Se afișează postările cu eticheta Postavangarda rusă. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Postavangarda rusă. Afișați toate postările

sâmbătă, 7 decembrie 2019

O POETĂ A POSTAVANGARDISMULUI RUS: MARGARITA AL`




timpul

este incredibil
însă timpul ne-a încăput pe toți
timpul a încăput totul
timpul a încăput timpul
precum inspirația încape expirația
nu mai există hotare și războaie
fiecare dintre noi are propriul său zbor
fiecare dintre noi are propriul său tichet
fiecare are locul său
prin băltoace aleargă ploaia
peste oameni plutesc cuvintele
și asta e chiar aceeași clipă
aceeași clipă minunată
în care – incredibil –
timpul ne-a încăput pe toți
timpul încape totul

fiara încă nu s-a născut – dar fiară e

gândul cândva a fost pruncuț
botezat în cristelniță odată cu stelele
gândul cândva boltă cerească a fost
cristelniță care boteză cuvântul
cândva cuvântul era mormăit de Zei
dezvăluind cerul în sonuri scorojite
omul încă nu se născuse
dar buzele lui deja cântau

rugăciunea mamei

astăzi nu a fost ucis nimeni
astăzi nimeni nu a ucis
de-ar fi să rezistăm și mâine
și mâine să izbândim
ce important e să spunem și mâine
astăzi nu a fost ucis nimeni
astăzi nimeni nu a ucis

trăim în singurătate

între mare și țărm
între tunet și fulger
între trecut și viitor
între exterior și interior
între moarte și eternitate
noi trăim în singurătate
ca respirația ce străbate
între inspirație și expirație

cum mai trăiești

dar cum mai trăiești
între mine și dumnezeu
fără nume
fără trup
fără suflet
spațiu al viitorului cuvânt
spațiu al viitoarei iubiri

joi, 4 iulie 2019

O proză de Fazil ISKANDER



Pe când aveam cincisprezece ani, am primit o scrisoare înflăcărată dedicație de dragoste. Și astăzi mai păstrez impresia, că slovele acelor mărturisiri erau încondeiate cu aur strălucitor și nu cu simplă cerneală chimică.
Cu câteva clipe mai înainte ca poștărița să-mi fi înmânat scrisoarea, eu, ținând o bucată de cablu electric în mână, coboram în fugă scara casei noastre cu două etaje. Îmi pusesem în gând să suport până la capătul scării tainica putere a curentului, care-mi furnica prin corp. Atingând capătul dezgolit și sfârâitor al cablului de grilajul de fier al balustradei, alergam cât ce puteam în jos, împrăștiind scântei violete.
Noaptea, bântuise o furtună, în timpul căreia se și rupse acest cablu. Probabil, cea mai mare parte a curentului aducător de moarte o luase asupra lui acoperișul casei, iar cu rămășițele energiei mă amuzam eu.
Era primăvară. Vergile răsucite ale balustradei se împletiseră cu loazele cu mulți cârcei ale glicinei în floare. În partea de dinafară a scării atârna o cascadă de ciorchini grei la fel de violeți ca și scânteile electrice, ce izbucneau de sub mâna mea.
Undeva aproape de mijlocul primului pas al scă­rii începea palierul ce ducea spre veceul comunal.
Din când în când, locatarii casei fugeau spre acel loc și, de cum se atingeau de balustradă, uneam de ferul grilajului curentul electric. De obicei, în acest moment „jertfele”, țipând surprinse ori pe tăcute, făceau o săritură disperată, încât ajungeau pe palier, însă, în pofida senzațiilor neplăcute, nimeni nu se abătea din cale.
Mai ținând încă firul în mână, citeam acea scrisoare. Tot atunci pricepând, că acest joc nu mai are rost, că trebuie să mă dezic de el și chiar, poa­te, pentru totdeauna, astfel că am aruncat cablul aiurea și am alergat în casă.
Cu toate că răvașul nu era semnat, mi-am dat seama cine l-a scris. Era o fetișcană, cu care doi ani în urmă învățasem în aceeași clasă. Mai anțărț, am fost despărțiți, deoarece s-au făcut școli aparte: pentru băieți și pentru fete, după modelul gimnaziilor clasice. De atunci n-am mai văzut-o vreodată și nu mi-am mai amintit de dânsa. În catalogul clasei, numele noastre erau alături. Însă nu doar ne aflam alături, ci ne coincideau până și inițialele. O astfel de coincidență nu putea să rămână neobservată. Încă de pe atunci bănuisem noi, că așa ceva nu poate fi întâmplător. Și, în sfârșit, iată scrisoarea.
Literele aurii s-au aprins și au început să salte pe hârtie. Am recitit rândurile de câteva ori, m-am amorezat cu recunoștință de autoarea lor și, tot atunci rupând scrisoarea bucățele, am aruncat-o în lada cu gunoi.

