Se afișează postările cu eticheta Poeme japoneze. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Poeme japoneze. Afișați toate postările

joi, 6 octombrie 2016

HAIKU PRIN SECOLE





FRAGMENT DESPRE HAIKUUL MODERN

…În fine (de mai mult timp deja acest „în fine), chiar şi oarecum rigizii japonezi, care susţineau că metafora e non grata în poezia lor de formă tradiţională, au cedat presiunilor necesităţilor de înnoire a genului haiku, de diversificare a registrului stilistic, tehnic, cromatic al acestuia. Tomizawa Kakio  (1902–1962) a resimţit influenţa poeţilor simbolişti, încercând să exprime spleenul / angoasa modernilor şi să introducă, în manieră occidentală, abstracţiunea, metafora, analogicul. Iar până la el, Nakatsuka Ippekiro (1887–1946)  a introdus stilul vorbit în haikuurile sale, eliberate de obligativitatea celor 17 silabe. El e considerat fondatorul haikuului în formă liberă. A scris haiku în formă liberă şi (mereu) tânărul (1961 – 1987) Sumitaku Kenshin. Apoi descătuşarea prozodică a haikului a continuat cu Nagata Kōi (1900 – 1997), poet de un stil foarte personalizat, uneori obscur, legat de imageria decrepitudinii, singurătăţii, fragilităţii omului şi lumii lucrurilor care-l înconjoară. De asemenea, acest autor a insistat în promovarea aspectului comic, ironic în reflecţiile despre om şi lume. Nakamura Kusatao (1901–1983) şi-a exprimat nemulţumirea faţă de tendinţele ce încurajau diletantismul şi reîntoarcerea la tradiţia rigidă, fiind primul care a valorificat ideile haikuului care integrează realitatea socială, reflecţiile filosofice şi spiritul unei emoţii poetice autentice, opuse lirismului convenţional şi academismului rigid. Acestă modernizare a haikuului m-a şi încurajat să traduc unele mostre din contemporaneitatea sa. Am făcut-o prin intermediul limbii franceze, deoadrece... deocammdară, nu cunosc... japoneza...

L. B.


Ippekiro NAKATSUKA (1887 –1946)


*       *      *

Mi-e cam ruşine
În faţa marelui foc din ierburi uscate
În aer liber.

*      *     *

Glicine minunate
La fereastră
Numai până când soţia mea nu e pe-aici.

*       *      *

Mai profundă noaptea
Mai vizibile
Venele cărbunilor de lemn.

*      *     *

Bolnav în pat
În jurul meu albăstrimea
Unei mări iernatice.

*      *     *

Ierburile freamătă.
Trece o femeie
Cu sânii superbi.

*      *     *

Seară de primăvară
Lucru penibil printre toate
O planşă anatomică.

*     *    *

S-ar auzi plânsetul nocturn al ploii?
Ca gheaţa sunt
Braţele iubitei mele.

*     *     *

Imaginea mea
Iese din oglindă
Şi vine la expoziţia de crizanteme.

*     *     *

O cocioabă oarecare
Ocroteşte vizitatorul
De soarele arzător.

*       *      *

Un prunc vine pe lume
Deja cu părul alb.
Zorii.

*     *     *

În ţipetele puilor de corb
Nori
În derivă.

*     *      *

Nori în goană
Mandarine în vară
Împlinindu-se.

*      *     *

Eu voi continua să cosesc
Pe umerii mei
Cerul azuriu.


