vineri, 8 martie 2024
luni, 4 martie 2024
marți, 27 februarie 2024
joi, 15 februarie 2024
joi, 25 ianuarie 2024
LA 75 DE ANI DE ACASĂ - GÂNDURI, SENTIMENTE
– Domnule Scriitor Leo Butnaru, vă propun să acceptați a dialoga din nou,
după alte câteva conversații pe care le-am avut, le-am publicat.– Dragă George Motroc, colegilor
care ar vrea să-mi ia un interviu uneori le spun că, în timp, am acordat zeci
de interviuri, că am răspuns la, poate, peste o sută și ceva de întrebări,
rugându-i să-și formuleze ispitirile oarecum mai deoparte de drumurile
cunoscute ale interogațiilor – debut, prime lecturi, prima carte etc. Dar rar
se întâmplă ingenioși în ale meseriei de intervievator. Și ne pomenim ca
într-un vers de-al lui Vintilă Horia: „Întrebări viitoare primeau trecute
răspunsuri”. E drept, în timp, memoria mai modifică ceva, mai propune alte
detalii, dar, în mare, ești tu oarecât... reformulat, retușat nițel altfel.
Bineînțeles, contează și stilul, metafora, ideația aduse la zi.Iar noi, de data aceasta, la o nouă
reîntâlnire, ar fi bine să nu reluăm întrebări, răspunsuri, pe care, în doi,
le-am trimis în lume... Chiar dacă, probabil, nu va fi ușor să izbutim deplin,
să ne stăruim. – De acord. De data am plăcere sa va
adresez în numele revistei Convorbiri literare si ai cititorilor săi o pleiadă
de 75 de urări aniversare, urări de sănătate, fericire, dar și de inspirație!
Prin urmare, să începem cu o întrebare legată tocmai de acest aspect și anume,
dacă dvs. considerați că există o legătură dintre vârsta biologica și cea a
deplinei maturități artistice?– Așa cum literatura, crearea ei înseamnă și
permanente acumulări ale memoriei, maturizarea, împlinirea scriitorului
depinde, bineînțeles, și de sinteze mnemonice, de interacțiunea acestora cu intuiția,
sensibilitatea, conștiința, cugetarea, cu ceea ce se numește, aproape mistic,
vocație etc., autorul, la orice vârstă a sa încercând să exprime ceva din
misterul și esența vieții și de a crea, a sugera imagini, idei noi, poate chiar
sui generis originale, din caleidoscopul lumii, din inteligența, conștientul și
subliminalul existenței umane. Într-o carte japoneză de acum mai
bine de 700 de ani am găsit următoarea remarcă: omul trebuie să renunțe la
orice artă în care nu a devenit un maestru până la 50 de ani, fiindcă la atare
vârstă nu există nicio perspectivă să ajungă așa ceva prin strădanie, prin
trudă grea. Să zicem că jumătatea de veac trăit
și cât a fost să creeze în el pentru scriitor ar fi mejdina, la care se
potrivesc cele spuse de Louis Lauvet (1887–1951), celebru actor și regizor
francez: „Numai după ce ți-ai făcut meseria un lung șir de ani, după ce ai
suferit decepții și te-ai izbit de greutăți imprevizibile, se poate contura o
hotărâre pe care o poți numi vocație. Vocația nu e decât o alegere
perseverentă. Adevăratele recompense pe care ea le oferă sunt totdeauna
lăuntrice și tardive”. Acestea fiind valabile pentru creatorii cu adevărat
profesioniști, pentru care, după Alain Nadaud, „ambiția personală nu mai este
decât devotament absolut pentru scris”. Iar eu împlinesc vârsta la care e
tot mai accentuat ceea ce Lucian Blaga numea „subtonul de melancolie al
întregii noastre vieți”. Vârsta la care poți conștientiza puncte convergente de
focalizare, esențializare concomitentă a trecutului, prezentului și speranței
de viitor, cât îți va fi dat(ă). Și, bineînțeles, vârsta la care nu-mi mai
permit vise mari. Scriitorul are o etate (și
identitate) biologică, una a creației și alta a experienței... non-stop. Cea
mai întinsă și inerentă colaborare există între vârstele care, în ordine, sunt
a doua și a treia. Vârsta biologică nu te poate salva nici dincolo de 70 de ani
de a nu te simți un debutant ingenuu, proaspăt și, ca la începutul primelor
pagini, oarecum nesigur în imensul univers al literaturii lumii. Astfel că, la orice vârstă și etapă
a afirmării vocației, în multicolora ceață a incertitudinilor, în fața
imposibilității intrinseci, organice și neorganice, de a revela cu adevărat
esența lucrurilor, fenomenelor, în fascinanta, intrigatoarea, atrăgătoarea
opacitate generalizată a cunoașterii scriitorul presupune că literatura ca
expresie și expresivitate, ca emoție și ideație ar fi una din modalitățile
posibile de înaintare în infinit. Concomitent rămânând permanenta interogație
despre însăși menirea scriitorului, literaturii, semnificațiile, utilitățile
sale. În fine, de etapă, să zic, ar fi să
constat că, odată ce nu am vocația
competiției inutile (mai curând, aș avea-o, cred, pe cea a competenței...
