Se afișează postările cu eticheta Proză. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Proză. Afișați toate postările

luni, 4 decembrie 2023

luni, 3 iulie 2023

marți, 11 februarie 2020

PROZOPOEME DIN „ACOLADA”



Leo Butnaru

Punctul

Și punctul mort va reînvia odată cu viețile care ajunseseră la el. Punctul va fi din nou viu, neamenințând destine, acțiuni, iar morților ce vor reapărea în Ziua Învierii le va reintra sufletul pe gura din care li se urcase la cer, spre grădinile respirațiilor și inspirațiilor – adică, foștii morți își vor reprimi duhul pe care și-l dăduseră și va fi o mare taină fremătătoare în aceste Circuite ale Învierii oamenilor morți și punctelor moarte, și lume multă va reîncepe să vorbească în limbile sanscrită și latină, ba chiar și în alte limbi care, de veacuri, erau considerate moarte și care în Ziua Învierii vor reînvia și ele cu tot cu vorbitorii și scriitorii lor stinși prin antichitate – până la nașterea lui Hristos, care a fost unul din ultimii vorbitori de latină încă vie (cel puțin pe Peninsula Sinai, alias Asia Apuseană). Da, latina limbă ce avea să moară și ea după Pilat din Pont, care se spălase pe mâini și pe dinți de limba latină ce era deja pe cale de neființă vorbită.
Și la Înviere din ceruri se va auzi: „Iată omul reînviat” și: „Iată limba reînviată”, despre punct tăcându-se, pentru că se va subînțelege de la sine că va reînvia și punctul mort cândva, iar într-o nouă viață Pilat ar fi învățat și el o limbă, franceza sau engleză, să zicem, după care să se numească Pilat din Point, adică Pilat din Punct, și de la capăt, – și pune virgulă, pentru că, spre deosebire de punct, virgula nu moare niciodată, prin urmare nici nu reînvie, ceea ce nu înseamnă că nu e sensibilă la tristeți, la drame, deoarece, iată, – virgula pare o lacrimă căzând invers, spre cerurile unde se reînvie.

Ce-i cu chestia asta…

Stelele sunt punctele de sub cocârjarea a tot atâtea semne de întrebare metafizice, adică nevăzute, ceea ce însă nu înseamnă că se poate face abstracție de ele – măcar la unele interogații ar trebui totuși să se răspundă, – îmi ziceam eu în cazul când, în fine, izbutisem să-i telefonez lui Dumnezeu, prin mare minune răzbind la Orange-ul din tării.
Dumnezeu a fost impecabil-irepetabil de politicos, ascultându-mi răbdător cam lunga întrebare despre cum se întâmplă chestia asta/ aia cu muzele, cu inspirația, în genere cu poezia – cum, de ce, din ce apare ea, etcetera.
Apoi câteva clipe Dumnezeu tăcu în celular, după care mi-a spus că, pe moment, e cam ocupat și poate îi telefonez în altă zi, sau noapte – (în genere, Dumnezeu nu doarme, veșnicia lui fiind o eternă insomnie)...
„Bine... Mulțumesc, Doamne Dumnezeule”, am zis, și am închis. Dar din vocea Atoateștiutorului simțeam eu că – iertare, Doamne! – nici El nu știe ce-i cu chestia asta/ aia, numită poezie...
Pentru ca peste câteva clipe să-mi sune telefonul de la un număr neidentificabil. „Eu sunt, fiule...”, se auzi în celular!
Era Dumnezeu! L-am cunoscut după vocea pe care i-o auzisem cu câteva clipe în urmă!
„Știu la ce te gândești... Așa e…  ai dreptate – nu prea știu nici Eu ce-i cu chestia pe care voi o numiți poezie... Iertare, fiule… Asta e…”, zise Domnul Dumnezeu cu cuviincioasă modestie…


Pe contraste

Soarele răsare aici, soarele apune dincolo. O jumătate de lume se trezește și vrea să arate importantă în proprii săi ochi, cealaltă jumătate de lume adoarme (nu-i fie de deochi) cu gândul să pară importantă în propriul său vis, de unde toate neașezările în ea, lumea ce ține să pară importantă/ impozantă (și neimpozitată) zi și noapte în proprii ochi, în ochii stelelor, în propriul vis, în visul norilor și pulberea cometelor, de care, de altfel, se teme să nu dea cumva, orbește, peste pământ, peste dorința ei de a părea lume importantă în proprii ochi, în propriul vis, în…
Nod în gât. Provocat de părerea pe care o am despre inadecvatul comportament al lumii în proprii săi ochi, în propriile sale vise, în ochii stelelor, în visele cometelor (asta e: necontenit universul își avortează cetele de comete).
Nod în gât. Și dorința de a pricepe dacă am sau nu dreptate. Să întreb pe cineva de pe aici, de aiurea. Poate pe locțiitorul lui Dumnezeu, sau pe vreun locotenent mai puțin la cin, dacă ar avea timp și bunăvoință să-mi răspundă.
Da, locțiitorul lui Dumnezeu trebuie să aibă în sarcină și în vedere problemele cu orgoliile și orologiile lumii, în care unul ca mine lucrează și percepe pe contraste – bun, rău, rău, bun, om, Dumnezeu – eu, cel căruia uneori îi vine să-și ia lumea în cap, firea-ar să fie, și de propria muncă pe contraste să fiu aruncat în cele patru părți ale lumii, două – ce visează când se trezesc, altele două – când adorm cu deșartă părere de măreție.
În toate astea e o alternanță necesară, cel mai important fiind că, atunci când o jumătate din omenire e trează, cealaltă jumătate a ei doarme. Pentru că ar fi catastrofal, dacă toți pământenii ar fi treji în același timp, eu considerând că numărul nenorocirilor în lume s-ar dubla…

Celebrul zâmbet enigmatic…

Bineînțeles, prietenul meu ihtiolog deosebește delfinul de delfină. Ba mai mult, de la el am deprins și eu atare subtilitate ihtiografică, astfel că odată, la delfinariu, i-am spus unui alt amic, de data aceasta ornitolog; da, i-am spus lui, specialistului în ale păsărilor, deoarece în acel caz nu conta specializarea, ci fenomenul la care mă refeream: „Uite”, i-am zis, „delfina aia are zâmbetul Monei Lisa”. „Ba chiar seamănă leit cu italiana aia franțuzită la Luvru!”, exclamă amicul ce avea deplină dreptate în completarea cu care veni. Apoi el continuă: „Și ea, ca și Mona, epilată grijuliu, neavând nici gene, nici sprâncene…” „Ce contează asta?”, m-am cam mirat eu, accentuând din nou: „Zâmbetul, zâmbetul contează…” „Da, da”, căzu din nou de acord amicul, precizând: „Delfina are zâmbetul istovit al Sfintei Fecioare…”
Astfel că deja eram ca și cum trei cunoscători în monalisalogie, alias delfinologie…


miercuri, 29 ianuarie 2020

TREI PROZE DIN „APOSTROF”