joi, 12 mai 2016

DIN MINIATURA POETICĂ RUSĂ (1)



Viktor ADRAGA    (n. 1970)
 

 *      *      * 

uneori eu uit 
sunt om 

după care mult timp privesc în oglindă
căutându-mi o denumire potrivită
 
 
*      *     *
 
el avea un nume
răsucit spre interior
 
nimeni nu ştia cum îl cheamă
nici chiar el însuşi
 
           
            *     *     

gândurile
o iau
care şi încotro

asemeni

degetelor
unui pianist
virtuos

care curăţă
cartofi


*     *     *

o nouă prostie

fixată pe hârtie

arată
mult mai bine
decât aceeaşi prostie

rostită cu voce tare


*      *      *

în jurul meu
oameni
în halate negre
cântă
melodii ciudate
dau din mâini
sar

ba nu
nu sar

pur  şi simplu
vântul
flutură
privirea mea


*     *      *

niciodată
nu mi s-a întâmplat
să dau de vreun
cartof care vorbeşte

şi totuşi
de fiecare dată
când
la bucătărie
deschid
pachetul cu legume
trag cu urechea

dar dacă?...

Traducere: Leo Butnaru

miercuri, 1 octombrie 2014

O PREFAŢĂ CARE, SPER, CONVINGE

CĂ MERITĂ SĂ CĂUTAŢI CARTEA VEREI PAVLOVA, APĂRUTĂ IERI-ALALTĂIERI LA EDITURA "NEXT PAGE" DIN BUCUREŞTI ÎN TRADUCEREA SUBSEMNATULUI. VĂ ASIGUR CĂ ACEASTĂ POETĂ ARE O ENERGIE INVENTIV-METAFORICĂ MAI RAR ÎNTÂLNITĂ ÎN ZILELE NOASTRE, MOTIV DIN CARE O RECOMAND, ÎN MOD SPECIAL, ŞI TINERILOR AUTORI, CARE ÎŞI TRĂIESC DEBUTUL ÎN POEZIE.