utile), nu sunt cel mai trist (nostalgic, bucuros, postmodernist, textualist,
patriot, cosmopolit etc.) poet al generațiilor contemporane sau al intergeneraționismului, spațiu în care
m-au situat unii exegeți. Sunt cel care se bucură de scris și căruia scrisul îi
aduce bucurie. Dar și îngândurări, interogații nici pe departe optimiste despre
artă, literatură și om. Aș fi cel care investește spirit, energie în scris și
căruia, mutual, scrisul îi insuflă spirit, energie, chiar inspirându-l. În
relațiile cu scrisul și ale scrisului cu mine cred că am ajuns la un perpetuum
mobile personal. Vital. Predestinat. Confirmat, aș vrea să cred.– Ce mai
puteți spune despre senzația inevitabilei înaintări în
vârstă?...– Ca să nu zicem (ne-tabuistic...)
îmbătrânirea... Aproape poetic e sinonimul: senectute... Bineînțeles, omul nu poate evita așa
ceva... De la șaizeci de ani înainte, viitorul e mult mai restrictiv, mai
dificil decât trecutul. Deja nu mai ai nici timp și nici puteri să iei decizii
cardinale, ci doar convenabile, ba chiar potolit-confortabile. La turații mici,
aș zice. Și e bine să-ți spui și să te supui în ideea că ar trebuie să-ți faci
o metodă, un program de a ști și de a putea să te împotrivești eventualei lipse
de curiozitate, care poate apărea odată cu înaintarea mai adâncă în vârstă. Da,
în bătrânețe. Pardon... senectute. (Ca să fie mai... frumos; și mângâios cât de
cât.) Să faci un fel de... fitness intelectual, să-ți ții acuitatea spiritului
în formă bună. Fitness de bibliotecă neabandonată. Ea, biblioteca să rămână în
continuare sala ta de antrenament, dar și de randament în genul de muncă pe
care ți l-ai asumat și care, e de presupus, demult te-a convins deja, că ți-a
fost sui generis predestinat: literatura. (Spațiul în care inspirației îi place
să vină cel mai des.) Curiozitatea față de lume, de cunoaștere să rămână cât
mai îndelung unul din reperele importante ale existenței tale sufletești,
spirituale. – Care ar fi cea mai frumoasa amintire
din copilărie, despre copilărie?
– Domnule Scriitor Leo Butnaru, vă propun să acceptați a dialoga din nou, după alte câteva conversații pe care le-am avut, le-am publicat.
sâmbătă, 16 decembrie 2023
sâmbătă, 9 decembrie 2023
joi, 23 noiembrie 2023
miercuri, 22 noiembrie 2023
sâmbătă, 18 noiembrie 2023
vineri, 17 noiembrie 2023
vineri, 22 septembrie 2023
IDEI - ORIGINI ȘI CONTAMINĂRI
Leo Butnaru
„Transhumanța”
ideației întru creație
Dacă i-am aplica literaturii principiile euristice, am
încerca o grea dezamăgire: rar scriitor ar putea fi recunoscut ca original,
autentic în demersurile sale; puțini literați au reușit să abordeze aceleași teme,
respectând (și) unul din principiile de bază ale creației – de la identic la
diferit. Iar temele, subiectele, genurile, speciile, stilurile, înaintea
cărora stă însuși materialul literaturii – limba, nu au o paternitate posibil
de identificat, decât la modul generalității și genialității colective.
