Se afișează postările cu eticheta Românii si enciclopedia sufletului rus. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Românii si enciclopedia sufletului rus. Afișați toate postările

miercuri, 11 iulie 2018

DESPRE BUNICII DIN VORONEJ AI LUI NICHITA STĂNESCU



Nu știu dacă, în românește, s-a referit cineva la originea numelui de familie Cereaciukin. Însă el este unul destul de interesant, cu… subtexte genealogice mai speciale, constat, gândindu-mă că Nichita Stănescu putea prelua unele nuanțe din obârșia de botez a semințeniei sale pe linie maternă.
Numele „Cereaciukin” este format din supranumele (porecla) „Cereaciuk” cu rădăcini ucrainene, ducând spre „cerciuk”, care era varianta livrescă a cuvântului „cerneț” (cum ar veni, „cernitul”), în traducere însemnând „monah/ călugăr”. Pe de altă parte, este puțin probabil ca Cereaciukinii să fi fost monahi, deoarece acestora le era interzis să aibă familie, copii. Mai curând, Cereaciukin putea fi numit omul cu un mod de viață ascetic.
În ce-l privea pe Nichita, poetul nostru, nu prea avea el ceva în comun cu ascetismul…
Nu pot spune nici dacă se știu unele lucruri esențiale despre originea și devenirea ca militar de profesie a bunicului Nikita Cereaciukin. El a fost un cazac născut în stanița Konstantinovka din Primul District al regiunii Armatei de pe Don (azi: orășelul Konstantinovka, regiunea Rostov; cam de pe la Șolohov, să zicem). A fost fiul sotnicului (ofițer de cazaci, echivalent în grad cu locotenentul) Vasili Kornilovici Cereaciukin, născut în stanița Kocetovskaia. Nikita Cereaciukin a fost elev în Corpul de Cadeți de pe Don, al școlii de cavalerie din Nikolaev (de gradul întâi), după care a absolvit cursurile de pe lângă Direcția Principală a Instituțiilor Pedagogice Medii. În septembrie 1892, i se acordă gradul de sublocotenent de cazaci (horunjii), peste patru ani – cel de sotnic, în 1899 – de esaul (grad între locotenent și căpitan), în iunie 1903 – căpitan, iar din aprilie 1906 – superior în armată (starșina = maior).
A participat la Primul Război Mondial. A avut mai multe funcții în regimentele de cazaci de pe Don, apoi a fost ofițer-educator în Corpul de Cadeți din Voronej.
A participat la Războiul Civil din Rusia, la răscoala cazacilor de pe Don contra bolșevismului. În 1918 este avansat la gradul de locotenent-colonel, în 1919 – cel de general-maior.
Există câteva versiuni ale evacuării familiei Ceareaciukin, care s-a întâmplat pe 2 noiembrie 1920 din orașul Eupatoria din Crimeea pe dragorul „T – 412”. Unii spun că a ajuns în Constantinopol, de unde, peste o lună, ar fi plecat în România. Alții susțin că, de fapt, pe timp de vreme rea, nava s-ar fi rătăcit, în loc de Turcia ajungând în portul Constanța. Altcineva se dă cu părerea că familia generalului Cereaciukin nu a reușit să se îmbarce pe ultima navă care pleca din Crimeea spre Constantinopol și a ajuns, pe o barjă, în România. Versiunile, ca niște opinii aproximative, precum ar spune vreun matematician…
Apoi familia Cereaciukin se stabilește la Ploiești, unde, în 1933, fiica ei Tatiana, se căsătorește cu Hristea Stănescu. Iar generalul ar fi plecat din România, stabilindu-se în Bulgaria, unde mai activa statul major al cazacilor de pe Don. Se zice că ar fi fost pe acolo până pe la sfârșitul celui de-Al Doilea Război Mondial, după care urmele i s-au pierdut. A fost distins cu câteva ordine și medalii.
Bunica lui Nichita Stănescu pe linie maternă a fost Maria Iosifovna Tiurmorezova, născută în 1873 în familia unei starșini (maior de cazaci). Mama poetului nostru, Tatiana, născută la Voronej în 1910, a mai avut doi frați: Vasili (27.X.1899 – ?), ofițer de cazaci; Iosif (1904 – ?), pisar. În 1921 ambii se mai aflau în România.
Numele bunicii, Tiurmorezov, constă din două rădăcini substantivate: «тюрма» și «рез» („tiurma” și „rez”). În vechile graiuri rusești, „tiurma” însemna „închisoare, ocnă, temniță”. De cele mai multe ori, la ocnă nimereau oamenii cu carte, „liber-cugetătorii”, neagreați de autorități, astfel că, în popor, atitudinea față de atare locuri de detenție nu era univocă. Spre exemplu, unul din proverbele rusești spune: „Pe cel curajos caută-l la ocnă, pe cel prost – printre popi”.
În ce privește cuvântul „rez”, el e folosit în sensul de lot de pământ atribuit cuiva; o postată dintr-un ogor mai mare. Astfel, etimologii presupun că numele Tiurmorez era dat unui om, pe moșia căruia se afla ocna locală, sau ar fi existat pe timpuri.
Conform altei versiuni, a doua parte din numele în cauză se trage din verbul „rezat’” = „a tăia”, în sensul de „a meșteri ceva, a tăia cu ferestrăul, a despica”. În acest caz, numele Tiurmorez era atribuit cuiva care construia închisori.
Ba se mai spune că, în structura și posibilele sale sensuri, subtexte, numele Tiurmorez(ov) este un adevărat monument al scrisului și culturii slavone.

