales orice membru al USM care nu a depăşit vârsta de – propuneam – 66 sau 68 de ani. Efim Tarlapan a zis: 65.  Propunerea 65 (votată de… trei ori, totdeauna – da!... O precauţie a actualei conduceri a USM, nu care cumva să iasă vorbe, să fie clar, adică, chiar şi orbosurzilor anti-post-moderni…) a trecut cu o abţinere:  (iniţial) A. B. (la a doua şi a treia votare nu a mai insistat) şi o exclamaţie isterică-muierică a… anonimei X... Conform statutului, odată aprobat în consiliu, modificările nu se mai discută la Adunarea generală, ci se votează. Adunarea va avea loc în ziua (noaptea?) de 30 martie.
 P.S. Motivaţia cenzului la literaţi? Una simplă şi convingătoare: după 60 (65…) de ani, un scriitor adevărat nu mai are ce vâna posturi, ci să-şi caute, onest şi panoramic  (nu, Doamne, fereşte! paranoic…) de propria operă. Plus că în RSSM şi RM,  preşedinţii, „tineri” şi „bătrâni”, au fost lamentabili, nefăcând nimic util pentru USM. Ci din contră. Exemplu? Casa/Complexul edilitar de Creaţie de la Peresecina ajuns(ă) ruină înspăimântătoare, pe ea cu numărul telefonului celular al fostului preşedinte şi specificarea: „De vânzare”. La darea în exploatare, Complexul (excepţional, modern!) fusese evaluată la 6 milioane de ruble (cotaţia, pe atunci: 80 de copeici…  dolarul).

luni, 2 ianuarie 2012

Tânăr grâu peste morminte, umbre româneşti...