Neaparținând nimănui ca... drept de autor, ele sunt în egală măsură ale tuturor
autorilor care au fost, sunt și vor veni. Astfel că reluările și reelaborările
elementelor fundamentale ale artei sunt solicitate imperios de evoluția
analogiilor, încă din timpuri imemoriale, când a început pelerinajul temelor,
ideilor, motivelor ce aveau să revină iar și iar în creația artistică. Deja nu
doar Cel de Sus știe că Biblia are ce
are cu literatura religioasă sumeriană. Cei care au trudit la ctitoria Sfintei
Scripturi au tras cu ochiul și prin tratatele păgâne ale contemporanilor –
Arrian din Nicomedia, Marc Aureliu, Luchian, Iosif Flavius... Să se mai remarce
câte coincidențe demonologice sunt în „păcătoasele” opere ale lui
Plutarh-păgânul politeist și în Noul
Testament!
Și astăzi, noi toți, scriitori și cititori, ne aflăm
în această – hai să-i zic românește, aproape... mioritic – transhumanță
universală a ideației întru creație, diversificare, pe nou relegare, reîntrupare
artistică. Ba mai mult, prin... ricoșeu, în turbioanele, învolburările de atare
gen e și „recenta” inteligență artificială, supusă și ea legităților
misterioase de izvodire a operelor sau, mai rar, a capodoperelor de sinteze
idei-sentimente, conștient-subliminal. Iar noi, reiterez, suntem în interiorul
circuitului și nicidecum nu putem fi absolut... puri, absolut originali în
compozițiile literare, filosofice etc. Râvnim sau nu descoperiri, personalizări
tematice, de viziune, de stil, nu o singură dată ele se iscă, se mișcă în
convertizorul intimității auctoriale. Însă însușirea unor procedee sau metode
de creație inedite nu ar însemna, pur și simplu, o discretă sau abilă
„retragere la timp” de la izvorul inspirației, ideației, deschis de înaintași, ci
imperioasă necesitate de a-ți dezvălui și osebirile harului de care dispui,
ordonându-le, sistematizându-le și sincronizându-le într-o viziune personală.
Unii autori reușesc să disocieze temele până la un
punct, în concordanță cu specificul conștiinței umane, prezente într-un timp
istoric, etic și estetic. De aici încolo, altcineva întrevede o continuare și
modificare de optică. Firește, în acest caz nu poate fi vorba de necroforii ce
se hrănesc din „cadavrul” ideal al spiritului continuu, avându-se în vedere
doar incontestabilii creatori care știu că, până la urmă, în artă, destinul
propriu este condiționat de prevalarea individualului. Aflându-se într-un
proces intim-familial de interacțiune cu obolul predecesorilor, artistul de
talent nu numai că face școală de însușire a datelor profesiei după „lecțiile”
altora, ci retranscrie și aplică aceste „prelegeri” într-un mod personal, rar
întâlnit, dar posibil totuși, care duce (dacă nu la descoperiri...) la
revitalizări și nuanțări unice.
duminică, 3 septembrie 2023
10 ANI BUNI
Fără a nedreptăți alte... decenii
Cam pe la mijlocul acestui deceniu au apărut și, cum să zic? – invidii, animozități care mă vizau, – căci oameni suntem și mai ales români, nu? M-au ajutau să atenuez necazurile și adumbririle tensionat-emotive simpatia și prietenia confraților din Iași, București, Galați, Botoșani, Cluj, Timișoara, Suceava, Piatra Neamț, Focșani, Râmnicu Sărat, Constanța etc. Dacă s-ar acorda o patalama a prieteniei panromânești, cred că aș putea fi printre cei care o merită.
Nu știu dacă e... modest să spun că respectivul deceniu e jalonat și de Premiul USR (Poezie) pentru volumul „Gladiatorul de destine”, binecuvântat de Fănuș Neagu („Cartea Românească”), însă așa a fost. Iar primul premiu important, care mi s-a acordat în dreapta Prutului, veni de la revista „Luceafărul” (1992), fiind onorat să-l primesc alături de Cezar Baltag.