Troia îndoielilor

1

De fiecare dată când e să-mi împrăștii sau să-mi împărtășesc îndoielile, mai întâi îmi adun gândurile, acum unul dintre ele, protagonist, cum ar veni, fiind că – unica întâmplare de care nu mă pot îndoi e că m-aș putea îndoi că mă îndoiesc. Altfel spus, îndoiala e un adevăr cert, cu care nu mă cert, când, în mereu reluatul cunoașterii cerc, încerc să dovedesc că dovada e posibilă ca necesitate conștientizată și, deci, posibil aflată, până și în unicitate, cum ar veni – fără variante, pe care le-ar da calea păianjenului, calea furnicii și calea albinei, fără fantome și idoli care, dacă nu ar fi atât de slabi, atât de incerți, nu ar fi atât de răi în generalul fundac al scepticismului, raționalismului, în care o rază de optimism ar fi și unica întâmplare de care nu mă pot îndoi că m-aș putea îndoi că mă îndoiesc. Asta, pe una din căile care duc la Troia îndoielilor dintotdeauna, unde e de aflat că, chiar dacă nu a fost inspirat de Dumnezeu, Solomon s-a arătat foarte inspirat, când și-a scris Ecleziastul. Consolator sau nesigur-motivațional, unii spun că, prin Ecleziast (și autorul său), Dumnezeu a vrut să ne întâlnim cu frământul dezamăgirilor celui fără Dumnezeu chiar pe paginile Scripturii. Oricum, nu l-a lipsit de harul creației pe un necredincios. Ecleziast (Solomon) și Zarathustra sunt cei care continua confruntările sub zidurile Troii îndoielilor, dezamăgirilor, dar și aspirațiilor nemaivăzut de temerare la posibilitatea atingerii condiției de supraom... supramort.

2

Am tot intrat și intru, am cercetat și iscodesc prin biblioteci. Le-am tot admirat și le admir, am răsfoit și tot răsfoiesc vastele enciclopedii și alte bogății, pentru ca azi să-mi zic: Și totuși, ce temeinice sunt îndoielile pe care sunt clădite toate în lume, precum ne-o arată uriașele zidării de tomuri din biblioteci. O Troie a îndoielilor cu zidurile, dar și interioarele, inclusiv cu cei care o atacă și cei care o apără – cu toate, exterioare, interioare, personaje, eroi... – din cărți. Troia îndoielilor, sub zidurile căreia, de o parte sau de alta a lor, poți înțelege, sau nu, că, dacă te îndoiești de îndoielile tale, în anumită măsură te poți apropia, dar și îndepărta de adevăr. Sub zidurile Troiei îndoielilor, sub care scepticul practician e cel care verifică, iar scepticul teoretician se mulțumește doar cu îndoielile in abstracto, însă îndoiala propriu-zisă, „neutră”, îi face sau nu foarte greu să creadă în ce se părea că e ușor să creadă. Pe ei, care multă vreme nu se mai îndoiesc că îndoielile sunt inevitabile. Îndoielile ce sunt curbări ale conștiinței, sufletului, rațiunii; un fel de segmente, de porțiuni din cercul giratoriu al destinului. Iar în unele cazuri, în unele variante apar ca idei extensibile, nesigure pe ele înseși, îndoielile ca esență a vieții și a drumurilor curbate.
Dar, de fapt, e bine să supui totul îndoielii. Inclusiv, îndoiala. Și aveți grijă ca răbdarea să nu vi se transforme în îndoială. E de preferat varianta inversă.

Scrisul de uzură

Scrisul de uzură al prozei cu inflexiuni dramatice despre sângele rozei și al omului; discurs cu scurte abateri lirice în care de trei puncte țin licuricii și licuricele.

luni, 16 decembrie 2019

Luna și gâștele. Mit și traducere




Leo Butnaru

Ultimul meu Festival de Poezie în Taurida

Din cauza amurgului și altor „complicații” cosmice (necesare), peninsula Crimeea seamănă cu altceva, decât se vede pe hartă. E ușor altfel formată; deformată... spre dubitativ.
Alta decât cea de pe hartă e peninsula sub fabuloasele branhii palpitante ale zorilor, sub fabulos-auriile branhii fremătătoare ale amiezilor, sub sângeriu pâlpâitoarele branhii ale asfințiturilor răspândite peste fluxul și refluxul mării între Ialta și Constanța, între Varna și Istanbul.
În cele câteva călătorii pe aici, am îndrăgit Crimeea. Însă ar fi ca și cum un amestec de dragoste și îndoială, probabil, odată ce, de fiecare dată când revin la Ialta, Teodosia sau Koktebel, încerc ciudatul sentiment că m-aș afla în The land of nobody (Țară a nimănui), un amestec de elenism, spirit al stepelor tătare, post-sovietism-șovinism, cvasi-muscălie.
Popoarele, sau doar populațiile de pe aici, totdeauna au dat senzația de imitație (uneori... autentică) a unei alte imitații infidele, care chiar ar putea fi considerată originală. Neștiind cine sunt cu adevărat, ele, fiecare în parte, se consideră de toate, în perindări de etape în care etapa anihilărilor, alias a morții, se află între etapa geografică și etapa istorică, multiplicate și ele la rândul lor în alternanțe garnisite cu necurmatele țipete ale pescărușilor, grecilor exterminați, tătarilor deportați, ucrainenilor frustrați, rușilor mereu în expansiune. Și țipetele istoriei cu o densitate de cosmopolitism de-neimaginat în alte părți ale lumii.
De data aceasta, ca și cu alte ocazii, starea de incertitudine a prezenței mele pe aici mi-o face cât de cât „uitată”, amânată, până la o nouă revenire, tradiționalul festival de poezie din Crimeea, în partea ei transalpină, subtropicală.
Seară de seară, romantismul promenadei pe litoral. Lirică. Și, bineînțeles, mai mult sau mai puțină prietenie. Sau, poate, pe apucate, și ceva dragoste. Plus tehnicisme de neevitat: nu departe de țărm, în unduirea apei, luna lucește fildeșiu-untos, precum capota unui „Rolls Royce” scufundat.
…Așa a fost. Dintru început – câțiva ani, apoi, în final, câteva zile la rând. Seară de seară. A fost până ieri când, brusc, ne-a fost impus să credem că viața e deja mai mult pentru despărțire decât pentru întâlniri și poezie. Și, poate, pentru prietenie (ușor... internaționalistă, globalizatoare). Viața ad hoc aducând deja a lentă cantilenă descurcată cu gesturi amânate de jazman dintre coardele și clapele unui pian negru ca moartea, pian în luciul căruia se reflectă luna oglindită în mare ca un ciclopic ochi nesățios îndreptat spre această terasă de pe țărmul Koktebelului, ochi ațintit spre noi din posibila lume de apoi, nu departe de care (dar și în care) a izbucnit inter-slavonul război ce modifică rugile în biserică ortodoxă și versetele din geamie tătărască.
Din crestele munților Crimeii gloanțele scapără scântei din cremene și urgie…
Și noi, cei veniți să ne bucurăm de poezie, plecăm zburătăciți și îngroziți de istorie…

Lemn sfânt...