DRAGOSTEA CA POEZIE A LIBERTĂŢII,
LIBERTATE POEZIEI CA DRAGOSTE

Poezia Verei Pavlova îşi conturează registrul între intim-sentimental şi ludic, trecându-se din patetism – în comic, uneori chiar în burlesc, sau în (alt)ceva care le amestecă, le sintetizează pe ambele. Când se întâmplă să apară, asociaţiile (z)burleşti au o deltă comună, cea a… domesticităţii, să zicem („Mă ţii în braţe – crezi că m-ai şi prins?/ Trupul mi-l voi părăsi, coadă de şopârlă./ Şi ce îmi căutai tu între picioare, Va trebui să cauţi între stele”). De unde şi senzaţia de firesc, de necontrafăcut, ceea ce duce cu gândul la Marin Sorescu, care scria: „Cine să înţeleagă că numai râcâită de artificii/ Poezia de dragoste se întoarce la origini?/ Şi o ia de la capăt cu o vigoare nouă”. Iar aceste origini transseculare amintesc, fireşte, de celebra Sappho din Lesbos („Cel mai feminin dintre gesturi:/ în mijlocul drumului, discuţii/ explicaţii, adio pentru totdeauna/ să se mlădieze într-o mişcare delicată/ şi să-şi şteargă cu palma pantofii –/ să prinzi această mână din zbor/ şi să ţi-o lipeşti cu palma de obraz”).
Aşadar, nu de puţine ori, discursul laconic al Verei Pavlova e de natură uşor epigramatică. Sau, poate, enigmatic-epigramatică. De unde şi familiaritatea cu lucrurile sacre într-un larg diapazon de teme şi tonalităţi literaturizate. În consecinţă, temele, considerate comune, sunt ridicate în rang, devenind cele ale poeziei necomune, de un metaforism ingenios care „atenuează” comunicarea colocvială, ţinând-o în aria şi tensiunea artistismului bine temperat, când, nu o singură dată, spontaneitatea reacţiilor metaforice devine una memorabilă, aidoma adagiului („prima brasardă/ pe coapsele Evei/ putea să-i pară lui Adam/ un trist drapel în bernă...”; „Deşi ştiu/ că nu există moarte/ încă nu ştiu/ cum să-i anunţ/ despre asta/ pe cei morţi”). Iar locurile comune autoarea le transferă/ converteşte în alte… origini şi… originalităţi – cele ale poeziei: „intonând locul comun/ ca pe o presupunere precaută/ sau ca pe o ipoteză cutezătoare/ sau precum eu acum”.
Fantezie mobilă a poetei („eu, văduva cuvântului ucis”) alchimizează ingeniozităţi lingvistice, verbocreatorii, uneori intraductibile, de coloratură pur rusească („limba rusă în gâtlej/ acută, ca apendicita”), posibile într-o limbă plăsmuită nu doar de cele circa o sută de milioane de vorbitori/ scriitori/ cititori nativi ai ei, ci şi de atâţia alţi reprezentanţi ai multor naţiuni convieţuitoare în fosta URSS, actualmente, restrâns, în Federaţia Rusă, dar şi în diaspora ei, care nu doar încercau să vorbească relativ corect limba lui Puşkin, ci şi interveneau cu sugestii inventive ce se abăteau de la normele academice de oricare ordin, însă deplin funcţionale în contexte concrete de comunicare. „Impurităţile” lingvistice devin… purităţi poetice, sau chiar poezie pură. Motivaţia modelelor lingvistice neacademice ar putea fi găsită, probabil, şi în subtextul a două autoportrete: „Faţa mea poartă pecetea unei rase bune/ chiar dacă această rasă/ nu are nimic bun:/ clerici siberieni, alcoolici din Vologda, evrei ucraineni/ se strigă unii pe alţii prin somn în venele şi arterele mele./ De unde şi tăietura ochilor,/ oblicitatea lor,/ configuraţia pomeţilor ascuţiţi –/ şi care dintre noi e tătar?/ În schimb profilul meu e conturat ca demn de anticariat”;  „Pe sfert – ovreică/ Pe jumătate – muziciană/ Trei sferturi – jumătatea ta./ Cam cine sunt eu – sută la sută?”. Răspunsul: sută la sută, fiinţa care se autoportretizează astfel este o poetă autentică!
Cei care ar fi tentaţi să o asemene pe Vera Pavlova cu Anna Ahmatova sau Marina Ţvetaeva, însă într-o formulă „forte”, mai aspră, mai de azi (azi-ul cel dezinhibat în multe şi mărunte), la un moment dat ezită să meargă în această linie de argumentare, puşi în gardă de durităţile de limbaj ne-străine de indecenţe… galante, delicate. Dar şi de data aceasta metafora, artisticul „salvează” situaţia, esenţa poemelor învederând feminitate de o directitudine aparte, fără fasoane, zorzoane sau figuri de stil perimate, cu care, cândva, se mima decenţa ce te-ar fi înclinat să crezi că, în cazul Verei Pavlova, ai avea de-a face cu o îngeriţă, nu cu o femeie, cu o doamnă de la sfârşitul secolului XX – începutul secolului XXI („Iarna – animal/ Primăvara – plantă/ Vara – insectă/ Toamna – pasăre/ În tot restul timpului eu sunt femeie”); femeie-doamnă-poetă care tinde/ tind să vorbească despre viaţă într-un limbaj adecvat vieţii, ceea ce nu înseamnă deloc o miză pe simplitate şi denudare semantică. Durităţile sunt atenuate şi de o autoironie fără rest, ce pare să le fie pe plac muzelor care o inspiră pe Pavlova: „Eu n-o să mă arunc prin geam/ mie nu-mi place gunoiul sub fereastră/ eu nu arunc nimic prin geam/ decât sâmburii fructelor – parcă/ ei n-ar putea să-ncolţească, să crească?”
Accentul pe corporalitate este atenuat de… textualitatea corpului care, din stare materială, este transferat/ transformat în spirit („tandreţe ne pregăteşte decorporalizarea/ şi ne învaţă să ne rugăm nemuririi”); în spiritul poeziei sui generis. Poezie care, periodic, e autoreflexivă, descriindu-şi procesul propriei apariţii pe lume („Adormii cu un vers în gură./ Mă trezii – nu e, l-am înghiţit./ După aia ziua întreagă mă duru burta”). Apariţia, naşterea poeziei din dragoste, pentru dragoste („ce mişcă sori şi stele”, vorba clasicului). Dragostea ca poezie a libertăţii, în reciprocitatea intrinsecă de libertate a poeziei ca dragoste prin supremele manifestări ale acestora în ispite/ pasiuni vechi şi tendinţe noi de înfăţişare lumii, de (auto)exprimare, (auto)edificare ca simbol, metaforă, litanie uşor… păgânizată, dar şi… paganinizată!