Semnătura bunicului Nikita Cereaciukin

Așa arăta Școala de Cadeți din Voronej

Platoul de instrucții al cadeților generalului  Nikita Cereaciukin


vineri, 27 octombrie 2017

CHIAR AȘA, EROISM?...



Cu motivațiile eroismului, ca noblețe, duh înălțător etc., e cazul să fim cât mai circumspecți. Altfel, cum naiba, ăștia sar pe tine, dau în țara ta, ca agresori, criminali ce sunt, iar la ei acasă se fac liste de decorări a marilor cavaleri ai națiunii lor, de fapt agresori, nelegiuiți, care au comis, cică, acte de eroism, când, în realitate, dânșii au fost niște vandali, ucigași, tâlhari (trofeele pe care le-au adunat/furat)... Pe scurt, la îndemnul și asmuțarea țării lor, au ajuns sălbatici ridicați la rang de viteji, cavaleri, crimele lor fiind date drept eroism... 

joi, 5 noiembrie 2015

Constantin Cubleşan despre "Lista basarabeană"




Constantin CUBLEŞAN

BASARABIA – SENTIMENTAL ŞI POLEMIC

Fără îndoială, cel mai activ scriitor basarabean in actualitatea literară românească (prezent în numeroase publicaţii culturale şi literare, cu o frecvenţă debordantă), Leo Butnaru se ilustrează superlativ atât in poezie cat şi in proză, in eseistică, in traduceri nu mai puţin (volumele din avangarda rusă sunt fundamentale pentru cunoaşterea fenomenului in cercetarea critică a istoriografiei noastre de azi), venind acum şi cu o memorialistică (Perimetrul cuştii, 2012), oarecum aparte in volumul Lista basarabeană. Copil la ruşi (Bucureşti, Editura Cartea Românească, 2013). Spun aparte, întrucât nu avem de-a face cu o simplă rememora-re sentimentală a anilor copilăriei şi adolescenţei cat cu un angajament polemic, eseistic in fond, pe tema identităţii istoriei contemporane a Moldovei de dincolo de Prut, discutând în pandant şi două cărţi ce abordează, diferit, aceeaşi chestiune: cea a Eufrosinei Kersnovskaia (Cat valorează un om, 12 caiete cu”sute şi sute de pagini”) şi cea a lui Victor Erofeev (Enciclopedia sufletului rus, „roman-eseu, asta cred că este anume”), completându-se reciproc intr-o imagine emoţionantă şi grotescă deopotrivă, a unei lumi romaneşti (in fond) pe care cititorul nostru încă nu o cunoaşte îndeajuns, in profunzime.
Scriitorul face parte dintr-o generaţie literară apărută şi afirmată in anii de după cel de al doilea război mondial (s-a născut in 1949 intr-o comună, Negureni, de lângă Orhei), intr-o societate de-acum sovietică, oarecum îndestulătoare, in care se şcolează („elev sovietic”), dar care e marcată de reminiscenţele unui trecut dramatic nu prea in-depărtat şi a unei realităţi (in prelungire) imediate marcată de constrângeri sub semnul teroarei: „Unii consăteni (ne) mureau in accidente la tăiatul pădurii în Siberia, unde colhozul trimitea, la cererea autorităţilor locale de peste patru-cinci fuse orare depărtate, echipe de «drujbari» şi mânuitori de to-poare, în caz contrar neprimind cotă de lemn de construcţie solicitată. Astfel că, atunci când spuneam în precuvântarea la aceste amintiri din copilărie despre porumbarul meşterit sub streaşina casei noastre din scânduri, mirosind a răşină şi tămâie, eu nu aveam de unde şti că acest miros nu era unul de tămâie şi mănăstire din Carpaţi, ci altul – de Siberie, frig şi pustie,cu reni şi licheni… Până a fi lăsate în adâncul gropilor de mormânt şi a fi acoperite cu ţărână, sicriele negurenilor miroseau încă a răşină ce se coagulase pe lângă sârma ghimpată a Gulagului”. Dar evocarea copilăriei are seninătatea şi jovialitatea cu care satul însuşi – oamenii şi copii împreună cu care se joacă, învaţă şi munceşte – îl înconjoară, protejându-i oarecum evoluţia inocentă în ani, în viaţă: „Haideţi să păstrăm şi în continuare starea de naivitate fantezist-creatoare a copilăriei noastre, pentru a vedea şi pricepe (şi accepta) cum, departe, la marginile orizontului, unde un pandant al curcubeului îşi face delta în ţărână (…) copilul (care am fost, care aţi fost) prinde a aştepta, şi tot aşteaptă să prindă ceva, însă pluta undiţei nu se scufundă în băltirea-deltirea curcubeică, pentru că, deocamdată acel peştişor de aur înoată