Ah, Hollywood-ul de altădată…  nikel-odeon, parafrazat atât de poetic și de cuminte: templul de cinci cenți, adică cinematograful primordial…
Ah, Charlie Chaplin… Prima ceremonie Oscar…
Dar, domnule Hollywood, cum de-ai putut decădea în atare hal, până la condiția unei bombe cu ceas, a unui campus de instruire a viitorilor teroriști, care acum nu au decât 16-17 ani și câte unul din ei mai împușcă în colegii și profesorii lor de liceu?
Domnule Hollywood, ce ai cu stelele, de le tot bombardezi? Ce ai cu oamenii pașnici, de-i tot terorizezi?...
Ah, Hollywood-ul de altădată…
Ah, Luminile marelui orașCasablancaTotul despre Eva… Timpuri noi (de acum aproape o sută de ani…)…
Ah, Hollywood, Hollywood, pe când îți mai îndreptățeai numele de lemn sfânt și nu răstigneai atâtea vieți nevinovate pe lemnul patului de armă, când duci adolescenți și bătrâni senili, până și cu lifturile zgârie-norilor, la războiul stelelor…

Luna și gâștele. Mit și traducere

Omul pe lună... Primul pas pe bietul praf selenar... „Este un pas mic pentru om, însă un salt uriaș pentru omenire”... (Păstrați ghilimelele la propriu și la figurat, plus această paranteză...)
Alte aselenizări, alți pași, alte module, alte (turme de) urme – curate, dar și necurate...
Din nenorocire, cândva, luna va ajunge nu doar poluată, ci și poluantă, precum un Cernobîl cosmic... Precum orice loc populat, des-sfințit de om...
În fapt de noapte, pe fundalul ei vânăt-auriu, liricele, suavele gâște din poezia japoneză se vor vedea, proiectat, ca la roentgen: niște biete schelete în zbor...
Astfel începea deja demitologizarea.
Într-adevăr, cam după douăzeci de ani de la aselenizarea omului, începuse să scadă numărul miturilor pe cap de locuitor, astfel că pe capul vreunui pământean, pe curiozitatea lui, nu mai revine niciun mit, în acest caz situația fiind la un 0 incert. Pe când în cazul capetelor altor muritori, inclusiv a descendenților din egiptenii sau grecii antici, se numără deja invers – minus un mit, două, trei...
Aceștia, bineînțeles oarecum frustrați, nu se lasă ca pe capul lor de locuitor să nu revină niciun mit, astfel că, din vreme în vreme, stau cu ochii holbați pe orizont, pe burtiera televiziunii cosmice pe care alunecă propozițiile de apă, grindină sau zăpadă ale norilor, cu care ar putea să se reîntoarcă vreun mit. În caz contrar, ei se simt parcă fără destin, precum cucul din ceas; pe scurt – pământeni ne-deplini, un fel de jumătate-om, jumătate-iepure; un fel de Statu-Palmă-Barbă-Cot (iată, aici, vreun eventual traducător al acestui text ar putea încerca dificultăți cu echivalarea noțiunilor care nu se găsesc prin alte părți…)

Zis-a Cel De Trei Ori Mare

Iată-l pe Hermes – bărbătos, grațios și oarecum avântat în mersul său pedestru, dar și aripat.
Cum aș scăpa eu ocazia de a-l întreba ceva pe inventatorul limbajului, scrisului, magiei, astronomiei, alchimiei și ce o mai fi fost să fie în realitate sau numai în gând?!
Și chiar îl întreb:
– Magistre, de fapt poemele ce sunt?
La care Trismegistos răspunde (mi s-a părut ușor iresponsabil):
– Cuvintele înaripate ce mor cu picioarele pe pământ.
Interesându-mă, cu cuviința de rigoare, dacă domnia sa aripatul la glezne mai are ceva timp pentru o altă întrebare, iar el având, se întâmplă, nu doar timp, ci și bunăvoință de a mă asculta în continuare, l-am rugat să se refere la eterna problemă cu conținutul și forma, să explice cât se poate mai simplu, ca să înțeleagă și cei de la academie, cum înțelege dânsul arta pentru artă, poezia pentru poezie, precepte în care este sau nu este respectată vreo normă, vreo noimă. Și Hermes fu din nou foarte laconic:
Asta se întâmplă atunci, când în loc de conținut și formă e otova formă și… formă. Însă trebuie spus că acest rezultat e cu mult mai puțin slut, decât dacă ar fi doar conținut și… conținut, lăsă în urma sa grăbitul Trismegistos, depărtându-se când zburând, când pedestru.


Eroul

Este erou. Așa s-a spus. Se mai spune. Pe bune.
Unii îl declară erou peste eroi. Alții îl văd cu binoclul întors, așa, un erou mai mic.
Oricum, este și rămâne erou.
Însă niciun guvern, niciun președinte de țară sau președinte de lume nu l-au decorat cu vreun ordin baban, sau cu vreo măruntă medalie, din motivul că aceștia nu mai citesc (prinși cu economia, cu vălmășagul politic) și, deci, umblă mereu nedecorat decoratorul de toate – măria sa, eroul liric.