*                              *
*
Vera Pavlova s-a născut la Moscova (1963). Absolventă a Colegiului „Şnitke” şi a Academiei de Muzică „Gnesin”, specialitatea Istoria muzicii. Până la 18 ani, cu binecuvântarea celebrului compozitor Aram Haciaturian (Baletul „Spartacus” cu „Dansul săbiilor”!) se pregătea pentru o carieră de compozitor. Intenţiile, predispoziţiile adolescentine nu puteau să nu se reflecte şi în poezia Verei Pavlova: „Testamentul – planul vieţii trăite./ Peste sicriul meu nu aş vrea să aud/ preludiul în si-minor de Rahmaninov,/ allegreto din a Şaptea de Beethoven, nimic din/ iubitul Ceaikovski. Vreau:/ A-dur pentru fortepiano/ de Mozart, adagietto din a Cincea de Mahler/ şi a Noua de Bruckner, partea a treia./ Dar, de altfel, poţi să pui orice doreşti:/ cine boceşte, acela şi comandă muzica”.
A activat ca ghid la Casa-muzeu „Şaleapin”, publicând eseuri muzicologice. Circa 10 ani a cântat într-un cor bisericesc, concomitent conducând atelierul de creaţie literară pentru copii „Stelele Zodiacului”.
Începe să scrie versuri la vârsta de 20 de ani, primul grupaj publicându-l în revista „Iunost” (Tinereţe). Ajunge populară după ce ziarul „Segodnea” (Azi) îi publică 72 de texte cu o postfaţă de Boris Kuzminski. Evenimentul născu mitul că ceea ce este dat drept poetesa Vera Pavlova nu ar fi decât o mistificaţie („Chiar când fac cunoştinţă cu ei/ oamenii se răzleţesc/ în două categorii./ Unii zâmbesc a râde:/ Al patrulea vis al/ Verei Pavlova!/ Alţii întreabă:/ Vera Pavlova – / ar fi un pseudonim?”).
A editat peste douăzeci de cărţi, printre care: „Animalul ceresc”, 1997; „Limbaj secund”, 1998; „Linia de ruptură”; 2000; „Al patrulea vis”, 2000; „De ambele părţi ale sărutului”, 2004; „Bagaj de mână”, 2004-2005; „Tâmpita înţeleaptă”, 2008; „Pe celălalt ţărm al limbajului”, 2009; „Femeia. Regulament de utilizare”, 2011; „Libret”, 2012. A scris librete pentru mai multe opere şi cantate.
Laureată a Marelui Premiu „Apollon Grigoriev” (2000), a Premiului Special „Cont moscovit” (2003), a Premiului „Antologia” (2006). Poemele sale au fost traduse în peste 20 de limbi.
A participat la manifestări literare în Anglia, Azerbaidjan, Belgia, Elveţia, Germania, Grecia, Franţa, Italia, Olanda, SUA, Ucraina, Uzbekistan, etc.
Locuieşte la Moscova şi New York, cel de-al treilea soţ al ei fiind fost diplomat american, actualmente traducător din limba rusă.

                                                  Leo Butnaru

luni, 28 iulie 2014

O CARTE DESPRE POEZIA RUSĂ - ÎN LIMBA ROMÂNĂ

Evgheni Stepanov – filolog, lingvist şi poet, popularizator al poeziei ruse. Preşedinte al Uniunii Internaţionale a Scriitorilor „Secolul XXI” (Federaţia Rusă).
S-a născut în anul 1964 la Moscova. Licenţiat al Facultăţii de Limbi Străine a Institutului Pedagogic din Tambov (1986), specializare – limbile franceză şi germană. A studiat la Universitatea de Educaţie Creştină din Geneva (1992), iar în 2004 îşi încheie aspirantura la Universitatea de Stat din Moscova. Este doctor habilitat în ştiinţe filologice. Din 2006, membru al PEN Centrului Rus. Distins cu blazonul „Părintele Futurismului Rus D. D. Burliuk”. I s-au acordat premiile „Anton Delvig” (Moscova) şi „Primăvara poeţilor” (Chişinău). În anul 2008, Fundaţia V. P. Astafiev (Krasnoiarsk) l-a inclus printre cei mai buni 11 scriitori ruşi contemporani. E autorul mai multor cărţi editate în Rusia, SUA, Bulgaria. În limba română a publicat volumul de versuri „Istoriograf mie însumi” (Fundaţia Culturală Poezia, Iaşi, 2010).