a alint doar pe creasta, în zenitul arcului multicolor”. În această aură se coagulează romanul copilăriei sale („Copilăria se converteşte în roman – ca parte a simfoniei cunoaşterii de lume şi de sine, a devenirii «exterioare» şi autodefinirii”). Avem de-a face astfel cu „un roman memorialistic”, în care sunt evocate „momente din copilărie”, autorul relatând („ce mi s-a întâmplat chiar mie”), cu o sinceritate cuceritoare, fapte de un eroism juvenil, portrete ale părinţilor, rudelor şi ale oameni-lor apropiaţi, prinse în episoade conflictuale ce au marcat viaţa satului din acei ani, totul cu o degaja-re în scriitura narativă, capabilă a cucerii cititorul şi a-l emoţiona, introducându-l într-o epopee a cotidianului convenţional, nu lipsit însă de poeticitate, căci Leo Butnaru este, nu-i aşa, un poet veritabil. Se vorbeşte astfel despre situaţia părinţilor („părinţii mei erau simplissimi ţărani proaspăt şi dureros desproprietăriţi de colectivizarea ruso-sovietică”), despre jucăriile cu care se delecta la ţară („vioara din hlujan de cucuruz”, „telefonul din şnur simplu, la capete cu cutii goale de chibrituri”, „tractoraşul din mosor simplu de aţă cu propulsie din cauciuc răsucit în interiorul său” etc.), despre şcoală şi abecedar, despre cărţile pe care ar fi vrut să le ai-bă şi să le citească („Vieţuind într-un mediu colonial, de valori rătăcite aiurea şi noi rătăciţi de va-lori, copilăria mea nu avea nici pe departe atâtea cărţi, pe cât ar fi vrut să le citească, iar cele care îi cădeau sub ochi de multe ori aduceau a abjectă parodie ideologizată”), despre filmele văzute la un cinematograf improvizat („Spectacolul cinematografic îl asigura o instalaţie itinerantă, ce deservea câteva localităţi/…/ Fiecare colhoz trimitea o maşină în satul vecin, de unde prelua mecanicul cu tot cu aparatură”), dar şi despre prigonirile naţionale de imediat după război („evreii din Negureni fuse-seră adunaţi în ghiol şi mânaţi cu o dârjală de un biet cioban tânăr şi prost, care le cerea imperios şi mânios să se cufunde în apa mâloasă”), despre închiderea bisericii („cum venea vorba despre închiderea bisericii, Negurenii se puneau vârtos pe blesteme şi sudălmi”), despre dispoziţia drastică a lui Hruşciov („un megaloman fantezist, cam brutal, cam nu prea instruit, cam soldăţoi”) de a lichida caii pentru a fi înlocuiţi de tractoare („bieţii căişori, aceşti oneşti trudnici ai satelor noastre, erau urcaţi, câte trei-patru, în caroseriile maşinilor şi duşi «la carne», la abator”), despre anii de foamete de după război („nu trecuseră mulţi ani după cumplita foamete”) ş.a.m.d., totul relatat direct, prin ochii copilului de atunci dar cu fireasca cenzură a scriitoru-lui de acum, ca într-o recapitulare a unui timp mar-cat de istoria vremii: „Acesta ar fi să fie portretul copilăriei noastre şi al înaltului duh protector care ne-a însoţit pe parcursul ei, pentru ca, la un timp fixat de zodii, să ne petreacă pe porţile de aur in lumea mai mare, mai vastă, a adolescenţei, de un-de, pe porţi de plumb, aveam să ieşim spre imensitatea lumii maturităţii supuse grelelor încercări de obscurantismul unei exclusiviste ideologii sugrumătoare de libertate”.
Calitatea „romanului” copilăriei sale, pe care Leo Butnaru il recompune din nenumărate tablouri de viaţă autentică, rezidă in tocmai caligrafia elegantă a relatării, a povestirii oarecum reţinute, fără excese in edulcorarea acestora dar şi fără atacuri pătimaş partizane la adresa atâtor privaţiuni de or-din social şi moral, pe care le-a suportat in acei ani, odată cu întreaga colectivitate a satului său, a ţării, la drept vorbind. E o carte-mărturie, simplă şi adevărată, sinceră şi demonstrativă, din care nu lipsesc pasaje de o caldă evocare a naturii locuri-lor natale, de care sufletul său poetic se simte mereu şi indestructibil legat: „îmi amintesc că, uneori, primăvara venea foarte devreme, cu toporaşi – flori ale niciunui călău. Şi cu închipuirea de cântec a piţigoiului! Frânturi de triluri, mici partituri bizare, zise parcă dintr-un nai de zăpadă pe ducă – melodia ţine doar pană sârguincioasa suflare a păsării topeşte florile dalbe ale ultimei ninsori. Cu rândunelele aliniate pe liniile de telegraf./ Primele zile de primăvară, in care priveam nu că atent, ci cu in-cordare de… titan, să pot surprinde adevărul a ce-ea ce ni se spunea la şcoală – că: natura învie. Aşa va învia şi omul, ca mugurele, ca ghiocelul ce apare de sub zăpadă, ca firul de iarbă…”