Reparație

Au venit meșterii, ordonând: „Evacuarea!”, după care, împreună cu ai casei, au început a coborî, la hurtă, cărți de pe rafturi, în hol punând fundamentul – dicționare, enciclopedii barosane –, crescând, crescând biblio-piramida, până țurțurii scânteioși ai lustrei din tavan se atingeau deja ca de un vârf de Mont Blanc tipografic.
Reparația a durat ceva timp, iar astăzi în biroul renovat tresaltă un jazz vesel – a încheiere de evacuare și repatriere a cărților lumii.
În hol, împreună cu ai casei, scuturăm, ștergem de praf volumele. Firește, odată cu firele de praf se mai duce ceva – e adevărat, foarte puțin – din Cervantes, din Balzac etcetera – la propriu și la figurat, când e vorba de gloria lor postumă care, la începuturi fusese ca săriturile de pumă tânără, iar acum – ca o potolită spumă…

Cercuri în timp

…Odată ce este de necurmat, încât, fără să le atingă, ar putea tulbura cercurile anticului care, deja de cam trei mii de ani, calculează legitățile somnului – slogan pe care l-ar fi putut rosti nu obligatoriu filosoful, ci – de ce nu? – Maria Magdalena, după ce Domnul scosese din ea șapte demoni, sensul zicerii fiind: „Gata, bărbaților, nu-mi mai atingeți cercul, eu mă dau în sfințenie” (cercul în sensul de nimb) – vom lăsa sensurile mult-interpretabile, odată ce filosofia nu ține de ceasornicărie – într-un caz fiind vorba de exactitate și de diferențele de timp aici, în celălalt caz – de libertate și diferențele de sens, am impresia într-o eleganță mai specială, ca să zicem, muzica de clavecin, când adierea brizei de pustie modelează din pletele Magdalenei litere a-gotice, mai curând – arabice, georgiene sau armenești, duse undeva spre poalele Araratului, unde șezum și scrisum despre când-ul de acum și gândul de cândva…

(De)mitizare

…Nu a existat mărul lui Newton, iar până la el – nici butoiul lui Diogene, ca să nu mai vorbim de cada lui Arhimede pe timpuri în care nu existau decât simple ciubere care nicidecum nu te încurajau să exclami „Evrica!”
Nu au existat cercurile – ar fi fost prea mult pentru Arhimede și evrica, și cercurile.
Nu a existat nodul gordian, nici sabia lui Damokles, nici patul lui Procust. (Ci doar patul cam bolnavului Proust...)
Nu au existat surâsul sfinxului, nici șarpele Cleopatr(i)ei, nici calul troian, nici călărașul Hannibal la porți…
Pe scurt, nu a existat… nu a existat… nu a existat… nimic din toate astea și multe altele, cu toate că, uneori, ceva există –  să zicem, omul în care (să vezi!) există toate câte nu au existat și încă altele, peste poate…

Miez II

Nu odată, dimineața, mă simt ca propriul meu prolog. Seara… – da, dar și seara sunt propriul meu prolog în plin miezul existenței de peste zi, de peste noaptea ce mă ține în inconștiență, însă în viață, totuși. Prolog în miezul din miezul de noapte, în coborâș spre zorii dimineții. Asta sunt înclinat să cred: dimineața și seara, nopțile, eu însumi sunt propriu-mi prolog…
Numai că situația nu pare a fi similară și pentru poezia mea – din ea niciun vers nu se potrivește pentru prolog, niciun vers nu se potrivește pentru epilog, poezia fiind chiar
miezul
dintre cele două aripi ale neființării. Sau, ca variantă de lucru, am putea concluziona ceva mai puțin categoric: în ce privește toate ale vieții și poeziei – nimic nu poate fi demonstrat, Quod erat demonstrandum…

Glosări nedumerite la Orfeu și Euridice

Poeții au un supra-auz și o hipersensibilitate paralelă sensibilității naturale, de unde și aud – să ne amintim – cum crește iarba, cum se izbesc de geam razele de lună, cum fâlfâie aripile fluturelui, cum ghiorăiește petrolul în burta pământului, însă prefăcându-se a nu auzi ceva mult mai audibil – cum scârțâie porțile iadului, exact ca în momentele în care din infern erau pe cale să iasă Orfeu și Euridice; scârțâitul sinistru care, din cauza nerăbdării lui Orfeu, răsună pe urmele Euridicei, nimfa copacilor reintrând în infern, unde creșterea arborilor este prohibită…
De altfel, naiba știe ce era cu justiția aia mitologică, odată ce în infern nimerește una ca Euridice absolut virgină la capitolul păcate, fiind luată pe sus și coborâtă în imperiul smoalei pe când culegea flori cu suratele ei naiadele, din întâmplare călcând pe un șarpe care o mușcă mortal… Șarpele rămăsese sus bine mersi, iar tandra lui victimă – luată pe sus și coborâtă în eternul apus…


duminică, 15 decembrie 2019

SĂLCIILE BOCITOARE...


Leo Butnaru

Sălcii plângătoare

Preotul din sat inclusese sălciile plângătoare în rândul bocitoarelor care, uneori, erau angajate la înmormântări. Astfel că din orice loc al Negurenilor ar fi fost ridicat și prohodit răposatul, preotul cârmea numaidecât cortegiul funerar și pe sub revărsările încremenite ale sălciilor plângătoare de pe malul Răutului, cu jelirea lor bocitoarele cam deranjând pescarii de la buza apei.
La un moment dat, preotul le făcea semn bocitoarelor să se oprească din jeluire, pentru ca întreg șirul de săteni, care îl petreceau pe unul de-al lor, să asculte o vreme foșnetul sălciilor plângătoare, ce intrau în ritualul cu psalmodieri tânguioase și cădelnițări fumegoase neliniștitor aromitoare.
Odată, de la un mic cărbune sărit din cădelniță, se aprinsese frunzișul scuturat al sălciilor plângătoare, uscat în toamna secetoasă, iar câțiva țărani din cortegiul de prohodire s-au întors îndărăt și au stins începutul de pălălaie de la poalele sălciilor plângătoare, incluse de preotul satului în rândul bocitoarelor prelung jeluitoare. Iar unul dintre ei, mai aprig la stinsul pălălăii, chiar a fost poreclit Pălălău...
Asta e: fiecare sat cu preotul, obiceiurile și sălciile sale...

Drumuri...

Drumurile nu-i pot oferi lumii lecții sau simple exemple de directitudine, de dreptate (în spațiu, nu în sfera spiritului), de franchețe, cum s-ar mai putea spune (ușor neadecvat în acest caz, în această sferă; neadecvat din cauza prejudecăților, fie etice, fie gramaticale), din simplul motiv că drumurile sunt astfel croite de însăși lumea care, oricât ar vrea, nu poate să înainteze doar în linie dreaptă. Chiar din cauze obiective, nu?
Altfel spus, lumea nu-și poate da sie însă și lecții sau simple exemple de directitate, aceasta – directitatea – fiind foarte înrudită cu dreptatea, cu adevărul.