Traducere: Leo Butnaru
Vă propun un capitol din această carte 

MONOSTIHUL RUS CONTEMPORAN ŞI POEMUL DINTR-UN SINGUR VERS

Monostihul rus contemporan reprezintă un fenomen contradictoriu care şi astăzi mai trezeşte discuţii filologice. Totuşi, el ar ţine de poezie sau de proză?
În prezent, nu este cunoscut un răspuns exact la această întrebare. Precum nu există un răspuns definitiv referitor la deosebirile principiale dintre vers şi proză. Cei mai importanţi filologi din trecut şi din timpurile noastre (Iu. Tînianov, Gh. Şengheli, M. Gasparov, Iu. Lotman, B. Tomaşevski, Iu. Orliţki, T. Skulaciova, M. Şapiro, S. Kormilov, S. Biriukov, alţii) i-au dedicat problemei date o multitudine de studii, însă întrebarea aţâţă în continuare conştiinţa exegeţilor. Iar monostihul, în acest caz, ar putea servi drept hârtia de turnesol, care cu timpul ar putea sugera răspunsul. (Conform DEX-ului, monostihul este o poezie sau o strofă alcătuită dintr-un singur vers. Astfel că, în cazul când va fi să delimităm un poem din, eminamente, un singur vers, vom folosi noţiunea monostih. – L.B.)
Nu sunt prea numeroşi filologii preocupaţi, sistematic, de monostih. Şi nici articole despre acest gen poetic nu au apărut prea multe. Înainte de toate, trebuie să amintim studiile semnate de V. Markova, S. Kormilov, S. Biriukov, D. Kuzmin, T. Bonci-Osmolovski.
Istoria monostihului în Rusia este tema analizată temeinic în lucrările lui S. Biriukov1 şi D. Kuzmin2.
Chintesenţa stării generale a gândirii ştiinţifice contemporane referitoare la problema în cauză a focusat-o reuşit V. Burici, care a propus să numim monostihul udeteron (din greceşte: nici una, nici alta).
O astfel de formulă au acceptat-o M. Gasparov, Iu. Orliţki şi alţi savanţi.
În prezent, definiţiile monostihului sunt mai multe decât s-ar crede. În această privinţă au opinat şi filologii, şi poeţii. Spre exemplu, în revista „Deti Ra” au fost publicate definiţiile propuse de Iu. Belikov, T. Vinogradova, E. Kaţiuba, K. Kedrov, S. Biriukov, B. Grinberg, Iu. Milorava, O. Logoş, D. Ţeselciuk3.
Definiţia cea mai cunoscută şi frecvent invocată a lansat-o A. Kviatkovski4.
„MONOSTIH (din grecescul μόνοζ – unu şi στίχοζ – vers/ stih) – un singur vers încheiat sub aspect semantic, sintactic şi prin structura sa metrică. De obicei, pentru M. este aleasă o frază lungă, ce se înscrie într-o metrică adecvată, cum ar fi hexametrul sau versul alexandrin. Exemple de M.:

În tinereţe eu eram asemenea defileurilor munţilor  abrupţi.
(Arhiloh)

Romă de aur, lăcaş al zeilor, dominând printre oraşele toate.
(Avsoniu)

 Odihneşte-te, pulbere dragă, până în zorii bucuriei.
(N. Karamzin)

În poezia rusă, Monostihul ca formă prozodică nu a prins”.

Până aici totul este adevărat, cu o singură excepţie. Din contră, monostihul a prins, s-a răspândit în poezia rusă. Până în prezent, au fost publicate sute de mostre ale genului în cauză. Bazându-se pe tradiţiile folclorice străvechi (zicători, proverbe, frământări de limbă, vorbe de duh, ghicitori etc.), monostihul pur şi simplu nu a putut să nu cunoască o largă răspândire.
Actualmente, sunt atestate câteva specii de monostih.
Clasificarea lor este analizată în lucrările semnate de V. Markova, S. Kormilov, S. Biriukov şi D. Kuzmin. Nu voi repeta lucruri bine cunoscute. Voi remarca doar că, fără excepţie, toate speciile de monostih sunt create prin analogie directă cu modelele folclorice, multe dintre care rămân neîntrecute.
Şi aici e momentul să remarcăm în mod special monostihul rimat, care are evidente trăsături tipologice comune cu proverbul. Acesta e un vers necomplicat, uşor de memorizat, aforistic.