Pe cat de temperată nostalgic este prima parte a cărţii, Copil la ruşi, pe atât de polemic este comentariul eseistic al celei de a doua părţi, Lista basarabeană şi nu mai puţin a celei de a treia părţi, Românii şi enciclopedia sufletului rus la care se adaugă epilogul, in felul său exegetic, intitulat Gombrowicz: idei (şi) pentru realitatea românească. Acestea nu sunt pagini memorialistice dar vin să completeze, dintr-o altă perspectivă, istoria ani-lor copilăriei evocate, cu fapte de un dramatism şocant pe care Leo Butnaru le recomandă cititori-lor in completarea imaginii acelui univers, a acelei lumi din care el a pornit spre viaţă şi pe care nu atât el cât omenirea nu are dreptul a le uita, a le trece cu vederea, azi. Este vorba de jurnalul Eufrosinei Kersnovskaia („boieroaică la 33 de ani, de profesie «civilă» medic veterinar”), intitulat Cât valorează un om, reprezentând jurnalul ei din deportarea siberiană, unde fusese trimisă odată cu o numeroasă populaţie de romani basarabeni, in ideea nedeclarată făţiş, de exterminare a acestei popula-ţii. Ea propune o listă – o altă listă a lui Schindler, cu trimiterea, pe care o face Leo Butnaru, la filmul lui Steven Spielberg – a celor deportaţi, din Basarabia, şi din care „nimeni dintre acei nenorociţi nu mai avea să se întoarcă la Soroca”. Relatările boieroaicei sunt cutremurătoare, începând chiar cu acel moment al îmbarcării oamenilor în trenurile morţii, pe care scriitorul basarabean le reţine în comentariul său: „Era ziua de 13 iunie 1941, când Eufrosina Kersnovskaia se pomeneşte înghesuită într-un vagon pentru vite, peste ani scriind în ego-textul său memorialistic: «Astăzi nu mai ţin minte cum nimerisem în acel vagon. Îmi amintesc doar de gloată, de soldaţi, de ţipete, ghionţi, îmbulzeală în vagonul supraîncărcat cu oameni buimăciţi şi sfâşiaţi». Acolo, în gara de la Floreşti, unde, dincolo de scândurile grosolane ale vagonului, foşnea ciudat stufărişul oglindit în apele Răutului… Răutul parcă ar fi prevestit răutatea care o aştepta, de aici încolo, spre zările siberiene, închise, haşurate de sârma ghimpată a Gulagului…” Desigur, propunerea pentru un film, cu această listă basarabeană, ar avea un impact în public la fel de puternic precum a avut şi filmul lui Spielberg. E o provocare aruncată cineaştilor noştri, din Bucureşti sau din Chişinău.
În comentariul cărţii lui Victor Erofeev („În această cercetare ca şi culturologică dar, concomitent, şi politică, autorul generalizează mentalitatea rusă, experienţa istorică a omului patriei sale”), Leo Butnaru este încă şi mai polemic, efectuând nu atât o exegeză literară cât o interpretare sociologică punctuală pe marginea textului, cu incitante raportări şi paralelisme între ceea ce poate constitui esenţa spiritului naţional rus, basarabean sau românesc. E un angajament critic ce merită atenţie aparte. Voi reţine însă, între altele doar trimiterea către mitul Meşterului Manole, cu o conotaţie originală, nici vorbă, anume aceea că alegerea femeii unuia dintre zidari, care să fie sacrificată în pereţii bisericii, a fost o simplă tragere la sorţi de tip ruletă rusească („ruleta românească”). E o interpretare ce împinge în derizoriu sensu-rile legendei. Alegerea soţiei Meşterului nu a fost un joc hazardat al acestuia ci, dacă vreţi, un joc, cât se poate de tragic, cu destinul, cu soarta, cu propria desăvârşire umană prin creaţie. Ceea ce este cu totul altceva decât o aventuroasă provocare a morţii printr-un gest ce mizează pe pura întâmplare. În fine…
Copil la ruşi de Leo Butnaru este o carte document, realizată cu mijloacele unui discurs romanesc, de cea mai bună factură memorialistică.