vineri, 22 iulie 2016

POEMELE DE ADIO



sau
POEMELE MORŢII

 Aş zice că tihnitele cuvinte ale lui Louis-Ferdinand Céline «Astăzi hârtia mea va rămâne albă» conţin nefast-emblematic lucida semnificaţie finală a întregului destin de om-artist. Sau, pentru scriitori, Acolo, Dincolo, să fie posibilă o minune, ca cea din nuvela lui Borges Un teolog în moarte, protagonistul căreia, Melanchton, «îşi reluă îndeletnicirile literare de parcă ar fi fost încă viu şi scrisese vreme de mai multe zile despre mântuirea prin credinţă». Însă la locul de muncă nu totdeauna se munceşte: Harry Martinson (Premiul Nobel, 1974), chiar la masa de scris, îşi făcu harachiri cu o foarfecă (a Parcei?...). (Asta e: pe unii scrisul îi abate de la actul sinuciderii, pe alţii îi duce spre el...)
Iar odată ce veni vorba despre vitejesc-absurdul harachiri, ar fi păcat să nu invocăm şi aşa-zisele, la japonezi, poeme ale morţii care sunt chiar ultimele cuvinte pe care le rosteşte un samurai înainte de a-şi face harachiri. Nu e obligatoriu ca haikuul pe care îl spune bravul bărbat înainte de a-şi împlânta spada în vintre să exprime tocmai ceea ce duce la acest final-fatal act: asumarea unui eşec, personal, în familie sau în raport cu puterea, cu statul. Aşa cum cruntul fapt act se comite în public, fie şi într-o societate restrânsă, cele din urmă cuvinte ale războinicului samurai sunt auzite, de multe ori ele constituind un poem de adio, numit al morţii.
Printre mostrele din acest ritual al rostirii de versuri, după care vine deplina muţenie, mi se pare foarte poetică, dar şi filosofică, spusa lui Ujimasa Hôjô (1538–1590), mare nobil, posedând vaste domenii în mai multe provincii japoneze. În luptele intestine pentru putere, fiind cap de clan, domnul şi samuraiul Hôjô este înfrânt, la 52 de ani ai săi fiind obligat de codul de onoare al samurailor să-şi pună capăt zilelor, înainte de a face acest lucru spunând acest poem:
„Vânt al toamnei, vânt al zilei de ieri,
Răpune, împrăştie norii care acoperă clarul de lună
Şi ceaţa care învăluie spiritul meu de asemeni învinge-o”.

Un alt daymo (domn, nobil), Dokan Ota (1432–1486), considerat mare strateg militar, pierde în faţa adversarului său, este acuzat de trădare în vasalitate şi impus… să-şi ticluiască poemul de adio. Pe acesta:
„Parcă eu nu am ştiut că deja eram mort
Şi plângeam
Că mi-am pierdut viaţa?”

Alte ultime versuri, cele ale lui Yoshitaka Ôuchi (1507–1551):
„Învingător şi învins
Nu sunt decât două picături de apă, tainice fulgere:
Aceasta e viaţa”.

Sau acesta, al  bătrânului samurai Yorimasa Minamoto (1104–1180):
„Iat-o buturuga putregăioasă
Pe jumătate-afundată în pământ,
Viaţa mea nu avu timp pentru a înflori
Şi ce trist se termină”.

            Au fost frumoase versurile lui Nyûdo Shiaku, care îngenunche cu sabia întoarsă spre sine la 1333:
            „Ridic sabia
Apoi hăcuiesc cu ea
Golul din flacăra marelui foc – prin el
Trece răcoroasă adiere de briză”.

La capătul zilelor, Ieyasu Tokugawa (1542–1616) punea o întrebare:
„A muri sau nu: nicio diferenţă
Sau poate doar una: să nu poţi lua pe nimeni cu tine.
Curios, nu?”

Pornind dintr-un mediu social modest, Hideyoshi Toyotomi (1536–1598) avea să ajungă unul dintre cei mai puternici nobili ai Japoniei unificate, însă ritualul de autosacrificare al samurailor e unul pentru toţi, astfel că marile domn îşi spuse poemul morţii despre… viaţa sa:
Viaţa mea apăru precum roua
Ca ea dispăru.