În fine, cam așa s-au rânduit întâmplările, iar mai multe le pot spune volumele de biobibliografie, care au avut inspirația, acribia și generozitatea să mi le elaboreze Biblioteca Municipală „Hasdeu”, Chișinău, și Biblioteca Națională a Moldovei.
sâmbătă, 12 august 2023
ANI MAI TINERI, TIMP PRIELNIC...
Fără
a nedreptăți alte... decenii (tuturor le sunt
recunoscător pentru inspirație, sugestii, generozitate), de remarcat ar fi,
totuși, deceniul-axă, deceniul-turnantă, median între celelalte zeci de ani
(asta e...), de când mă aflu în literatură. Adică anii 1988-1998 (și ușor
prin... împrejurimi temporale), perioadă (deja... epocă... personală), în care
mi se întâmplaseră cărți de poeme, proză și eseu, intrarea și „aclimatizarea”
în spațiul artistic din dreapta Prutului, colaborarea cu edituri din Iași,
București, cu reviste prestigioase – „România literară”, „Luceafărul”,
„Ateneu”, „Convorbiri literare”, „Steaua”, „Contrapunct”. Am avut călătorii
peste hotare (Franța, Grecia, Suedia, Bulgaria, Ungaria, Austria, Mongolia,
Turcia...), dar a fost să cunosc în toată splendoarea ei și România dodoloață, în care, până în 1987, molohul
ruso-sovietic îmi interzisese accesul. Au apărut traduceri din poezia mea în
alte limbi. Ioanid Romanescu mi-a prefațat și editat la Iași prima carte în
dreapta Prutului, „Iluzia necesară”. Am avut șanse și deschideri spre
literatura română și ca jurnalist, conversând/dialogând cu D. R. Popescu, A.
Pleșu, M. Sorescu, F. Neagu, N. Breban, D. Vatamaniuc, A. Rău, I. Alexandru, C.
Baltag, Gh. Tomozei, P. Stoica, M. Tomuș, L. Ulici, M. Ciobanu, M. Martin, E. Simion,
A. Blandiana, I. Romanescu, D. Tudoran, M. Nedelciu, I. Miloș, G. Țărnea, M. Tupan,
E. Uricaru, Sorin Preda... În dialog cu acești și alți colegi parcă aș fi
conștientizat și trăit condiția intelectualului ce are grijă
să nu se plafoneze, deci și condiția scriitorului care ar fi, ar rămâne... student
etern, ca prin vechimile chinezești. Nimic jenant în atare stare de învățăcel
non-stop și fără frontiere entropice. Convorbirile au
intrat în volumele „Spunerea de sine” (1994) și „Prezența celuilalt” (1997).
Colegii m-au mandatat să fac
delegațiile necesare, pentru înregistrarea oficială a Filialei Chișinău a
Uniunii Scriitorilor din România, prin ani fiind și președintele ei.
Cam pe la mijlocul acestui deceniu au
apărut și, cum să zic? – invidii,
animozități care mă vizau, – căci oameni suntem și mai ales români, nu? M-au
ajutau să atenuez necazurile și adumbririle tensionat-emotive simpatia și
prietenia confraților din Iași, București, Galați, Botoșani, Cluj, Timișoara, Suceava,
Piatra Neamț, Focșani, Râmnicu Sărat, Constanța etc. Dacă s-ar acorda o
patalama a prieteniei panromânești, cred că aș putea fi printre cei care o
merită.
Nu știu dacă e... modest să spun că respectivul
deceniu e jalonat și de Premiul USR (Poezie) pentru volumul „Gladiatorul de
destine”, binecuvântat de Fănuș Neagu („Cartea Românească”), însă așa a fost.
Iar primul premiu important, care mi s-a acordat în dreapta Prutului, veni de
la revista „Luceafărul” (1992), fiind
onorat să-l primesc alături de Cezar Baltag.
În fine, cam așa s-au rânduit întâmplările,
iar mai multe le pot spune volumele de biobibliografie, care au avut inspirația,
acribia și generozitatea să mi le elaboreze Biblioteca Municipală „Hasdeu”,
Chișinău, și Biblioteca Națională a Moldovei.
vineri, 21 iulie 2023
vineri, 14 iulie 2023
A FOST ODATĂ CA NICIODATĂ...