luni, 17 august 2015

RUŞII & ROMÂNII


Leo BUTNARU 

SCRIITORII ŞI PATRIA 

(Ruşii & Românii)


            După ce citeşti „Enciclopedia sufletului rus” a lui Viktor Erofeev, din cele dezvăluite şi taxate drastic de autor, ai putea spune că, pe lângă atâtea alte carenţe ale sufletului slav, aplecarea acestuia întru beţie ar fi ca şi... floare la ureche. În numita enciclopedie – nestandard, bineînţeles, dusă spre beletristic, dar nicidecum simplificată în entropia ideatică, tematică, în nuanţe şi modalităţi stilistice de a sintetiza din ele, în cel mai liber şi liberal mod, o tipologie, precum spune titlul cercetării-naraţiuni – cea a sufletului rus, Erofeev e vehement-crescendo, sfidător, scandalos chiar – remarca Ioan Bogdan Lefter – în „a deconstrui mitologia naţională şi naţionalistă, gândirea etnicistă în genere”, ceea ce „e opusa ideii înseşi de «reprezentativitate»”. Pe când scriitorul, („ne”)patriotul Erofeev avansează exact pe invers – dinspre setea orgolioasă de „reprezentativitate” spre minimalizarea parşivă, grosolană. Pentru că, să vedeţi, într-un final de fragment-capitol, cu cine este asemănat(ă) rusul/ Rusia, la ce este ea (re)dusă (pe pustii!): „Rusul constă din „nimic”, care include în sine „totul”. Rusul consideră că lui nu-i aparţine nimic. Rusul consideră că lui îi aparţine întreaga lume... Ieri – totul, astăzi – nimic, pentru mâine – din nou totul. Dacă ar fi să cultivi (culturalizezi) şi să-i dai turaţii acestui stil „totul-nimic-totul”, ai putea ajunge o ţară la modă, precum Nepalul”. Vă puteţi imagina aşa ceva? Rusul „patriot sadea” (patriotismul ajuns mai că „profesie” aţâţată de spiritul imperialist, preluat, vanitos, de Putin) sigur că nu-şi poate crede ochilor ce-i este dat să citească... Deoarece adevărurile necruţătoare dor. În special suferă tocmai ruşii care au vrut permanent să fie şi au crezut, cu mici sincope, că chiar sunt extrem de reprezentativi, unici şi – sancta simplicitas! (autorul îi zice „naivitate de peşteră”; adică, naivitatea... troglodiţilor, ar ieşi...) – inegalabili, în lume, între popoare. Vorba aia cu olimb(ur)icul... Pământului. Anume că... Mesianici şi pretutindeni s-au vrut. Şi, mai ales, în centrul centrului să fie.  Dacă nu iubiţi, acceptaţi fără crâcnire, dânşii ţineau (cu dinţii şi... dinţoasele şenile ale tancurilor!) să fie. Şi iată, vine unul de al lor, Viktor Erofeev, şi dă peste cap mitologia enigmaticului suflet rus; înţeapă acest suflet în cel mai nevralgic punct al său, în „fibra” ce declanşează cea mai insuportabilă durere! Şi nu puteau unii, deloc puţini, să nu califice (nu şi să: clarifice) ideile din „Enciclopedie...” decât mişelească lovitură pe la spate. Tăiş înfipt în trupul general – poporul, naţiunea, patria, matuşka-Rusie...
            Uite, la acest capitol noi, românii, nu am fost „contaminaţi” de verva adevărului (ex)spus atât de necruţător. Parcă nu am fi intrat în riscantă, dar vindecătoare coliziune. În această nu prea voluminoasă „enciclopedie...” e de o mie de ori mai multă satiră şi sarcasm, decât în toată istoria literaturii, filosofiei şi istoriei româneşti (în ce ne priveşte pe noi, în ce-i priveşte pe alţii – adversarii în istorie).  Ceea ce ar avea, implicit, în comun astea toate, ar fi orientarea reflexivă, mai mult sau mai puţin obiectivă. Orientată (şi) asupra noastră, a poporului român, autoreflexia. O deloc flatantă spunere de sine. După micile scandaluri ce apar din când în când, la noi, legate, de obicei,  de insignifiantele îndrăzneli ale mai tinerilor intelectuali de a fi neceremonioşi cu Mama-Patrie-Românie-Ană, cu tatăl-stat-Meşterul-Manole, cu naşul-luminofor al totalităţii culturii noastre Mihai Eminescu, reiese că, în mare, românimea e din specia ruşilor anti-Erofeev. (Şi) din acest motiv nu (prea) place Goma. În atitudinea sa faţă de toate ale poporului, naţiunii, el e mai aproape de Erofeev.
           La rândul său, Erofeev nu e un deschizător de... atitudini neceremonioase faţă de ai săi. Să ne amintim de poetul Mihail Lermontov care, la 1842, scria:
„Adio, tu, Rusíe nespălată,
Ţară de domni, tărâm al robilor,
Rămâne-ţi, voi, mundire-albastră pată,
Şi tu popor umil, supusul lor”.

marți, 2 iunie 2015

TOTUŞI, ÎN POLONIA, INTELECTUALII NU SUNT… ÎMPUŞCAŢI



GOMBROWICZ: IDEI (ŞI) PENTRU REALITATEA ROMÂNEASCĂ

                                                  (Fragment)