Să comparăm unele proverbe populare ruseşti cu anumite monostihuri contemporane rimate:

 Proverbe:

Sau mied mi-or da de băut, sau voi fi bătut5.

De ai în pungă, nimeni nu te-alungă6.

Monostihuri contemporane:

Pe cine-l premiază – îl şi incinerează7.
(Pavel Baikov)

N-a ajuns Casanova – brăcinarul nu-l ţinea8.
(Efim Gammer)

luni, 23 septembrie 2013

Poeme de CHIRIL COVALGI din revista "Contemporanul", Nr. 9, 2013




*     *     *

Marea era calmă, sub boltă senin,
înotam uşor, ca lunecând pe unt;
privii în urmă – ţărmul se- ndepărtase,
parcă văzut printr- un binoclu- ntors…
Şi se făcu pustiu, ţipenie în jur,
din ceruri coborî o spaimă liniştită –
deci, o să mă înec… sau mă voi trezi…

*    *     *

Să fi fost naşterea mea vestită de solie?
Cineva- i şopti cuiva ceva în taină mare?
Avionul să fi manevrat spre mine?
Barza pe- acoperiş să fi coborât?
gânsacul să- mi fi pus în mână pana?
Sau poate că- n acest scenariu ce mi- e dat
interveni discretul regizor, chiar cel
cu albe aripioare?...

sâmbătă, 12 ianuarie 2013

CARTEA UNUI POET RUS





Aleksandr VEPREV (n. 1960)

LABORATOR

1

Noi am vorbit despre patru poeme,
drept rezultat – au ieşit cinci poeme…

2

Traducătorul a tradus cinci poeme,
în consecinţă au ieşit şase.

3

În cele şase poeme redactorul l-a depistat pe
al şaptelea…

4

Iar criticul nu a văzut niciunul…


CREAŢIE

Versuri în patru aforisme

1

Munca de bază fură timpul pentru creaţie,
însă oferă posibilitatea de a crea.

2

Creaţia fură timpul necesar pentru a trăi,
însă viaţa oferă posibilitatea de a crea…

3

Iar când tu ajungi scriitor profesionist –
munca de bază devine insuportabilă.

4

Viaţa a furat mult timp necesar creaţiei –
vrea şi viaţa să trăiască…

Traducere de
                       Leo Butnaru

            (Din volumul „Soarele cartofilor” apărut la început de an 2013 la Editura „Timpul” din Iaşi.)

luni, 3 decembrie 2012

CU BELLA AHMADULINA, ACUM CIRCA 30 DE ANI


Chişinău. Poeţii Anatol Ciocanu, Bella Ahmadulina, 
Ilie T. Zegrea, Leo Butnaru şi Arcadie Suceveanu.  


Bella AHMADULINA
(10.V.1937 – 29.XI.2010, Moscova)

* * *

De o mie de bărbaţi, vânturaţi pe Arbat*
de griji sau de cotidiană molatică lenevie,
dacă n-au pentru mine vreun frate, am întrebat;
pe cineva care frate adevărat să-mi fie.
– Nu există frate, – răspundeau, – nu mai căuta. –
Unul bea vin, altul vreo doamnă conducea.
Şi fiecare din mie să-l ocrotesc mă ruga
şi de iertarea mea oricare din ei depindea.
_________
*Renumită stradă pietonală în Moscova.
 
INVOCAŢIE

Nu mă deplângeţi – eu voi trăi cumva
ferice cerşetoare, blajină ocnaşă,
fiinţă din sud înfrigurată-n nordic ţinut,
sau petersburgheză ofticoasă şi rea
voi supravieţui în miazăzi cu malarie ucigaşă.
Nu mă deplângeţi – voi mai vieţui
ca oloaga ce-a ieşit şontâc în pridvor,
ca beţivana
ce cu fruntea pe faţa de masă aţipeşte
ori ca un prizărit zugrav de icoane
ce chipul maicii domnului îl potriveşte.