Leo Butnaru
CARE
ESTE BASMUL DUMNEAVOASTRĂ PREFERAT?
(Interacțiune-viziune
între ochiul magic și ochiul... imagic)
Răspunsul poate veni doar în urma
unei iminente (ca de la sine, din... oficiu) treceri în revistă a minunățiilor
copilăriei, care au fost poveștile. Iar o astfel de invocare
afectiv-imaginativă a unei averi atât de aparte, cu subiectele depănate de
părinți, bunici sau aflate din primele cărți citite, mie unuia avea să mi se
întâmple (și) la cinci fuse orare depărtare de piciorul nostru de plai, în Ulan
Bator. În iunie1989, călătoream prin Mongolia și, pe când mă aflam în
aeroportul din Ulan Bator, de unde aveam să decolăm spre sud-vestul imenselor
stepe, spre marginile marelui deșert Gobi, Urinhe, colegul amfitrion, însoțitorul
micii noastre delegații din trei scriitori urss-iști (încă...), la un moment
dat îmi face semn să privesc spre o copiliță care citea într-o carte, ce se
dovedi a fi, totuși, nu una oarecare, ci chiar... „Rumân ardân ulgar” (!),
adică – „Povești populare românești”! Ce semn, ce coincidență! Făcurăm cunoștință:
pe fetița cititoare de basme o chema Ariunaa (Adorata!). Țineam în mână acea
carte „exact” la 40 de ani de la venirea-mi pe lume, demult-demult fiind și eu
copilul care a cunoscut adevărate constelații de basme, fascinat, luminat,
instruit de ele. Astfel că, în zborul de circa 2 ore spre punctul de
destinație, cu o escală la baștina lui Ginghis Han, aveam să-mi amintesc șiruri
din minunatele basme, zise nemuritoare; aveau să-mi treacă prin fața ochilor
minții multe cărți de povești, care mi-au marcat post-pruncia și, probabil,
cercetate prin prismele vârstei și experienței, mi-au modelat caracterul și
destinul. Mi-am amintit și de un volum de povești populare „moldovenești”,
adică românești, însă, pe atunci, între Prut și Nistru, această noțiune
fundamentală a ființării noastre era prohibită. Apoi, uimitor! acolo, în patria
ginghishanizilor, mi-a revenit în lumina
minții și o impresionată culegere (chiar) de povești... mongole (!), traduse și
editate la Chișinău; țin minte că ea avusese un puternic impact de fascinație
asupra imaginației mele și cred că, predestinat, încă de pe atunci, destinul mă
proiecta, peste decenii, într-o altă întâmplare uluitoare, ca hazard...
providențial! Aproape și ea ca un basm, călătoria prin țara stepelor, iurtelor,
herghelegiilor, dunelor, cămilarilor... Astea în interacțiune cu poveștile lui
Ion Creangă, toate minunate, captivante, pentru, cum spunea cineva, ființe de
la 7 la 70 de ani; bineînțeles, în devălmășie cu basmele cu Feți Frumoși și
Ilene Cosânzene, apa vie, merele de aur din grădina fermecată, fete din familii
modeste ce ajung prințese, cai năzdrăvani, păsări măiestre și câte și mai câte!
Treceri în revistă similare mi s-au
întâmplat și când editura „Prut Internațional” mi-a propus să scriu prefețe la
unele volume din seria „Biblioteca pentru toți copii”, autorii lor fiind Charles
Perrault, Mark Twain, Rudyard Kipling, Saint-Exupery, Frații Grimm (în
copilăria mea, ce se întâmpla la abia câțiva ani distanță de sfârșitul
războiului mondial, în URSS Frații Grimm erau... interziși, de parcă minunatele
lor basme, acum/atunci, ar fi fost complicele lui... Hitler!)
...Și cum ai alege din atâta bogăție,
dintr-o imensă imaginație a lumii un singur basm preferat?! (De parcă ar fi o interacțiune-viziune cercetătoare între ochiul magic și
ochiul... imagic.) Cumpănind cu
inima, curiozitatea și spiritul copilului, mi-au rămas dragi foarte multe
basme, pe care mi-a fost dat să le ascult sau să le citesc la vârstă fragedă.