vineri, 13 decembrie 2019

POEZIA ȘI PISTOLUL






Sensuri

Nu e de crezut că între două sensuri pauza înseamnă lipsă de sens. Uneori pauza poate semnifica chiar mai mult decât – însumate – cele două sensuri între care se află. Prin urmare, e de înțeles ce densitate de sens poate apărea prin adunarea celor două sensuri cu sensul pauzei dintre cele două sensuri. La o adică, cineva se poate rezuma doar la sensul pauzei, părându-i-se că el e mult mai miezos decât cele două sensuri pe care, de fapt, nu le separă, ci le împreunează. Asta – de parcă cele două sensuri ar reduce oarecât din substanța/ importanța sensului din pauza sau chiar din sensul pauzei care le unește. Firește, putând exista și ipostaza viceversa, când sensul pauzei împuținează suma de sens obținută prin adunarea celor două sensuri pe care le leagă. (Pentru că dacă nu ar fi pauza/ intervalul, nu ar mai fi doi stropi, ci unul singur. Ca și cum – două sensuri în minus, dispărând unul din stropi, inclusiv ca sens, sens și pauza dintre el și celălalt strop, de asemenea ca sens. Apoi, când te gândești la sensul pauzei, al pauzelor, altfel gândești și despre viață, modificându-ți filosofia existențială, tu – spre bine, alții, probabil, spre rău/ pesimism. Sau invers.)
Orientarea lor, a tuturor celor trei sensuri, putând rămânea aceeași sau deviind de-a binelea spre altceva – altceva, vă dați seama, însemnând alt sens. Iar ca epilog sau, să admitem, una din variantele posibile ale combinării acestor trei sensuri – tocmai în ce urmează se va înțelege că pauza/ intervalul comportă și ea/ el sens – imaginați-vă doi stropi de ploaie alunecători pe geam. Cel de-al doilea, de sus, e oarecât mai mare și, deci, mai accelerat în mișcare, astfel că, anihilând încetul cu încetul pauza/ intervalul dintre el și stropul de mai în josul gemului, spre care se mișcă, în fine ajunge să anihileze totalmente pauza/ intervalul (dar nu și sensul acesteia!), contopindu-se cu celălalt strop. Deci, au dispărut doi stropi și pauza dintre ei, însumându-se într-un singur strop. S-au însumat, într-un tot întreg, sensurile celor doi stropi și sensul intervalului/ pauzei care fusese între ei. Stropul care a rezultat e și el purtător de sens. Ce-i drept, nu se poate spune că sensul stropului mai mare ar fi și el „mai mare” decât sensurile, luate aparte, ale celor doi stropi și sensul intervalului/ pauzei dintre ei. Pur și simplu e și el doar sensul unui strop. Chiar dacă nouă ni se pare că era mult mai interesantă varianta/ situația cu doi stropi și pauza dintre ei; varianta cu trei sensuri care, prin diversitate, făceau mai interesantă dacă nu lumea întreagă, sigur că, cel puțin, sticla geamului – o făcea.
P.S. Lipsa de sens are și ea un sens bine determinat: sensul lipsei de sens. Acesta, deci, având rolul său, menirea sa. Adică, toate sensurile știute și neștiute din lume, din univers/ infinit ar fi ca și imposibile fără, între le, sensul lipsei de sens. Fără liant, cum s-ar spune. Și plusvaloare la valoarea sensurilor știute sau doar presupuse.

Târg școlar
sau
Notă explicativă pentru computerul meu

E de presupus că mulți poeți nu sunt chiar atât de talentați sau de sensibili, cum se crede, odată ce trec pe lângă sau intră prin târgurile forfotitoare, deschise în preajma noului an școlar, fără să fie inspirați măcar și pentru cel mai minuscul poem despre târgul școlar, acest naiv, superb ritual involuntar...

joi, 28 februarie 2019

NUVELĂ DESPRE UN ORAȘ PRE NUME BĂLȚI (și împrejurimile panromânești, probabil)




Leo Butnaru
Balta neagră

Afară cerul era învelit de nori vineți, care se spărgeau deasupra Iașului, cu gând de a-l spăla de glod și de păcate; dar în zadar ei își vărsau sudorile!... Eforia nu încuviințase proiectul lor!
                            Vasile Alecsandri, „Balta Albă”

Cel ce poate fi atent, dar nu pur și simplu atent, ci – acut-atent, paroxistic de scrutător în propria interioritate, cu intimitatea firii poate constata cu oarece surprindere că fundalul duhului său este unul al antonimiei în surdină; aproape deplină, surdina (trebuie să recunosc că aici tandemul surdină/ deplină se oferi parcă de la sine, mai curând dintr-un „moft” de stil, din unul al eufoniei care, zău, nu știu pe efectul cărei impresii acustice plăcute mizează respectiva „succesiune armonioasă de vocale și de consoane”; nu știu, pentru că, de fapt, e foarte greu să-ți imaginezi ce ar fi aia surdină aproape deplină). Pe acest fundal de antonimie care, uneori, poate ajunge la antinomie, senzația, sensul ce se află „la suprafața” conștiinței tale, sensul cu care operezi ad hoc își profilează, vag sau foarte difuz, opusul. Cum mi s-a întâmplat în două rânduri, odată pe când traversam cartierul Balta Albă al metropolei noastre, a doua oară (sau, poate, aceasta fusese prima), când mi-am pus în gând să recitesc jurnalul de călătorie a regelui poeziei veșnic tânăr și ferice, Vasile Alecsandri. Bineînțeles că antonimul, în surdină aproape… deplină, de pe fundalul conștiinței mele, de acolo, de la limita ei, să zic, presupunând, cu inconștiența, poate că intuiția, instinctul, – antonimul, deci, fu – lesne de priceput – Balta Neagră… Însă departe de a fi pur și simplu un antonim „cuminte”, constatativ și atât. Acest sens contrar Bălții Albe se dovedi oarecum… dramatic (agresiv?...), producător de adâncă indispoziție împinsă până la decepție, lehamite și alte senzații contrare binelui și frumosului, cum se spune, ca să nu mai vorbim de bunăstare sufletească, poate chiar – fericire…
 Balta, Cloaca Neagră, ca generic (…de… întuneric…), se referea – la ce credeți? – la rațiunea umană, la modul ei de a emite gânduri, judecăți; se referea la… negre bălți de cugetare… Mai mari sau mai mici, pe alocuri mlaștini sadea… Bălți de „gânduri”  – minciuni ordinare, palavre de același ordin – ordinarissime, bârfe, înjurături, pur și simplu inepții cu marca obișnuitei prostii omenești, scârboșenii cu logouri și… logoruri (drojdii)  politice…
Pentru a fi mai explicit, să o luăm pe pista parabolei, analogiei, simplei comparații. Imaginați-vă că, într-o noapte ploioasă, străbateți o stradă oarecare din metropolă sau din oricare alt oraș românesc, să zicem – Chișinău sau, mai adecvat – ca menit, nu?! – situației și ecuației noastre – orașul Bălți, considerat capitala nordică a Estului Moldovei. Stradă cu asfaltul spart, cu gropi mai mari sau mai mici pline cu apă, în care stropii de ploaie izvodesc-curmă, curmă-izvodesc mărunte răsfrângeri de unde. Pășești, dar, din vreme în vreme, încălțămintea ta nu se afundă în tulburea apă în două cu nămolul diluat al cernoziomului ce se află aproape „la el acasă” pe străzile orașelor prutonistrene ce vine, aluviune, de pe dealurile din jur sau de prin răzoare, de prin parcuri, de prin spațiile neasfaltate dintre blocuri, de pe… Da, asta e! – ai impresia că piciorul ți se afundă într-o baltă neagră, mai mare sau mai mică, de gânduri, de rațiune „inutilă” care, în perversa ei utilizare ce nu servește adevărului, ci, din contră, încercând să-l escamoteze, să-l deturneze, ajunge – rațiunea, gândurile – a forma bălți, mai mari, mai mici, negre. Sunt gândurile ce capotează în vorbăria, în zădărnicia palavrelor ca spor(t) național, se zice. Și tu calci prin aceste bălți sau băltițe negre, de sub tălpile tale erupând mici aripi întunecate de foste gânduri lichefiate, ajunse inutile, ca expresie a murdăriei. Sumbră, lugubră stare de spirit, nu? Deșeurile murdare ale rațiunii băltite prin gropile din asfaltul orașului… Atmosferă modificată – „înviorată”? –  de căderea stropilor de ploaie care, scânteind în lumina felinarelor rare și mioape, par a fi, totuși, scântei de lumină curată… a rațiunii… Pentru că se spune și – lumina minții, lumina rațiunii umane, – nu? Lumină atât de puțină pe aici până și în zile cu soare intens, revărsător, dat fiind că e vorba de lumina cugetului, ziceam…  Și aceste scânteieri de lumină curată, cum par, sunt ademenitoare până la fascinație. Impresia este intensificată tocmai de puținătate lor, a luminoaselor scânteieri de rațiune pură (nu, nu în sens kantian, ci în cel mai direct sens, ce se referă la senzația generală de: curat). Însă tu știi ce murdară e, totuși, apa din aceste băltiri. Băltiri negre de gânduri. Gânduri neadevărate, gânduri surogat, false, răzbind ca viermii din nimfa minciunii; gânduri-nimfe de palavre… Ce incompatibilitate între bălțile negre și stropii de ploaie care totdeauna au fost asemuiți (gândiți) ca extremi de puri, cristal sui generis. Iar gândul tău despre toate astea – ca eșec, ca surogat, ca neadevăr, ca palavre –, gândul ce ar fi trebuit să se înalțe spre misterele sferelor cosmice, în vaga lui implicare „în peisaj”, în cunoașterea stării de fapt, cum s-ar spune, în fine – cade pe asfaltul murdar, în bălțile negre, mai mari sau mai mici. Bălți de gânduri pervertite, puse în serviciul falsității. Bălți ce-și zburătăcesc mici aripi negre de sub tălpile trecătorilor. Și ei, firește, „producători” de gânduri care formează balta neagră  (în general fie spus).