…Ce bine că polonezul Witold Gombrowicz nu intră în raza de autoîmputernicire a agenţilor „noştri” de... anti-circ[u(r)laţie]! Încât marele scriitor mărturiseşte/ comentează: „Mi s-a întâmplat odată să particip la una dintre reuniunile poloneze consacrate reconfortării reciproce şi încurajării spirituale.... unde, după ce s-a intona «Rota» (imn patriotic polonez – l. b.) şi după ce s-a dansat un cracoveac, a fost ascultată prelegerea în care vorbitorul glorifica poporul pentru că «noi l-am dat pe Chopin», pentru că «o avem pe Maria Curie-Sklodowska», precum şi pe Slowachi şi pe Mickewicz, ba că am fost şi bastionul creştinătăţii (atenţie! Ce spunem noi despre un român atlet al creştinismului? – l. b.)... Vorbitorul îşi explica sieşi şi celor adunaţi acolo că suntem un popor mare, ceea ce poate că nu mai stârnea entuziasmul ascultătorilor (cărora le era cunoscut acest ritual – luau parte la el ca la o slujbă religioasă de la care nu trebuia să te aştepţi la surprize), dar era acceptat un soi de satisfacţie că a fost îndeplinită o îndatorire patriotică. În ce mă priveşte, resimţeam ritualul ca provenit din iad, iar această slujbă religioasă naţională devenea pentru mine satanic batjocoritoare şi răutăcios grotescă.  Glorificându-l pe Mickiewicz, ei înşişi se umileau, lăudându-l pe Chopin, demonstrau tocmai faptul că nu erau pe măsura lui Chopin – şi desfătându-se cu propria lor cultură, îşi dezvăluiau propriul lor primitivism”. Ajuns aici, mai că-mi vine să-i calmez pe agenţii noştri de circ[u(r)laţie] că nici pe o clipă nu mi-a venit în minte să substitui numele lui Mickewicz cu cel al li Eminescu, pe cel al lui  Chopin – cu al lui Enescu... „Nu, noi nu avem nevoie de un Gombrowiczescu!” – ar striga oponenţii.
Iar marele, temerarul polonez nu se opreşte doar la cele citate deja, ci mai continuă (impertinentul, necuviinciosul, nepatriotul, duşmanul propriului popor!): „Mi-am dat seama că doar o schimbare radicală a tonului poate aduce eliberarea. M-am străduit deci ca în glasul meu să se ivească o notă de desconsiderare şi am început să vorbesc ca un ins care nu acordă prea mare însemnătate realizărilor de până atunci ale poporului, al cărui trecut valorează mai puţin decât viitorul – pentru care legea principală este legea actualităţii, dreptul la o maximă libertate spirituală în momentul respectiv. Stăruind asupra elementelor străine din sângele Chopinilor, al Mickewiczilor, al Copernicilor (ca nu cumva să se creadă că am ceva de ascuns, că ar fi ceva ce mi-ar putea reduce libertatea de mişcare) am spus că nu trebuie luată prea în serios metafora că noi, polonezii, i-am «dat», întrucât ei doar s-au născut în mijlocul nostru. Ce-are de-a face cu Chopin coana Kowalska? Faptul că Chopin a scris balade face oare să sporească cu un dram greutatea specifică a lui nea Powalski? Oare lupta de la Viena poate să aducă măcar o fărâmă de glorie lui Ziebicki din Radom? Nu, nu suntem (am spus) moştenitorii nemijlociţi nici ai măreţiei, nici ai micimii trecutului, nici ai înţelepciunii, nici ai prostiei, nici ai virtuţii, nici ai păcatului şi fiecare este responsabil doar pentru el însuşi, fiecare este el însuşi”; „Am spus că dacă un popor cu adevărat matur trebuie să-şi judece cu moderaţie meritele proprii, un popor cu adevărat vital trebuie să înveţe a le bagateliza, trebuie neapărat să trateze de sus tot ce nu reprezintă problemele lui actuale şi devenirea lui contemporană...”

miercuri, 4 aprilie 2012

ECOUL DURERII DIN SĂRCIA ROMÂNĂ, DIN SERBIA


Primesc de la prietenul şi colegul Lucian Marina textele de mai jos, pe care le public dimpreună cu condoleanţele ce i le exprim de aici, din apropierea Nistrului, din preajma cetăţilor româneşti din lungul acestui fluviu al pătimirilor noastre.
l.b.

Stimati colegi si prieteni,
Va mulţumesc pentru cuvintele de condoleanta exprimate.
Durerea e mare si cand iti pierzi un coleg, prieten sau o ruda dar cand moare MAMA esti orfan, în special daca tata e decedat deja de 14 ani.
O vom pastra in vesnica amintire pe mama mea, Livia-Leana MARINA (nascuta Brenici), respectata si in tara si strainatate
A fost pionier in aplicarea noilor metode de predare a limbii romane literare in perioada grea postbelica cand nici pentru scolile generale, sa nu mai vorbim de scolile medii si cele superioare cand Voivodina si Serbia nu erau manuale in limba romana...
Astfel, in activitatea sa de pionierat a procedat la fel ca si renumitul om de stiinta profesorul universitar Dr Radu Flora care pregatea scripte si manuale pentru cursurile in limba romana pentru scolile medii si superioare, mai tarziu si pentru universitate.
Livia MARINA, invatator partizan, instruita la Progimnaziu si Liceul din Varset, respectiv Internatul Român pentru Fete din Varset de renumiti pedagogi de scoala veche, invatatori contractuali din Romania, dupa ce un deceniu a fost invatatoare la sat, la Voivodint si la Straja, unde a fost si directoarea Scolii cu opt ani in limba romana, cand in anul 1962 a inceput sa lucreze la Varset la  Scoala generala OLGA PETROV RADISIC, a lucrat si la Scoala de Aplicatie a Scolii Normale unde a fost mentor viitorilor invatatori romani, temelia viitoarei elite romanesti din Voivodina.
Livia Marina învăţătoare la Straja, anul de învăţământ 1957-1958
În activitatea sa a practicat metode noi, necunoscute in practica invatamantului roman din Serbia, in special ca, atunci in perioada postbelica, nu mai era doar invatamant romanesc, ci invatamant cu cursuri de predare in limba romana in baza Planului de invatamant si a Programei analitice stabilite de Ministerul Invatamantului Serbiei.
A insusit un bagaj de cunostiinte noi si privind metodele de invatamant din Tara-Mama, Romania, dar si din Franta si alte tari, a inceput sa aplice metode pe care unii la inceput nu le-au inteles sau le-au acceptat, dar a fost incurajata de regretatul om de stiinta Radu Flora si prin activitatea bogata pe care a desfasurat-o a adus contribuţie imensurabilă la îmbunătăţirea învăţământului la românii din Voivodina.