Din Jurnal de Crimeea
5.IX.2011

La sfârşitul lunii trecute, poeta Ileana Mălăncioiu ne-a sosit de oaspete la Uniunea Scriitorilor din Moldova, iar în ziua de 30 august am fost printre cei care am vizitat Orheiul Vechi împreună cu musafira.  Din vorbă în vorbă, am ajuns să spun că, peste trei zile, voi lua calea spre Crimeea. La care dna Mălăncioiu face, neamânat şi energic, că dânsa pentru nimic în lume nu ar pune piciorul pe acele tărâmuri, invocând groaza pe care i-o produsese povestirile unui cunoscut, fost gradat, prizonier de război într-un lagăr din Crimeea. Şi m-am gândit că, în trecere de timpuri şi de etnii prin bătrâna şi mult-pătimita Cimeria-Taurida-Crimeea, s-au tot perindat şi mulţimi-mulţimi de prizonieri – greci, tătari, otomani, armeni, ruşi, germani, români… Şi tot aşa, până la deplina deportare a etniei tătăreşti care, la sfârşitul celui de-al doilea război mondial, aici era de baştină. Adică, Stalin făcuse prizonieră o întreagă populaţie, ticsind-o în vagoane pentru vite şi ducând-o, mii de kilometri, din sudul blajin spre nordul geros.
Seara, revenind la Chişinău, deschid abisurile cyber-cerber-spaţiului internautic şi caut informaţii despre ce-mi spusese colega Mălăncioiu, aflând mult mai multe decât mă gândeam, şi anume că, pe teritoriul actualei Ucraine, în cele două războaie mondiale şi-au pierdut viaţa aproape 37 de mii de ostaşi românii, în primul – cam 1 100 (fiind vorba de conaţionalii noştri înrolaţi în armata austro-ungară şi în cea imperială rusă, care au luptat în Bucovina, respectiv în Bugeac). Peste 9 mii de prizonieri români au murit, după 1942, în lagărele NKVD (în cele din Rusia – circa 15 mii). Lângă localitatea Prudnikove din Crimeea au fost înmormântaţi 78 de combatanţi români.
De unde, când au apărut pe aici prizonierii noştri?... Web-ul oferă următoarea informaţie: „La începutul anului 1944, Crimeea era izolată de armatele germano-române, ofensiva sovietică ducând armata roşie până pe Nistru, ameninţând serios şi România. Dar în Crimeea se aflau numeroase mari unităţi ro­mâ­neşti, divizii de infanterie (a 18 şi a 19-a), cavalerie şi corpul de munte, care ar fi putut contribui la apărarea propriului teritoriu, dar Hitler nici nu voia să audă de o retragere. Numai că Statul Major al armatei sovietice nu voia nici el să aibă în spate forţe inamice importante, aşa că a pornit ofensiva în nordul peninsulei, cu trupele frontului 4 ucrainean, în ziua de 7 aprilie. În faţa ruşilor se gă­seau armata 17 germană, iar pe flanc diviziile române 19 infanterie şi 10 infanterie. În ziua de 10 aprilie divizia 19, din care făcea parte şi un batalion de jandarmi, a început o foarte dificilă retragere, fiind continuu în contact cu forţele inamice, suferind mari pierderi. În 11 aprilie a trebuit să traverseze mlaş­tinile de la est de Kirk şi să stră­pungă apărarea sovietică pe linia Djankoi. Până în 12 aprilie soldaţii români au parcurs 120 de kilometri, frontul stabilizându-se pe linia Bertha. Au urmat apoi lupte pentru apărarea Sevastopolului, în scopul oferirii condiţiilor pentru retragerea forţelor române şi germane din peninsulă înfăptuită de către unităţile marinei militare, operaţiune desfăşurată cu succes, sub tirurile aviaţiei şi artileriei duşmane. Cu toate acestea din cei aproximativ 60-65 mii de români, peste 25 de mii au fost înregistraţi morţi şi dispăruţi…”
Mulţi din cei daţi dispăruţi nimeriseră în lagărele de prizonieri NKVD de unde nu puteau trimite veste. Cum se întâmplase? Povesteşte unul din ostaşi: „Pentru batalionul III, războiul a luat o întorsătură crudă pe frontul din Crimeea. Ruşii se apropiau, dar i-am primit cu focuri de arme. Deşi ne-au prins în plasă şi ne atacau din faţă şi din spate, am rezistat o lună, din 12 aprilie până în 12 mai. Când am ajuns la capătul puterilor, ne-am spus că ori murim, ori ne predăm. Veteranii au hotărât să ne predăm. Odată luată hotărârea, s-a dat ordin ca fiecare soldat să aibă în raniţă câte-o paraşută sau cate-o bucată de pânză albă. La toate tunurile s-au pus prosoape albe şi le-am îndreptat în sus. După aceea, s-a format o ştafetă militară care s-a îndreptat spre ruşi… Paradoxal, şansa soldaţilor români a fost lagărul rusesc nr. 241/1 din Sevastopol. Am avut noroc că nu am avut de mers pe jos mult. Mulţi îşi găseau sfârşitul pe drum. În lagăr omul era nimica, trăiam în barăci de lemn sau de beton şi dormeam îmbrăcaţi pe paturi de scândură, fără aşternuturi. Mulţi dormeau pe jos. Eram câte 60-70 într-o baracă…”
Poeta Ileana Mălăncioiu spunea că fostul căpitan, o cunoştinţă a sa, era dintre cei care au refuzat să se încadreze în divizia „Tudor Vladimirescu”, formată de sovietici din prizonierii români, care avea să lupte contra ex-aliatului, fiind deţinut în continuare, ostracizat…. Şi un catren de Radu Gyr: „De la Prut până la Don,/ prin Crimeea, mai-nainte,/ tânăr grâu peste morminte,/ ierburi mari peste beton.”  The Rest is Silence…
Iar sălbatica deportare stalinistă a unei întregi etnii, a tătarilor, motivată, cică, de alierea lor cu forţele inamice s-a răsfrânt crunt şi asupra unor musulmani români, ca răzbunare a ruşilor faţă de comunităţile mahomedane ce se retrăseseră din faţa germanilor.
Şi iată că eu rememorez acea discuţie cu Ileana Mălăncioiu despre dramatismul istoriei noastre chiar aici, în Crimeea, pe pământ stropit şi cu sânge românesc…