Iar mentalul și sensibilitatea adultului pledează pentru „Tinerețe fără
bătrânețe și viață fără moarte” în tandem cu „Micul Prinț”.
duminică, 4 iunie 2023
DE CE NU VA MURI LITERATURA
Leo BUTNARU
Iar dacă, prin reducere la absurd, admitem că literatura... dispare, ce ar pune omenirea în locul ei? Odată ce ea ține, împreună cu alte componente de bază, de identitatea unui popor sau altuia, de identitatea lumii ca spirit, expresie, comunicare cu sine despre sine ca existență. Literatura conține codul necesității și responsabilității instruirii națiunilor. Prin literatură a fost educată, formată, modelată inteligența superioară a popoarelor, a lumii. Ea fasonează cultura, o stratifică în dependență de gradele de instruire a păturilor sociale. Literatura nu ține de serie, ci numai și numai de unicat multiplicat în singularități în diversitatea autorilor. Iar în zenitul ei se află geniile lumii, irepetabile. Nu există doi Dante, trei Balzac, mai mulți Eminescu… Iar de nu va mai exista necesitatea de literatură, ce am pune în locul literaturii, pentru a naște și recunoaște ca spirit, inteligență, transmitere a sentimentelor în toată diversitatea lor?
Din codul ființial al copiilor din viitor va putea fi... extirpată înnăscuta necesitate de a se uimi, de a trăi ca în basme, de a jindui basme, de-a asculta povești, de a crește și a se dezvolta, educa, la prima etapă, cu ele? Cu ce altceva i-ai preocupa și fascina? Ab initio, literatura a însemnat mit, legendă, basm. Dorința de a povesti, de a relata întâmplări, subiecte, idei, sentimente, prin formulare lingvistică în intrinsecă legătură cu dorința de a asculta, a afla, a citi, a cunoaște e o necesitate fundamentală în existența omului, în destinul lumii. De a relata, de a povesti viață – a ta, a altora, sau, ca la cronicarul Miron Costin, Viața lumii. De când lumea, povestirea, relatarea, selectiv, au fost memorate și transmise prin timpuri, legate, ca parte de răspuns, de sacramentala interogație și afirmație: de ce trăiește omul, care e scopul existenței sale?
Narațiunea ar fi liantul dintre indivizi, dintre conștiințele, sufletele lor, împreunându-le în comuniunea zisă umanitate. Și e de neimaginat viața omului fără derulare de subiecte, îmbinare, relaționare a lor. Istorisirea stă la baza comunicativă a lumii, deci și la baza literaturii. Ea înseamnă modalitate de percepere, conștientizare a lumii, a istoriei acesteia în care nu poate fi un alt actant decât omul. Omul care povestește, ascultă, citește, se dumirește.
Chiar „amenințat” de intelectul artificial, omul va rămâne ființă obișnuită, egală cu sine însuși în durata atemporală a apariției, formării și activității sale. Și chiar dacă ar dispărea cartea, în orice formă „clasică” a ei, literatura va continua să existe. Pentru că ea nu apare din dorință, motivație „programate”, ci răsare și există de la sine. Într-un anumit fel, e o creație... imprevizibilă, ca și cum predestinată, ereditară, „amorsată” în genomul uman. Numai o categorică, groaznică mutație genetică ar putea extirpa ADN-eul artistic, estetic, literar din ființa pământeanului. Iar atunci omul nu ar mai fi om, ci cu totul altceva, mai mult amalgam biologic, decât etalon existențial, sistem caracterologic unicat, „verificat” în eficiența existenței pe pământ, în cosmos.
Eventual, literatura își va modifica formele, se va îmbina cu alte modalități de răspândire a informației (da, și literatura e o formă capitală de informație). Pentru că literatura înseamnă și transformare, adaptare, reactualizare, ea nu va putea fi „extirpată” din codul genetic, sapiens, al pământeanului. Ca și până în zilele noastre, literatura se va naște, va fi creată mereu, în fiece clipă cosmo-terestră (mda, ziceam să evit cuvintele mari, dar...), oriunde, în orice limbă. Totdeauna omul va avea, irezistibil, ceva de spus, de povestit altui om. Totdeauna omul va fi curios față de sine însuși, față de omul de alături, față de existența umană ca mister. Ca Taină mereu de abordat și de încercat a mai înainta cât de cât în infinitudinea ei. Iar taina (mereu atemporală, cosmogonică), dintru începutul ei, ține de literatură. Dacă omul încearcă să spună, să povestească ceva despre taină, el deja, ca și cum predestinat, „face”, creează literatură. Istorisirea este fluidul existențial dintre indivizi, dintre națiuni. Ce ar pune în locul ei cei care cred că literatura va dispărea?