luni, 9 mai 2011

Dacă vă interesează eseul



Îl puteţi citi în variantă de revistă (Sud-Est, 2008, Nr. 1, 2) la următoarele adrese:

 https://leo-butnaru.blogspot.md/search?q=enciclopedia+sufletului+rus

luni, 21 februarie 2011

Cazul Nikita Hruşciov - Erns Neizvestnâi


DUPĂ GROPARI – VINE ARTISTUL…

„Aici odihneşte…” – Exact, aşa „sună”… mut, pe nenumărate pietre de mormânt, cel mai popular început de epitaf, continuând cu: „…robul Lui Dumnezeu…”
Însă în cazul pe care îl invoc ad hoc robul parcă nu fusese al Celui de Sus, ci al… Celui de Jos, din tenebre, – fusese robul diavolului întruchipat în ceea ce se numea comunismul sovietic. Chiar el, acest rob, în 1960 proclamase sus şi tare, îngâmfat şi… necontrolat, că următoarea generaţie de oameni sovietici avea să trăiască în… comunism. Acesta (acela), comunismul, urma să fie dat la cheie exact în anul… 1980! Trebuia să-l prind şi eu, cel care, la acea vreme, aveam să fiu în floarea vârstei a trei decenii de viaţă. Dar slavă Domnului, a trecut de la noi paharul acela… Cu forţe unite ca nicicând altădată, cele 15 republici unionale au demolat cu incredibil succes mastodontul cu picioare de argilă – URSS…
Apoi să luăm cazul şi din alt unghi de apreciere. Cel din mormânt, robul tenebrelor, pe când era în plină fală triumfală bolşevică, îl înjurase, îl ameninţase pe cel care, peste ani, parcă i-ar fi fost, implicit, unul dintre gropari. Mai bine zis, el a venit după ce isprăviseră cu înmormântarea mahărului groparii propriu-zis; venise sculptorul care fusese solicitat să modeleze piatra funerară. Bineînţeles că nu putea să-l solicite cel din mormânt care, pe când era la suprafaţă, ba chiar în vârful piramidei puterii sovietice, îl înjurase, îl ameninţase. Solicitarea venise de la fiul ex-mahărului mahărilor, fiul numindu-se Serghei Hruşciov. Iar sculptorul, cândva înjurat, ameninţat de tatăl acestuia, nimeni altul decât Nikita Sergheievici Hruşciov, se chema Neizvestâni. Pre româneşte tradus, acest nume înseamnă: Necunoscutul. Ernst Neizvestnâi (rus.) =  Ernst Necunoscutul (rom.). Probabil, ştiţi cât de inspirat s-a dovedit a fi acest mare sculptor Neizvestnâi (ajuns celebru în lume) în ctitorirea monumentului funerar al celui care fusese atât de imprevizibilul, controversatul Nikita Sergheievici Hruşciov, fost prim-secretat al PCUS, mereu dezlănţuitul, iar uneori, se părea, chiar… dezmăţatul până la caricatură  conducător al fioroasei Uniuni Sovietice din anii 60 ai secolului trecut. Reproduc imaginea sculpturii funerare executată de Erns Neizvestnâi-Necunoscutul, ajuns, peste ani, celebru, extrem de… Cunoscutul. Reţineţi delimitarea, ruptura în zig-zag dintre alb şi negru, ce simbolizează contradicţia dintre aşa-numitul „dezgheţ hruşciovist”, condamnarea cultului personalităţii lui Stalin şi, în scurt timp, revenirea şi la îngheţ, şi la cultul personalităţii, şi la…