Din Jurnal de Armenia
22.X.2011

…Aici, la Jermuk, domnul Arthur Nersesian de la asociaţia relaţiilor de colaborare cu armenii din întreaga lume îmi dă o veste despre prizonierii români din al doilea război mondial, care fuseseră ţinuţi într-un lagăr din apropierea Erevanului, Kanas, localitate deja încorporată în perimetrul administrativ al capitalei armene. Acum cinci ani, tot în luna octombrie, a avut loc ceremonia dezvelirii Monumentului Eroilor Români, dedicat celor 90 de militari morţi în lagărul de prizonieri din această localitate în anii 1944-1948. Dl Nersesian povesteşte că a fost amenajat un cimitir, într-un sector cu mormintele germanilor, în altul cu cele ale românilor. 
Este înduioşător-cutremurătoare istoria cum s-a aflat, peste decenii, de acei nefericiţi captivi. Cineva găsise o gamelă pe aluminiul căreia era zgâriată o inscripţie într-o limbă necunoscută care, după cercetare, s-a dovedit a fi româna. Un prizonier lăsase pe gamela sa adresa unei femei – mamă, soţie, iubită? – după care a fost identificat şi numele/ destinul său, apoi şi ale camarazilor săi, aduşi de pe câmpurile de luptă din Rusia şi răpuşi de boli, de suferinţă aici, în Armenia. Prizonierii lucrau la o uzină de aluminiu. Autorităţile române şi cele germane au cooperat, procurând terenul pe care a fost amenajat cimitirul. „Actualmente, ambasadorul României în Armenia este dna Prunariu, soţia cosmonautului român”, mai precizează dl Nersesian.

sâmbătă, 12 noiembrie 2011

FUGITIV, DESPRE... SINUCIDERE


20 octombrie 2011. Jurnal

De fapt, jucăuş(-auto-)miştocăreşte (poate şi din motivul că veneam cu toţii de la prelegerea colegei marinărese de pe Literary Ark 2011 Arette Van Laar din Olanda, intitulată „Homo ludens”), intrasem în Muzeul Paradjanov cu un gând de asemenea cam… sinistru: de la uşa acestuia până la parapetul nu prea înalt ce delimitează viaţa de moarte, adică spaţiul vital, bine mersi, de un abis abominabil, de o adevărată prăpastie terifiantă nu ar fi decât vreo şase paşi, ca spaţiul din careul unui portar la fotbal, să zicem. Şi cum omul e cu mai multe… inconsecvenţe chiar şi în propria sa intimitate, cum şi acolo e destul de schimbăcios, îi dezvălui spurcatul gând francezului corsican Serge Venturini, zicând că, la o adică, de ce s-ar duce unii poeţi mari tocmai la Paris, unde să se arunce de pe podul Mirabeau, când, iată, la Erevan sunt locuri – le-am văzut şi ieri, când făceam turul nocturn al urbei, – şi mai indicate sinuciderilor răsunătoare… Puşchea pe limbă! Pentru că, anul trecut, în aprilie, mă gândeam cu toată seriozitatea şi întristarea la Paul Celan şi Gherasim Luca, stând pe podului Mirabeau, de pe care s-au aruncat în Sena ei şi alţi mai poeţi… 

  Esenin după ce a fost scos din ştreang

Ad hoc, mă mai gândesc la Esenin şi Maiakovski: chiar s-au sinucis ori, precum se bănuieşte, ar fi fost… sinucişi?
Astfel că renunţ de a întreba de amfitrionii noştri şi despre posibile cazuri asemănătoare înghiţite de abisurile montane pe marginile cărora se înalţă Erevanul…