Nu mă deplângeţi – eu voi trăi
ca fetişcana ce-a deprins ceva carte
şi care-n viitorul ce mereu neclar pare-a fi
va şti versurile mele, bretonul meu roşcat
ca o prostuţă purtându-l. Eu voi trăi.

Nu mă deplângeţi – voi trăi cumva
soră de caritate mai miloasă ca toate,
în cazonă nesăbuinţă preletală ca-n hău
sub a Marinei* prealuminoasă stea
va fi
să mai trăiesc şi eu.
______
*Marina Ţvetaeva (1892–1941)

miercuri, 7 noiembrie 2012

DIN TINEREŢEA UNUI MARE POET


Andrei VOZNESENSKI  
(1933 – 2010), Federaţia Rusă

Poet, prozator, pictor, arhitect, cel mai popular poet al generaţiei şaizeci, din care fac parte  Evgheni Evtuşenko (n. 1933), Bella Ahmadulina (1937-2010), Robert Rojdestvenski (1932-1994). Primul său volum de versuri, „Mozaic”, apărut în oraşul Vladimir, trezeşte furia ideologilor comunişti, redactorul cărţii fiind destituit din post. Apoi, împreună cu Ahmadulina şi Evtuşenko, cade în nemila lui Hruşciov care, la o întâlnire cu intelectualii la Kremlin, îi strigă poetului (o bună parte din cei din sală aplaudau): „Cară-te, domnule Voznesenski, la stăpânii dumitale! Îi voi ordona lui Şelepin, şi el vă va iscăli paşaportul pentru străinătate!” Şi chiar i se permite să plece în SUA, unde este tradus de Robert Kennedy, se împrieteneşte cu Allen Ginsberg şi Arthur Miller.
Poezia lui e una „cu şcoală” la Maiakovski (cel din tinereţe), Pasternak, dar şi la cea a poetului futurist Semion Kirsanov.
*   *    *
             7 martie 1963. Kremlin. Întâlnire oficială a conducerii de partid sovietice cu intelectualitatea de creaţie. Nikita Hruşciov, mahăr pe toate liniile, se dezlănţuie, urlă la tinerii artişti, înjură, ameninţă, inclusiv pe poetul Andrei Voznesenski, precum se vede şi din fotografia momentului. Partinicul îi strigă scriitorului: „Cară-te, domnule Voznesenski, la stăpânii dumitale! Voi ordona să ţi se iscălească paşaportul pentru străinătate!”
Astfel se punea capăt a ceea ce se numise dezgheţul hruşciovist, destalinizarea societăţii sovietice. Reîncepea îngheţul. Partidul nu digera arta noua, USSR – degera din nou. Şi se întâmpla cel mai benefic paradox: în loc să oprească putrefacţia, gerul o aţâţa, o stimula! Peste un sfert de veac, ţara sovietelor, ţara-putregai se spulbera.

ŞOSEAUA RUBLIOVSKOE

Pe lângă sanatorii stinghere
planează scutere.

Conduc îndrăgostiţii fără istov –
ca îngerii lui Rubliov.

Ca în frescele Bunăvestirii,
de un alb zorit în libertate,

în urma lor luminează femeile
ca aripile la spate!

Veşmintele lor fâlfâie,
se rup de ghidoane,

în umerii mei vă înfigeţi,
mari aripi bălane.

Voi zbura,
                  mă voi înălţa?
Voi cădea,
                voi rata?
Ca vulturul în tării?
Ca piatra?

Toamnă. Ceruri senine.
Păduri purpurii.

1962



PARISUL FĂRĂ RIME

Parisul e răzuit. Parisul e garnisit.
Îl bat cu jet de nisip dintr-un aparat,
Matroanele din epoca rococo
Sunt roase de duşul Charcot*.

Şi am zis: „Trebuie neapărat –
Să scoţi de pe obiecte exteriorul strat,
Să vezi lumea fără învelitoare
Scheme pernicioase şi pereţi baroci”.