Eu nu am fost decât o suită de vise…”

(Poemle - traducere din franceză: Leo Butnaru)


joi, 19 decembrie 2013

ALTE POEME DIN 2013





Romanul şi românul

Trebuia să spun
romanul vieţii
însă involuntar am rostit
românul vieţii…
                             – de fapt
nu m-am abătut prea mult de la sensul dorit…

duminică, 7 aprilie 2013

UN GRUPAJ DE POEME



                                     Leo Butnaru

COSMOSUL ÎN CARE… 

Iată visul 
subliminalul 
intuiţia – cosmosul întreg 
sau doar raiul în care 
este respectat întru totul 
Dumnezeu 
şi absolut deloc 
constituţia… 

marți, 23 decembrie 2008

Poeme japoneze de acum 1000 de ani

Ruboko Sho

Libelula ce-a-nvaţat zeii iubirea

/tanka erotice/

Editura Fundaţiei Culturale Poezia, Iaşi, 2008

Traducere de Leo BUTNARU

POEME DE ACUM 1000 DE ANI

Cititorul are în faţă un florilegiu de poeme laconice, tanka, peste ale căror cinci rânduri (formă fixă, tradiţională în lirica niponă) debordează delicat-pasional, cvasieufemistic trăirea erotică a îndrăgostiţilor de acum un mileniu care, se dovedeşte, nu se deosebeşte de frământările intime ale Adamului şi Evei secolului XXI. Volumul lui Ruboko Sho (980-1020?), intitulat Nopţile Komachii sau Timpul Cicadelor, e alcătuit din 99 de texte, unul din ele fiind incomplet – doar două versuri –, motivul excepţiei nefiind cunoscut – să fi lăsat însuşi autorul neterminată această tanka sau, poate, sincopa vine de la copişti? În genere, poemele lui Ruboko Sho au fost transcrise/ transmise de pe un pergament pe altul, drept dovadă a înaltei aprecieri de care se bucurau printre copiştii medievali, deoarece pielea argăsită e un material mult mai rezistent decât hârtia şi se utiliza, pergamentul, doar la scrierea textelor importante.
Bineînţeles, aproape ca folclor... cult (!), din mână în mână – manuscrisele, şi, din gură în gură, neoficial sau poate... „pudibond”-ilegal, – textele în cauză au tot circulat sute de ani prin spaţiul insulelor nipone, însă, legal, modern-editorial, să zic aşa, văd lumina tiparului (în confruntare cu, uneori, obscuritatea prejudecăţilor) abia în anul de graţie 1985, la Tōkyō, declanşând un nemaiauzit scandal, înainte de toate în cercurile academice şi literare (din – irezistibilă ispită-a potrivirii de rimă! – Ţara Soarelui Răsare). Povestea, devenită realitate, este interesantă prin norocosul hazard care a propulsat-o în atenţia lumii şi porneşte dintr-o altă capitală (fostă, până în 1868) a Japoniei, Kyōto, unde, într-un anticariat improvizat, într-un vălmăşag de cărţi „oarecare”, un Cititor-Bibliofil-Mecenat foarte bogat, multimilionar – precizez fără pic de invidie, dovadă că-i dau şi numele – Ki-no Kawabaki, procură un sul de pergament argăsit-încondeiat – de fapt împensulat, dat fiind că hieroglifele sunt „ctitorite” caligraficeşte cu pensula muiată în tuş –, aşadar, achiziţionă un manscript din secolul X.
Respectivul gen de tanka – erotic(ă) – fusese necunoscut(ă) în literatura japoneză medievală. Aceasta nu înseamnă însă, că ceea ce presupune erotismul (nu chiar... sui generis...) în artă nu le-ar fi fost familiar niponilor: teatrul No (vechi şi el, considerat a fi întemeiat cam prin sec. XIV) a delectat generaţii şi generaţii de insulari cu piese, mai mult sau mai puţin frivole, în special cu farsele gen keyen, în care scenele senzual-(uşor-obscene, fie şi aluzive, doar) nu sunt o raritate, uneori – fără perdea (şi... cortină!). Indiscreţia simţualismului (sinonimizez niţel arhaic, pentru a „racorda” noţiunea la epoca de acum un mileniu...) se regăseşte şi în