Cititorii să-și păstreze calmul, – cobitul, panica le provoacă necititorii, inferiorii...
vineri, 5 mai 2023
DIN PANORAMA LUMII
Munții Carpați, Alpi, Parnas, Ural, Pamir, Altai, Ararat, Caucaz, Munții Crimeii... Mările Neagră, Caspică, Adriatică, Tireniană, Egee, Marmara, Ionică... Fluvii, lacuri, păduri, taiga, stepele herghelegiilor și ale iurtelor, podișurile crescătorilor de iaci, dunele cu caravane de cămile, câmpurile de bumbac... Floră și faună în fascinantă diversitate...
Iar dinspre salba de capitale baltice, Varșovia, Riga, Vilnius, Tallinn, memorabile însemne de locuri și jocuri ale imaginației o iau oarecum spre Orientul Depărtat, apoi spre cel Mijlociu și Transcaucazia, de la Ulan Bator – spre Tașkent, Samarkand, Dushanbe, Baku, Erevan, „revenind” la Istambulul cu Cornul de Aur și Ankara cu vestigiile hitiților, de acolo – spre Balcic, Constanța și Crimeea... Dar și spre salba de cetăți de la Nistru – Hotin, Soroca, Tighina, Cetatea Albă, Ismail, Chilia...
Gări, hoteluri, cabane, corturi... Trenuri, avioane, autocare, vapoare... – din acele spații tehnicizate, „alergătoare” prin spații naturale, în diferite registre sonore (re)aud ca și cum alerta clipocire pe claviatură a not-book-ului, (re)simt digitația pe ecranul „tabletei”, neliniștea înfiorată a pixului alunecând pe filele blocnotesului. Cuvinte „inițiatice”, întru ținere de minte, lăsate pe tichete de avion, de tren sau autocar, prospecte procurate pentru a te dumeri într-un oraș sau altul, pagini informative tipărite și puse pentru vizitatori în biserici, intrări în muzee, șervețele…
vineri, 28 aprilie 2023
SCRIITORI ÎN PARADIS-IAD, IAD-PARADIS
miercuri, 26 aprilie 2023
ANCHETĂ „APOSTROF”
– Care a fost „destinul” de piață al celui mai recent volum publicat? Poate fi cumpărat din librării din diferite zone geografice ale țării? Ce obstacole apar pe culoarul labirintic editură – librărie?
– Fiind recunoscător editurilor care îmi publică un volum sau altul, înțelegând situația dificilă, poate că chiar catastrofală de pe piața cărții, împreună cu directorii respectivelor instituții căutăm o formulă mai adecvată, compatibilă și reciproc convenabilă. Plus că, nu o singură dată, directorii sunt chiar colegii, prietenii noștri. Să zicem, Mircea Petean („Limes”), Andrea H. Hedeș („Neuma”), Lucian Vasiliu (până acum ceva timp, „Junimea”), Ioan Cristescu („Tracus Arte”), Nicolae Panaite („Alfa”) îmi oferă un anume număr de exemplare, de la 20 la 30, aceasta fiind o formulă mai flexibilă ce ar ține de ceea ce înseamnă dreptul de autor. Pentru mine o atare amicală convenție este importantă din considerentul că, fiind editate în dreapta Prutului (București, Cluj, Iași...), cărțile mele sau cele pe care le traduc au șansa să ajungă a fi prezente și în stânga Prutului, unde locuiește autorul, traducătorul. Prin licitații sau simple achiziții periodice, ele intră în Biblioteca Națională a Moldovei, Biblioteca Națională pentru Copii și Adolescenți, Biblioteca Municipală „Hasdeu”, mai rar, dar totuși – în Biblioteca Academiei. Mă strădui ca în astfel de instituții să ajungă și cărțile mele traduse și editate în străinătate. Cu titlu de donație, las cărți și prin alte instituții de acest gen, în licee, universități.