duminică, 18 februarie 2018

URSS ȘI LATINA






Crochiu din verile de la Văratec
Pentru Ioana și Traian Irimia

Spre chindie, bătăile de toacă ale monahiei și cele de ciocan ale tinichigiului ce potrivește tabla pe acoperișul mănăstirii.
Timp când fluturi ațipiți se plimbă cu ușa închisă–deschisă a chiliilor tinerelor călugărițe. E de presupus că, în vreuna din cămăruțe, în ardoarea rugăciunilor, când atinge extazul în rugăciune, în aura gândurilor sale cu infraroșu vreo tânără monahie l-ar putea fotografia pe Dumnezeu...
La câțiva pași mai jos de poarta mănăstirii... (Pe dalele de la intrarea în curte – dude de forma cicatricelor de după operații de apendicită.)... Mai jos de poarta mănăstirii, intrând pe poarta unei case de țară, ne plătim taxa de găzduire „la măicuțe”.
La colțul casei – uriașa disproporție dintre micul brotac (o fi ajuns aici de pe malul Bistriței vecină cu grădina?) și ocăitul lui sub burlanul pe care două-trei omizi mai nărăvesc să urce spre acoperiș, ceea ce nu reușeau să facă până să fi apărut spuza de rugină. (Pentru omidă, judecata de apoi se termină în zbor de fluture...)
Iar în lungul văii Bistriței soarele scăpătă, scapătă... – treptat, lumina pătrunzând tot mai adânc în tinda casei de țară și tot mai puțin în țară...
Noaptea, Bistrița, râu de munte aproape repede, opintește să ducă la vale luna ce poleiește chelia pietrei de sub undele-i învolburate. În bătaia lunii, pistiluri de crin – cornițele melcilor.
Dimineața, de la 8 încolo, cam pe durata a trei sferturi de oră, apare deplin din ceață statul bradului de dincolo de apa alertă (de-mi vine să-i zic: mozartiană...) a Bistriței. Apoi, peste defileu, în anumite segmente ale zborului lor zigzagat, rândunicile depășesc viteza luminii.
Ce scurtuțe piciorușele vrabiei – o picătură de rouă i-ajunge la glezne.
Un Newton al melcilor o ia pe sub pom. Peste cochilie l-ar putea trăsni vreun măr durduliu.
La colțul casei – linchit dintr-un vechi blid de aluminiu. Totdeauna am avut senzația că limba câinelui e rece-acută.
La alt colț de casă, păpădia adie a antigravitație. Păpădia adie a adio cu ea însăși.
După cafeaua pe care ne-o bem în pridvor, pornim spre mormântul Veronicăi Micle. Vizavi de casa în care găzduim, – spoită a inox lucios, soneria bicicletei la poarta copilăriei cu cârlionții răsfirați de aerul agitat de hulubii zburătăciți.
Nu-i așa, dar îmi imaginez cum ar putea fi: în preajma mormântului Veronicăi Micle, uneori se întâmplă că măicuțele bătrâne le pun mâna la ochi călugărițelor novice și ușor nevrotice  – când norii pe cer alcătuiesc figuri în poze și fapte – cum să vă spun?... – involuntar-indecente.
Ah, Mnemosyna monahie, cum ai mai vrea și tu să uiți unele întâmplări de neuitat... Pentru că aveai dreptate, maestre Ivănescu: Când eram mai tânăr și la trup curat. De unde se poate merge mai departe, în puritate: Când eram mai tânăr și la suflet curat... La suflet văratec...