operele mai multor pictori, printre care Moronobu, Kitagawa Utamaro sau Andō Hiroshige. În acest/ acel caz, de ce ar fi fost întâmpinate cu ostilitate poemele lui Ruboko Sho? Nu e de crezut să fi existat motive serioase pentru aţâţare de tevatură dusă spre paroxismul scandalului, precum se va convinge şi cititorul subtil, care va reuşi să decodifice subtextele aluzive, vibraţia sentiment-trup, pasiunea erotico-lirică, nuanţele psiho-fiziologice etc. Ca şi cum în continuarea happy-end-icului deznodământ al poveştii reactualizării creaţiei lui Ruboko Sho, eu unul consider că „scandalul” (haideţi să-l punem totuşi între ghilimele), declanşat cu bună (sau...rea) ştiinţă, „revolta” contra respectivului florilegiu de tanka i-a făcut acestuia un serviciu nemaipomenit, îndrumând spre el foarte multă lume cititoare (cu, fireşte, inerenta ei componentă de doar curioşi).
Cele mai multe poeme din Nopţile Komachii sunt rodul unei dragoste dramatice dintre doi amanţi răzleţi, aflaţi unul de celălat la, aproape, o sută de ani (crono-distanţă)! Vorba e că poetul Ruboko Sho (se mai presupune că numele ar constitui anagrama cognomenului unui alt autor, misterul rocadei de hieroglife rămâne a fi dezvăluit, totuşi) fusese cuprins de o pasiune mistică (de altfel, nu atât de rară şi în spaţiile europene, nu doar în cele orientale) faţă de colega sa Ono-no Komachi (834 – 880), poetă şi doamnă de curte care, – precum menţionam –, un veac şi ceva până la el fondase tradiţia poemului din cinci rânduri, tanka. Dânsa a fost şi a rămas o personalitate cvasilegendară, celebritatea căreia, dimpreună cu lirica pe care a scris-o, i-a adus-o frumuseţea, gustul fin manifestat în diverse ritualuri şi ceremonii socio-etico-estetice, nenumărate la japonezi, precum şi pasionalitatea-i amoroasă (risc niţel tautologia). Este considerată unul din „cele şase genii” ale antologiei Kokinshu (Poeme alese din trecut şi de astăzi), conţinând 1111 de texte (inclusiv din sec. X). Se presupune/ spune (mă rog, inerentul melanj de realitate, istorie şi mit...) că dintâiul ei amant ar fi fost prinţul Fu-ka-Kesi, zis Nuta-bur, căruia dânsa i-ar fi pretins ca, în locul unei nopţi de dragoste (prezentă), progenitura împărătească să-i ofere alte 99 de nopţi similare (viitoare). (Aici am putea să ne amintim de acea metaforă rămasă de la elena Sappho: „cât ale mării fire de nisip – numărul săruturilor noastre”). Dar se spune că, în penultima noapte de dezmierdări şi pasiune, adică în cea de-a 98-a din cele cu care îi era „dator” iubitei sale, nefericitul prinţ ar fi murit din cauza că i-a plesnit aorta, precum povestea, încă în sec. X, Sey Senagon în Notiţe la căpătâi. Gingaşul, delicatul prinţ ar fi putut avea de epitaf chiar unul din poemele doamnei inimii sale Ono-no Komachi: „Fără să se vadă/ Zi de zi se ofileşte:/ În această lume/ Iată ce soartă are/ Floarea inimii de om!” (Şi nu e exclus ca cele 99 de tanka Ruboko Sho să le fi conceput „exact” ca pe 99 de nopţi de dragoste mistică transtemporală cu aleasa inimii şi fanteziei sale psihoexaltate – Ono-no Komachi.)
Datele despre autorul acestor poeme sunt de asemenea puţine şi simililegendare, cu certitudine ştiindu-se doar că, în epoca Heian (794 – 1185), Ruboko Sho ocupase o înaltă funcţie la curtea împărătească, însă, de la un moment încolo, căzu în dizgraţie, găsindu-şi obştescul sfârşit departe de capitală, pe insula Tsukusi, la mănăstirea ce avea de protector spiritul leonin. (Cât despre alt protagonist al acestor note, mecenatul şi bibliofilul Ki-no Kawabaki, după trei ani de la publicarea poemelor descoperite într-un anticariat improvizat, dânsul muri la Lisabona în condiţii neelucidate, într-o casă „cu felinar roşu la poartă”, cum se spune, semn că rămăsese fidel dulcilor desfătări poeticeşti până în ultima clipă a vieţii...)
