Se afișează postările cu eticheta Reportaje. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Reportaje. Afișați toate postările
miercuri, 13 decembrie 2023
joi, 17 august 2023
O INVITAȚIE
PE 3 SEPTEMBRIE, AȘ FI BUCUROS SĂ NE REVEDEM LA O DUBLĂ PREZENTARE DE CARTE - SALONUL BOOKFEST CHIȘINĂU, ORA 14.00, STANDUL EDITURII JUNIMEA. NUMAI BINE SPRE FOARTE BINE VERSUS MINUNAT!
Etichete:
Butnaru Bibliografie,
Butnaru Bibliografie 1,
Reportaje
marți, 16 aprilie 2019
LA NOTRE-DAME, ACUM EXACT 9 ANI...
5 aprilie 2010
Notre-Dame
care, în 1996, dimineața relativ devreme, când încă nu năboiseră turiștii, îmi
părea că tace... nazonat. (Nările
lucarnelor? Dar parcă nu are așa ceva, lucarne, pe când nări... poate
avea-asemăna, prin alte deschideri arhitecturale.) Nu e cea mai mare catedrală
a francezilor ca spațiu arhitectural, dar e cea mai importantă ca arhitectură
spirituală. Și, bineînțeles, una dintre cele mai remarcabile pe care a dat-o
arhitectura gotică. O dublă capodoperă, să zic, ca să revin: și sub aspect
arhitectural, și sub (și în) aspect spiritual.
Acum
paisprezece ani, nu am vizitat și trezoreria, în care intru acum. Relicve, pur și
simplu, dar și relicvarii (Sfânta Coroană de Spini și un fragment din Crucea
lui Hristos). Este posibil să descrii, jurnalier, atâtea obiecte unicat, care
se află într-un atare spațiu?... Inefabilitatea – și ea caracteristică omului.
Diafanitatea (memoriei) – de asemenea. Pentru că te depărtezi în timp, și
contururile se estompează. Însă rămâne sesizabilă perpetuu atmosfera
Notre-Dame, în care par imponderabile himerele de pe cornișe. De altfel, multe
dintre ele, himerele, rămânând mai mult eterice, pentru că în alcătuirea lor materială
sunt foarte deteriorate. Bineînțeles, vor fi recondiționate. În special cele
din spatele catedralei, cărora li se vede osatura armăturii. (Ca la un... roentgen
ceresc.) Ca să urci spre ele, în turnul catedralei, ar trebui să mai stai cel
puțin o oră la coadă.
Apoi
te surprinzi că pe aici, prin preajma marelui edificiu înălțat întru slava
cerului, vine și vreo ispită interogatoare oarecum în discordanță cu evlavia,
cu solemnitatea, încât, iată, mă întreb și eu dacă nu care cumva duhul ateist a
prins a intra intens în națiunea franceză încă de la Rabelais încoace, când
marele prozator scria că Gargantua i-a inundat teribil pe parizieni, făcând
pipi (…pipioi!) de pe creasta catedralei Notre-Dame…
În fine (ca un… început perpetuu) l’Île de la Cité, insula-nucleu a Parisului, te
ademenește și cu alte locuri primitoare. Astfel că, după un scurt popas în
parcul din spatele catedralei Notre-Dame, – statul la coadă, cam 40 de minute,
ca să intru în „triunghiul” Sfânta-Capelă (Sainte-Chapelle).