vineri, 31 octombrie 2014

O "COSMOGRAMĂ" DIN



            Leo BUTNARU
Cobaiul

Din timpuri imemoriale, pe aceste tărâmuri s-au întâmplat multe din cele pe care fiinţele de pe alte planete şi le mai doresc şi astăzi. Adică, s-au realizat noiane din visele, ipotezele, speranţele ce păreau, la început, demenţă curată, dacă nu chiar stare paranoică incurabilă, acest s-au realizat însemnând că aici, pe aceste meleaguri, ale noastre, până şi virtualitatea a devenit realitate. Spre exemplu, dimineţile, o parte din populaţia din metropolă şi nu numai – vreau să spun, în genere din localităţile de orice rang, – partea asta de populaţie nu mai merge la muncă în chip… real, adică – nu doreşte să se folosească de transportul public, – de metrou, să zicem; partea aceasta de populaţie, fracţionată în mii şi mii de indivizi, pur şi simplu se tele-cyber-reportează, în mod virtual – virtualitatea a devenit realitate, – se tele-cyber-reportează la serviciu. Adică, doar se gândeşte, ca scop, că trebuie să ajungă la locul de muncă şi, chiar în fracţiune de timp în care se gândeşte asta, – hop! – se şi pomeneşte la birou, în laborator, la aero-tele-report, cosmo-tele-drom, în vreo seră fantastic de frumoasă prin tot ce creşte în ea, la grădiniţă, şcoală, superioară şi hiper-superioară, la… la toate locurile care pot fi numite de muncă se pomenesc fiinţele cvasi-reale-cvasi-virtuale de pe tărâmurile noastre.
Mijloacele mass-media de pe aici scriau că preferinţa telereportării faţă de mijlocul obişnuit de deplasare are ca motivaţie şi un  factor psihologic, generalizat în cazul miilor şi miilor de locuitori, – factor special, destul de delicat, am putea spune. Vorba e că, fiind foarte sensibili, până la posibilitatea de a recepta starea de spirit a celorlalţi co-meleagişti1, dimineţile ei sunt deranjaţi de ceea ce – în transportul public, pe străzi, oriunde – le recepţionează sensibilitatea conştiinţei lor hiper-cyber-sensibile. E un dezastru să simţi, să ştii cu ce sentimente apăsătoare merg cei mai mulţi co-meleagişti  la serviciu! Cum s-ar spune, se duc acolo de parcă ar avea ştreangul de gât!... Nu, nu le arde lor de serviciu, însă existenţa impune nevoinţele ei… Prin urmare, este îngrozitor să te pomeneşti în această stare aproape generalizară de nervozitate… temperată, tăinuită, dar nu şi de propria ta sensibilitate afectată foarte neplăcut de negativitatea animozităţii faţă de ceea ce înseamnă loc de muncă, de nedorinţa de a merge acolo, la serviciu…
Bineînţeles, intensitatea acestei stări de spirit transmisibilă de la ins la ins în mijloacele de transport în comun este cea mai intensă în orele dimineţii, de aceea, vă spuneam, unii locuitori de pe la noi preferă să se tele-cyber-reporteze la serviciu în singurătate şi, să zicem, autonomie emoţională, decât să suporte agresiunea încărcăturii negative emise de semenii lor chinuiţi de gândul de a merge – şi azi! – la corvoadă… Adică: of, mamă, iar mă-nhamă…
Însă după orele de vârf, înaintând spre amiază, încetul cu încetul, o atare stare de negativitate scade considerabil, pentru că cei rămaşi în afară, în oraş, au cu totul şi cu totul alte sentimente, alte stări de spirit, unele destul de agreabile – să zicem a celora care au făcut cumpărături reuşite sau care pur şi simplu se plimbă, aflaţi în concediu sau în turism; a celor care intră în sau ies din cafenele, baruri, sau  – pardon – bordeluri…
Iar seara… Seara e greu de definit starea pe care ai putea-o lega de reperele date mai sus, cele de dimineaţă, pentru că seara cei mai mulţi orăşeni se tele-cyber-reportează în masă, grăbiţi să ajungă acasă, să scape cât mai curând – într-o fracţiune de clipită! – de ceea ce înseamnă loc de muncă…
Eu însă, fiind reprezentantul unei profesii libere, adică şi a unui „loc de muncă” benevol şi cu plăcere asumat, nu sunt influenţat de atare stări de negativitate, decât în măsura în care ele îmi pot fi de imbold pentru a le descrie, a le transfigura sub aspect psiho-artistic, pentru ca să le fac parte componentă în vreo naraţiune, în vreo nuvelă sau, pur şi simplu, într-un text oarecare sau, şi mai simplu, – în textualism, inter(planet)textualism ş. a. Chiar aşa e, precum v-aţi dat seama: eu sunt un om al scrisului, al mărturisirilor personale, dar – fără falsă modestie fie spus – mai sunt „specialist” şi în recondiţionarea artistică a mărturisirilor semenilor mei, a timpurilor în care vieţuim. Astfel că, dimineţile, neforţat să merg, obligatoriu, la serviciu, uneori mă plimb prin oraşul cu străzile aglomerate suportabil, dat fiind că, precum vă spunea, o parte din populaţie preferă să se tele-cyber-reporteze, pentru a nu-şi face, involuntar, transfuzie de stări negative legate de nedorinţa de a merge la serviciu.