 Vladimir Maiakovski după ce şi-a tras glontele în inimă

luni, 19 septembrie 2011

EXCESUL COMPARATIVIST



În acest caz, nu pot începe cu frecventa şi, de cele mai multe ori, îndreptăţita şi, parcă, nesupărătoarea (prin banalizare inevitabilă) formulă: în ultimul timp… Pentru că acest ultim timp e unul plural, ajungând, deci, un fel de mai multe  ultime timpuri înlănţuite în, pur şi simplu, perpetuitatea/ continuitatea „non-stop”-ului cronologic al unei existenţe şi experienţe umane. Prin urmare, trec direct la ideea ce mi-a venit la un simpozion (recent) Bacovia de la Bacău, dar care, pe 30 august a. c., mă ispitea şi la o manifestare asemănătoare dedicată lui Blaga, la Chişinău, sau – hai să trecem frontierele – spre sfârşitul primei decade a lunii septembrie la Koktebel, în Crimeea, unde s-au ţinut comunicări despre un reprezentant de vază al veacului de argint rusesc, poetul Maksimilian Voloşin…
În fine, de la catedra „Moldova” a Universităţii „George Bacovia” din Bacău am ţinut să spun că, deja (şi nu cred că de astăzi), devine tot mai derutantă tendinţa comparativistă cu tot dinadinsul, aş zice, între scriitori, în speţă între poeţi de diferite formaţiuni şi stilistici, căutându-se afinităţi între scrisul lor, între şi în metaforele lor, în ideaţiile şi nuanţele prozodiei lor. Şi este a mirării că, astfel, este jertfită sau doar neglijată calea căutării şi argumentării unicităţii, personalităţii distincte a unui sau altui autor, pentru înnemuirea, să zic uşor neaoş, de multe ori forţată, a unui poet cu un altul. Pe când situaţia mi se pare mult mai simplu de explicat. Pur şi simplu, poezia nu poate să nu se atingă de… poezie! – fie aceasta pindarică sau postmodernă, simbolistă sau avangardistă, elegiacă sau textualistă etc., etc. Adică, este imposibil ca poezia să nu se atingă de… sine, în sine! Este imposibil ca poezia să nu se întreţeasă cu ea însăşi! Peste timpuri, în Timp.
           Obsesia comparativismului, alăturării (…anihilării originalităţii, personalităţii) cu orice preţ trebuie, uneori, cel puţin abandonată în fireasca favoare a naturaleţei şi, totodată, a misteriozităţii poeziei în poezie, întru poezie, în otova – să zic – poezie, diversă şi asemănătoare ei însăşi în propria-i atmosferă, stare şi neasemănare, de asemenea cu… ea însăşi!Pentru că atare obsesii comparativiste duc la excesul fabricării de doctorate, de teze şi antiteze bizare, de monografii deocheate, inutile care, de cele mai multe ori, nu sunt decât nişte combinaţii hazlii în netemeinicia şi trase de păr în superficialitatea lor.
                   În imagine: în una din clipele în care rosteam cele scrise până aici. În dreapta -  colegul Gabriel Chifu, vicepreşedinte al USR.

sâmbătă, 27 august 2011


20 DE ANI DE CÂND ESTUL MOLDOVEI,



 FOSTA RSSM, A EVADAT DIN URSS!!! 



1991 - 27 AUGUST - 2011


  La mai mulţi colegi şi prieteni, din depărtare, Sorin Antohi ne expediază următoarele (pentru care îi mulţumim):
 Douăzeci de ani de independenta, vreo douăzeci şi cinci de emancipare (la Iaşi vedeam perestroika voastră în direct, la televiziunea RSSM, gândindu-mă că şi regulamentele organice modernizaseră cândva Principatele).
                Dacă scriu „La mulţi ani!”, pare că nu mai văd vreo schimbare în viitor. Aşa că scriu „Many happy returns of the day!”, fiindcă asta înseamnă că vom putea sărbători 27 august în toate viitorurile posibile...

Toate bune,
       Sorin

sâmbătă, 20 august 2011

AUGUST 1991 - AUGUST 2011: 20 DE ANI DE LA -- "OLE, OLE! URSS NU MAI E!!!"



 


CURVA

–... şi în genere
ţineţi-vă limba după dinţi!
– E prea târziu...
– Ce ai în vedere?
– Am în vedere că nu mai am dinţi –                         
mi i-ai dezbătut tu
curvă de putere sovietcă ce eşti
astfel că
nu-mi pot ţine limba după dinţi
spunându-ţi precum ţi-am spus
curvă de putere sovietică ce eşti tu...


Căderea idolilor: oribilul Dzerjinski!

URME PRIN MONGOLIA


1

în imensitatea stepei
în apa unui lac nămolos
am aruncat o monedă
cu gând de-a reveni
totuşi
după o mie de kilometri
peste nisipul pustiului Gobi
am aruncat o bancnotă
cu gândul de-a nu reveni

2

cândva cuiva
moneda i-ar putea mărturisi
despre un imperiu care – slavă Domnului –
nu mai există                       
iar bancnota cu chipul comunismului pe ea
o luase vântul
ducând-o aiurea peste dune –
sub arşiţa soarelui
nu cred să fi putut supravieţui
chipul lui Lenin de pe
bancnotă de 10 ruble...


Extragerea din viziunea vizuinei 


 "Învingătorii" se predau

VEZI ŞI DISTRIBUIE ÎN CONTINUARE! 
            GAUDEAMUS IGITUR!