Ar mai fi de menţionat că aceste poeme din cinci versuri sublimau, în literatura veche, însăşi noţiunea de frumos, subiectele lor ţinând de misterul sufletului uman în indisolubilă comunicare cu natura, cu cosmosul. Chiar şi în această tematică delicată a prozodiei lui Ruboko Sho (s-ar traduce ca: luna ieşind din negură) se poate identifica influenţa budismului cu ideea lui de derizoriu, repede trecere a tuturor celor omeneşti/ pământeşti, cu interesul său pentru ceea ce reprezintă existenţa, cu momentele ei înălţătoare sau de prăbuşire, de unde şi subtilitatea simţului rizibilului, uneori ­ până la grotesc. E aici un amplu registru de nuanţe legat de dragostea dintre bărbat şi femeie.
Dar dat fiind că ar putea să se pară (oarecum) dezechilibrat ca un florilegiu de poeme laconice să fie precedat de o prolegomene cam întinsă, voi încheia chiar peste un pasaj-două, însă nu înainte de a-mi exprima regretul (de rigoare) că nu mi-a fost dat să învăţ (şi) limba japoneză (aşa se întâmplă, când Ţara Soarelui Răsare e ceva mai departe decât Rusia; sau, de URSS, ţara... „soarelui” apus, deja! sau mai departe de Franţa şi Italia...); aşadar, încerc această părere de rău care, însă, din câte se poate înţelege/ vedea, nu m-a dezarmat totalmente, încât, prin intermediul unei terţe limbi, am transpus în româneşte aceste perle (ori: corali, mărgeanuri care, în prezentul gen de poezie erotică, simbolizează ceva foarte delicat...) ale liricii nipone ce nu admite indelicateţea, cinismul, mocofănismul, vulgaritatea. Din contră, cristalele lirice sunt de o rară fineţe în surprinderea şi convertirea artistică a celor mai subtile nuanţe psihologice a ceea ce, scria Dante, „mişcă sori şi stele” – a dragostei.
Cu titlu de notă, ar fi de precizat şi următoarele: dintâia opţiune pentru una din denumirile posibile ale volumului a fost Pe culmile Asama, având chezăşie faptul că poemul ce începe cu această sintagmă (de altfel, întâlnită şi în alte tanka) e considerat emblematic nu numai pentru creaţia lui Ruboko Sho, ci pentru întreaga poezie niponă medievală, bucurându-se de o permanentă popularitate la generaţii şi generaţii de cititori în succesiune („Pe culmile Asama/ Călugării ne tot pândeau cu jind,/ Fără barem a închide-un ochi./ Peste-al Întâlnirilor Pichet/ Dăinuiau ca străji neadormite”.). Dar poate şi din motivul că aminteşte de Culmile disperării (nu numai din dragoste!) ale lui Emil Cioran. (De altfel, această sugestie mi-o amiti, într-o scrisoare, şi Oleg Boruşkov, traducătorul în ruseşte al celor 99 de texte, în prezent stabilit în SUA, de unde îmi trimite, din vreme în vreme, câte un mail-mesaj.) În contextul şi sugestiile organice (erotice, fireşte) ale florilegiului nu ar fi fost exclusă nici influenţa implicită a ceea ce, în anatomia doamnelor, se numeşte Muntele Venerei. Iar unele poeme mai au de protagonistă şi surata niponă a celei pe care francezul o numeşte une vénus de carrefour (vezi nota 38). În fine, în „lupta pentru titluri” a învins Libelula ce-a-nvăţat zeii iubirea, pornindu-se de la o altă tanka ce invocă această mică întraripată, profesoară de amor a zeului Izanagi şi zeiţei Izanami, personaje din religia şintoistă, la care apelează frecvent sistemul metaforic al lui Ruboko Sho.
Încolo – Ave, lector, interpretis te saluta!

Leo BUTNARU