Apoi siguranța că cele 7-8 exemplare de carte, pe care editurile sunt obligate să le depună în Fondul Legal, pot ajunge, unul, la Biblioteca Națională a României, altul la cea a Academiei etc. Pentru că asta e: cel mai sigur spațiu de găzduire, ocrotire și propunere a cărții au fost și mai rămân a fi bibliotecile (cetățile intelectului uman în supremele sale stări de manifestare creatoare).
Unele volume ale subsemnatului le văd propuse de librării și biblioteci online. Sunt prezente și în librării obișnuite.
– Astăzi, internetul este o sursă sigură de aprovizionare cu carte. În ce măsură acesta reprezintă soluția mult visată de autor pentru a-și face cunoscute și vândute lucrările?
– Unele edituri din Țară, dar și „Saga” din Israel, vreo două edituri din Rusia, una din Serbia, alta din Polonia, au plasat cărți de ale mele pe portaluri web. Mă bucur, fără a râvni câștiguri. Astăzi, în România și... împrejurimi, din literatură, în special din poezie, nu se face avere...
– Târgurile de carte se bucură, încă, de succes de public. Publicitatea editorială realizată aici este suficientă pentru ca amatorii de lectură să ia cunoștință de sutele de titluri care apar anual?
– E un domeniu motricitatea și eficacitatea căruia ține de competența editorilor. Pe unii din ei îi admir și le sunt recunoscător. Fiind solicitat, particip la evenimentele organizate în cadrul târgurilor de carte, care reprezintă, de fapt, o trecere în revistă a activității editurile românești și nu numai (cărți prezentate de țări invitate) pe durata unui an.
– Aveți vreo sugestie concretă prin care drumul cărții de la autor la cititor să depășească impasul în care se află?
– În mediul nostru literar nu au cum se implica și agenții de carte, deoarece, într-un spațiu atât de restrâns, nu ar câștiga nici ei, nici autorii pe care ar încerca să-i promoveze. Eu mă mulțumesc cu mai puțin – cu drumul cărților mele de la editură spre biblioteci și pâlpâitoarea speranță că acolo, posibil, unii cititori mai de... formație clasică să le solicite. Iar cei care intră prin librării și, eventual, ies din ele cu cărți pe care le-am scris, sigur că mă bucură.
Și totuși, o sugestie: să conștientizăm, deja fără reticențe, că literatura, cartea „migrează”, se instalează în spațiul virtual. Inclusiv în audio-spațiu (la noi mai puțin, în unele țări e deja o condiție sine qua non, cu oferte de mii, sute de mii de tomuri). Audio-lectura concurează serios cititul cu vederea. Argumentele, informațiile le-am sintetizat într-un amplu eseu, publicat în „România literară”, concluzia fiind că internetul e și el deja un mediu firesc de existență a(l) cărții, literaturii. Sigur, un altfel de mediu. Adică, încă unul. Și nu unul... în plus. Nu trebuie să deplângem destinul cărții de hârtie că, chipurile, ea va dispărea, ci să-i oferim șansa să cunoască o viață deplină și în acest, alt mediu: virtual, cibernetic. Unde cartea valoroasă pe hârtie poate deveni o audio-carte, ce înlesnește lectura, recitirile marilor opere.
– Se vorbește insistent despre inteligența artificială și despre capacitatea ei de a crea. În fața acestei concurențe, cum vă simțiți?
– Inteligența artificială (care „va crea”) va fi cam în aceeași situație cu inteligența creatoare firească, naturală, umană. Însă în sfera ei vor fi cu mult mai puține emoții legate de editarea, difuzarea operei, operelor. Astea vor rămâne tot în seama omului... viu, a programatorilor care dau teme, subiecte, indicații etc. respectivei inteligențe artificiale, dacă se vor ambiționa ca rezultatul muncii „discipolei” lor (inteligența artificială) să fie cunoscute altora – cititorilor, exegeților, sănătoșilor, demenților. Ar putea fi un spectacol captivant și el, incluzându-se în vechiul canon: Theatrum mundi.