15 aprilie 2010
Pomenindu-mă pe insula-nucleu a Parisului
dintotdeauna (adică de vreo 2 mii de ani, de pe când se numea Lutèce și
era oraș-cetate galo-romană), apoi ajungând la Notre-Dame , îmi zic să
nu mai vizitez din nou catedrala (e coadă, totuși, la intrare, cu cercetare de
bagaj și de om, în general, ca în aeroporturi, înainte de îmbarcare), ci să
vizitez... sub-pavajul, zic eu așa, în franceză – Crypte archéologique du Parvis Notre-Dame, deschis(ă) deja de trei
decenii și care prezintă vestigiile antichităților și vremurilor mai noi, din
aproape în aproape, descoperite în perioada 1965-1972 (ah, anul pe când
terminam facultatea...). Muzeul sub-pământului e fascinant, prezentând evoluția
urbană și arhitecturală a Insulei Urbei (L' île de la
Cité ), inimă istorică a Parisului. Colind
subsolul acesta, peste care, prin secole, s-au tot suprapus tot alte și alte
soluri – probabil, aici au lucrat revărsările Senei, soliile ei învolburate –
de te miri ce sus e astăzi Parisul față de temeliile, ba chiar și... crestele
sale de acum două milenii. Ruine antice, peste care sunt suprapuse edificiile
medievale, iar peste dărâmăturile acestora – cele ce țineau de epoca clasică,
peste care, iată, astăzi, domină Catedrala catedralelor, Notre-Dame. E un mod
perpetuu de reconstruire a orașului din sine, peste sine, peste Sena, s-ar
putea spune, care, dimpreună cu urmașii iloților ce au întemeiat Lutèce,
lupta contra năvălitorilor din triburile germanice, fiind un oraș-cetate
strategic(ă) în apărarea Imperiului Roman contra barbarilor. Iar de la prima
cărămidă pusă la temelia Catedralei Notre-Dame, în 1163, avea să pornească
Parisul mereu reorganizat, reformulat, autotelic, ca să ajungă la ceea ce lumea
avea să numească: Orașul Luminilor. (Eu ziceam, undeva în acest text: și al
Lumilor, explicând de ce anume).
luni, 3 aprilie 2017
DESPRE VERIȘOARA MEA PRIMARĂ
RIGLA
LOGARITMICĂ
Azi, când am la îndemână un computer, o
tabletă, nu poate să nu mă înduioșeze calculatorul meu de acum cincizeci de ani
– RIGLA LOGARITMICĂ. E unul din puținele obiecte și instrumente școlare care mi-au
rămas... fidele, s-au mai ținut de mine, prin ani, prin mai bine de jumătatea
de secol trecut, de când m-am împrietenit, ba chiar m-am înrudit cu ele. Astfel
că, precum susținea Nichita Stănescu că piatra îi este verișoară, eu pot spune,
spre exemplu, că rigla logaritmică îmi este verișoară primară.
Unde am achiziționat-o? La Orhei?... La
Chișinău?...
De la un moment încolo, după ce mă servi
pe cinste, ajutându-mă să iau note maxime, ba, uneori, chiar... supra-note (!)
la algebră, geometrie etc., rigla logaritmică mai să mă încline să iau o cu
totul altă cale spre facultate, decât cea care mă îndemâna să o parcurg. În
clipe de adâncă taină și frământ adolescentin, rigla logaritmică parcă mi-ar fi
spus, ispititor: „La ce-ți trebuie, băiatule, jurnalism, filologie, poezie?...
Ia-o spre ceva mai serios, spre Politehnică, să zicem, sau chiar spre celebra
Universitate «Lomonosov» din Moscova!... Există o aiuritoare
poezie a calculelor, a geometriei spațiale, a...”
Vocea ei răzbătea prin secole, din 1623,
când o inventase Edmund Gunter, și 1632, când William Oughtred a introdus o
perfecționare radicală, utilizând două scări gradate identice care alunecă una
în lungul celeilalte, iar în 1662 Seth Partridge i-a dat forma actuală.
Iat-o așa cum a ajuns până în zilele noastre,
rigla logaritmică, ruda mea, vă spuneam, verișoara mea primară, căreia i-am
citit multe metafore de inspirație cosmică, unele dintre care mi le-a sugerat
chiar ea...
miercuri, 29 octombrie 2014
marți, 23 aprilie 2013
CHIŞINĂU. DE LA ZILELE EUROPENE ALE POEZIEI
În prima zi s-au depus flori pe Aleea Clasicilor, încât Mircea Eliade a ajuns să privescă la lume prin două... garoafe |
Un moment de la recitalul de poezie: se pregăteşte să citească Vasile Romanciuc, asistat de moderatorul Mircea V. Ciobanu |
O parte din sală |
Va citi Maria Şleahtiţchi |
Linda Maria Baros a venit tocmai din Franţa, pentru ca să se fotografieze cu Nichita Stănescu , care fusese la Chişinău în septembrie 1976 |
Leo Butnaru şi Nichita Danilov, director-adjunct la ICR Chişinău |
Abonați-vă la:
Postări (Atom)