marți, 9 septembrie 2014

3 PROZE SCURTE DIN REVISTA



Leo BUTNARU

ÎNTRE PARANTEZE DE SPETEZE

Într-o adaptare neobligatorie după una din celebrele piese ale lui Eugen Ionesco, Sisif cu Sisifa tăbârcesc şi tot tăbârcesc la scaune, pentru ca cineva dintre noi să ajungă a se dumeri că atingerea absolutului şi absurdului nu se poate  întâmpla decât graţie unui şir de minuni ori, în aceeaşi măsură, – unor anti-minuni.
Şi iată-l pe cel dumerit, dezamăgit de cer şi de pământ, precum în antichitate vreun plebeu de Socrate neîncrezător, deopotrivă în oameni şi în zei. Nici de dorul sufletului, nici de cel al trupului chemat, dumeritul contemplă cum, cu conştiinţa şi memoria ne-avide de obârşii, Sisif şi soaţă-sa Sisifa tăbârcesc la scaune fără să priceapă că, de cele mai multe ori, Axul lumii nu coincide cu nestatornicul ax al sensului vieţii aflate în clandestină înţelegere cu zădărnicia care tâlhăreşte, tot tâlhăreşte din puţinătatea fiinţării.
Iar Sifis şi Sisifa tăbârcesc, dom’le, tot tăbârcesc la scaune, însă nu le mai vine pe ospeţe Godot cu Beckett cu tot, să ocupe vreunele din cele patrupede de lemn. De pustie aşteptare, prima oboseşte Sisifa, aşezându-se să se odihnească, însă şi această provizorie nimicfacere plictisitoare o duce la înlăcrimare, pentru că Sisifa e născută, pare-se, în zodia Capri-Cornului abundenţei de absurde tristeţi, palid licăritoare în ochii de sare ai neogoiţilor suferinzi care nu-şi pot da nicicând seama că au pierdut atâta amar de viaţă cu o dragoste logică, asemănătoare celei pe care ea, Sisifa, şi-a inventat-o pentru uz personal şi casnic.
Şi iată-i pe tăbârcitorii de scaune ajunşi la iremediabila bătrâneţe, când zilele trec câte două de-odată, când săptămâna – comasată – are doar trei zile şi jumătate şi un sfert de duminică ce cade numai şi numai în vreme de noapte – ah! noapte prin care orbecăiesc orbeţii nefericirii şi în care nu mai vine Godot, prietenul lor elegant ce i-ar aduce ei, doamnei matroane Sisifa, un trandafir dolofan şi cam bosumflat, iar semenului său Sisif i-ar face nişte complimente bune pentru spulberatul galbenei pulberi a absurdei uitări. Cu Godot ar fi vesel şi salvator! Ce cirac, dom’le! Ce fantezie bar-ocă  (noţiunea nu vine de la înălţimile arhitecturii sofisticate, ci de la sordidele bar-uri din demisoluri unde, uneori, precum circarii, Godot stă agăţat cu capul în jos, ca să-i vină mintea la cap, spre a nu uita că este! că este! că este aşteptat!... Odată, privind în afară prin geamul unui asemenea local, trandafirul dolofan şi cam bosumflat pe care i-l dăruise Godot îndrăzni să se îndrăgostească de roza ce i se arătase ca o infantă a grădinii, începând a-i striga nişte lucruri foarte lirice şi destul de frumos-absurde: „Roză, tu, infantă a grădinii! – doar acest nume graseiat venind din ţara lui Garcia Lorca mi se pare că te prinde în toată splendoarea-ţi, infantă a Soarelui şi Lunii zămislită în rozul zorilor când aste două himere luminoase se despart pe căile cereşti, floare născută din flori – mai striga liric Trandafirul către Trandafiră, alias Roză – infantă a dragostei, roză dolofană ca obrajii copilului ce cântă dintr-un flaut ce nu e decât propria ta tulpină!” strigă acel trandafir, după care căzu în leşin, veştezindu-se...).
Dar, vede-se, nevăzutul Godot este un fel de Ahile pe care l-a întrecut broasca ţestoasă. Sisifa chiar aşa şi zice:
– Sisife, ai remarcat că, în egală măsură, Ahile e, concomitent, nume masculin şi nume feminin, motiv din care nu mai ştiu dacă el se potriveşte renumitului atlet atenian sau broaştei ţestoase, sau lui Godot, sau neabsurdei mele semene Isolda care i-a oferit cu atâta generozitate lui Tristan solda de sentimentalisme. Adică, Ahile e un nume şovăitor ca toate numele ambigene şi tocmai din această cauză broasca ţestoasă l-a întrecut pe Godot care nu mai vine, nu mai vine...           – Absurd, îi răspunde Sisif. Nu vine nici ţestoasa care, de obicei, îmi trezeşte o foarte neplăcută uimire ce mă loveşte, brusc, în plin creier.
– Da, am observat că nu mai eşti în apele tale care, pare-se, cu revărsarea lor ţi-au luat şi ţi-au dus aiurea şi scaunul de la cap, îi răspunde doamna Sisifa, după care, mută, mai mută două scaune exact în locul altor două scaune.                                                                                  
În mijlocul patrupedelor de lemn, Sisifa pare un fel de Giselle înconjurată de mortuara horă de năluci, când umblă lent-aiurită şi spune elegii despre maci: „În lanul de grâu, în umbra stâncilor sau peste curgerea apei – oriunde vă este dat a vă scutura, roşii petale de maci, totuna şi inima mea, amfora ei fierbinte voi rânduri-rânduri o umpleţi...” Tristă făptură nefericita Giselle, dar şi mai nefericită – trista Sisifa... De atâta tristeţe ar putea deveni sfântă...
Dar, parcă inoportun şi acut absurd, Sisif îi atrage precaut atenţia:
– Fii cu băgare de seamă; răspândeşte cuvinte, însă fără a ventila zvonuri. Ca în teatrul
absurdului... Pentru că piesa poate fi intitulată cu egal efect „Scaunele” sau „Cuvintele”...                    
– Să răspândesc numai cuvinte? întreabă doamna.                                                                                                               
– Numai. Cuvinte pure, neutre. Pentru că simţământul e un lacăt, iar gândul pare să-i fie de cheie falsă şi asta se întâmplă numai şi numai din cauza cuvintelor ce vor să aibă sens, pretinzând a ventila zvonuri de sentimente şi cugetări. Fii precaută...                             
– Dacă nu vine cât de curând Godot, mă tem că n-o să rezist şi o să-mi slăbească foarte grav atenţia.
– Ia-te şi tu cu ceva, zice Sisif, în timp ce se apropie de geamul întunecat prin care vede feeria nopţii, mai bine zis – nefericita feerie a nopţii  în care se vădeşte clar asemănarea dintre luna sângerie şi butucul măcelarului.                                                                                                                     – Cu ce altceva să mă iau? întreabă derutat Sisifa.                                          
– Să zicem, pentru a-ţi abate atenţia de la neprielnicele emoţii ale momentului, imaginează-ţi o felie de lămâie aurind ca semiluna pe cerul gurii tale, spune moş Sisif, privind fix la luna ce seamănă cu butucul măcelarului.                                                                                               
– Dacă nu vine cât de curând Godot, n-o să rezist, suspină Sisifa, îndreptându-se şi ea spre geamul întunecat după care luna seamănă cu...                    
– Godot nu e decât un măcelar! Un măcelar! strigă moş Sisif, privind spre luna sângerie.         – Aşa mă gândeam şi eu, însă mă temeam să o spun: Godot e un măcelar! îl susţine Sisifa-bătrâna, izbucnind într-un plâns sfâşietor, însă abia-abia auzit, ca un final de recviem tremurat tot mai stins pe struna subţire, până redevine tăcere, linişte, silenţiu, pst, mutism, ş-ş-ş-ş.a.m.d.                      
Între spetezele scaunelor, ca între paranteze, stau Sisif şi Sisifa. Resemnaţi, încovoiaţi din spate. Parantezele coloanelor vertebrale...


BALERINA CHEALĂ


Balerina cheală pleacă din nou la Paris unde, zice, pe la ore lascive dinspre zori, cântă fermecător cocoşul galic şi confratele său pigallic, întrerupând magia ironică a vreunui amant mefistofelic care şi-ar fi tot făcut de cap până să ajungă el însuşi un cap de pod al obrăzniciei suburbane. Hors d’ici canaille!