Eu eram ridicol prin predestinare,
însă patroana noastră, madam Lanchon,
făcu: „o-lea-lea, amicul meu!...” şi dintr-o dată –
oraşul s-a preschimbat,
        zidurile dispăruseră, mai bine zis, au devenit transparente,
peste străzi, precum legături de baloane colorate,
                                                        atârnau odăile,
fiecare luminată altfel,
în interior, precum în ciorchini,
                                         ardeau figuri şi paturi,
obiectele îşi aruncau carapacele, copertele, învelişurile,
peste masă
se încovoia maroniu ceaiul, păstrând forma ceainicului,
de asemenea, păstrând forma conductei,
pe tavan se prelingea argintia apă rotundă,

în catedrala Notre-Dame se ţinea mesa,
ca printr-un acvariu
luminau candelabrele şi cardinalii purpurii,
arhitectura se evaporase
şi doar rotundul vitraliu al rozetei  nu ştiu de ce plutea
                          peste piaţă, ca semnul:
                          „Circulaţie interzisă”,
peste Luvrul postamentelor, ca 16 arcuri de canapele,
                                         tremurau carcasele statuilor,
arcuri erau pretutindeni,
totul ticăia,
o, Paris, lume a funigeilor, antenelor şi sârmuliţelor dezgolite,
ce mai tremuri,
ce mai baţi cu motorul de cursă,
o, inimă sub subţire peliculă liliachie,
Paris
(pe locul buzunăraşului de la piept, vertical, ca un peştişor,
stătea briciul firmei „Gillette”)!
Paris, ce vulnerabil, ce uşor de rănit eşti,
sub găoacea ironiei,
sub francheţea învecinată
cu lipsa de apărare,
Paris.

În Paris voi sunteţi singuri pentru totdeauna,
chiar dacă nimeni nu e în singurătate.
În râset e tristeţe, cum în vişină sâmburele,
Paris – apă arzătoare,
Paris,
cât eşti tu de sucit,
ce albă e pădurea ta de Boulogne,
                                         tânără precum fetele la scaldă,
alergau câini rozi, amirosindu-se jenaţi,
ei ar fi putut să treacă unii în alţii,
                                         ca stropii de mercur,
şi cineva, golaş ca şarpele, 
murmură: „eu sunt vulpe argintie”,

treceau oamenii,
pe locul craniilor deşurubate
ca păsările în colivii
spânzurau gândurile,

flocoase vedenii bărbăteşti intimidau monahia,
preşedintele clubului destinat bărbaţilor se temea de dezvăluiri
(legătura lui secretă cu soţia a fost deconspirată,
el e supus oprobriului),
peste un poliţist fluturau picioruşe
ca un nimb, într-o farfurie argintie
plutea un şniţel peste cântăreţul mansardelor,
în scăfârlia dezmăţatei OAS**
pe tigaie fumega Sartre,
iar Sartre,
          dragul nostru Sartre
îngândurat ca un greieraş blând,
rumega păiuşul cocteilului,
cu toate aste taine
                          ale spiritului înţelept,
prin păiuş,
          ca un suflător de sticlă,
el a umflat felinarele, încât
întregul oraş, din interior,
şi bisericile şi abatoarele arată
ca nişte baloane multicolore!

Eu îl zgâlţâi:
               „Dragul meu Sartre,
grădina mea, ne-sticluit  contra iernilor,
de ce atât de neapărate
zboară baloanele
                          clipitelor?

Ce groaznic dezgolit e totul,
doar de un fir de nisip despărţite toate de straşnice răni,
pe care chiar şi aerul le arde, ca raşpelul,
dragul meu Sartre!
          Dar dacă totul este ca şi condamnat?!...”

Tace greieraşul pe frunzişoară
cu chin dement pe feţişoară.
Trei au fost…
Noi cu Olga stăteam la „Calul zăpăcit”,
între dinţii jazmanului se încovoia un sunet de forma saxofonului,
femeia zâmbi,
„De-i striptis striptis să fie”, –
                                         spuse ea,
prinzând să-şi jupoaie de pe trup nu rochia, nu, –
                                         ci pielea! –
cum sunt scoase de obicei ciorapii sau treningurile de tricotaj

– o! o! –
ceea ce-mi mai amintesc, în fine, au fost veveriţele,
impasibil-albe, precum izolatoarele,
                          pe straşnica,
                          urlătoarea faţă de foc.

„…Dragă prietene, vi se topeşte îngheţata…”
Paris. Prieteni. Pereţii s-au închis.
Iar dincolo de geam zboară trans-secular
                          motocicliştii
                                         cu căşti albe
ca diavolii în buline nocturne.

1963
__________
*Charcot – traducătorul presupune că este vorba de cristalele Charcot-Leyden; cristale de fosfat incolore, hexagonale, ce se găsesc în sputa bolnavilor de astm bronhic.
**OAS (Organisation de l'armée secrète) – organizaţie naţionalistă de extremă dreaptă, care a activat în Franţa pe durata războiului din Algeria (1954 – 1962).