                  De la dezgheţul - la re-îngheţul hruşciovist

Dar ce spusese cel din mormânt, mahărul mahărilor bolşevici, despre tânărul sculptor Ernst Neizvestnâi, în anul 1962? Vizitând expoziţia din Sala Manejului moscovit, cel „mai la vale” de Kremlin, prim-secretarul PCUS se dăduse cu părerea-concluzie (pentru toţi!) că Neizvestnâi practică „o artă degenerativă”. Şi acesta fusese începutul. Pentru ca, peste câteva luni, spre sfârşitul aceluiaşi an, la întâlnirea cu intelectualitatea de creaţie, după ce, în largă ochire asupra artelor, l-a înfierat pe tânărul poet Andrei Voznesenski, Nikita Hruşciov trece, furibund, şi la tânărul sculptor Erns Neizvestnâi. Precum în alte cazuri similare, care l-au avut de protagonist (tot aici, pe blog) de asemenea pe ex-prim-secretarul dezlănţuit, care ajunsese chiar să bată cu pantoful său (partinic) în înalta tribună a ONU, voi reproduce pasaje din stenograma respectivei întruniri.
Prin urmare, după ce-l înjurase pe Voznesenski, ceva mai la vale Hruşciov zice (păstrez incoerenţa oralităţii vel-politrucului. – L.B.): „Dar eu, tovarăşi, nu pricep un lucru. Iată sculptura lui Neizvestnâi. Asta să fie sculptură? Vă cer iertare, eu am discutat cu dânşii (e vorba de mai mulţi artişti plastici, la expoziţia din Sala Manejului. – L.B.), şi când am văzut asta, i-am întrebat: „Ascultaţi, voi, tovarăşilor, oare voi să fiţi bărbaţi adevăraţi? Nu care cumva sunteţi pederaşti, scuzaţi de cuvânt? – le zic. – Pentru că asta nu e decât pederastie în artă şi nicidecum artă”. Aşadar, zic, de ce pederaştilor li se dă zece ani [de închisoare], iar ăstora li se dă ordine, medalii ar reieşi? De ce? (Aplauze.) Dacă societatea judecă aşa ceva drept crimă, păi asta se referă şi la aceşti doi tipi. (La Neizvestnâi şi la pictorul Jutovski. – L.B.) Unde mai pui că asta e mai mult, decât! pentru că el creează, şi el, cum s-ar spune, vrea să influenţeze societatea. Numai că el o face nu pentru dânsul, nu pentru înfrumuseţarea propriei case. Suntem îndemnaţi de unii să fim asemenea lui Noe şi să luăm de toate în Arcă. Eu nu ştiu dacă Noe într-adevăr a luat tot ce era curat, dar şi necurat. Eu gândesc că Noe nu era om prost şi, probabil, nu a luat. Nu e decât o născocire. Probabil, nu a luat. A? Ce spuneţi? (Din sală se aud strigăte: „A luat!”) Hruşciov: – A luat? (Râde. Râde îndelung. Tace.)”
După un timp, revine la sculptorul Neizvestnâi:
„Acum iată că acest Neizvestnâi (Necunoscut) nu a expus nimic necunoscut. Dar deja crede că e cunoscut. După mine, aceşti sculptori sunt nişte mediumi. Iată-i că au pictat, au modelat, au cioplit, au creat, iar noi ne tot învârtim şi nu înţelegem: ce-i asta? Reiese că vinovaţii am fi noi. (Pauză lungă, lungă. Sala a amuţit.) Dacă aceşti tovarăşi necunoscuţi ar deveni tovarăşi cunoscuţi şi şi-ar crea propriul lor Comitet Central, voi, probabil, nu ne-aţi fi invitat la această şedinţă. Însă noi v-am invitat!!! (Aplauze îndelungate.)”
Peste un alt răstim, Hruşciov revine iar la cazul Neizvestnâi, întrerupând pe cel care vorbea de la tribună, replicând:
„Haideţi să ne întrebăm, oare aşa ceva trezeşte vreun sentiment oarecare? Nici nu pot şti câte mijloace consumă el. Acest Neizvestnâi/ Necunoscut este destul de izvestnâi/ cunoscut dacă e să calculăm cât cheltuie pentru el statul. Asta e. (Pauză. Cineva îi şopteşte ceva lui Hruşciov.) Hruşciov urlă la Neizvestâi: – Dragul meu, ştii tu oare cât trebuie să muncească un miner, pentru ca să extragă o atare cantitate de aramă? (Oare nu de acolo i-a venit lui E. Neizvestnâi ideea să-i sculpteze capul lui Hruşciov în aramă? – L. B.) Ştii tu oare? Nu, nu ştii. Iar eu ştiu. Pentru că eu însumi am fost miner. Ce, asta cade din cer? Iată că-i spun tovarăşului Şelepin, el e cu controlul partinic de stat: Verificaţi, de unde ia arama. Poate că Uniunea Artiştilor Plastici repartizează iraţional arama pe care o primeşte? (Voci din sală: „Aşa e, corect”.) Hruşciov: – Ştiu şi eu că e corect…. Iată, la noi situaţia e împinsă până la absurditate…. „E artist”, – mi se spune. Ei şi ce dacă e artist? Cu ce e mai bun el decât un muncitor? „Trebuie să-i intrăm în situaţie – e natură”.  Dar ce iese din asta, tovarăşi? Iată-l pe el, stând, ca Napoleon, pe malul râului, cu braţele încrucişate la piept, iar pe-alături, pe râu, – îmi cer scuze, – pluteşte un rahat, iar noi trebuie să privim aşa ceva. Şi asta dumneavoastră numiţi artă…”


Ernst Neizvestnâi discutând cu... Hruşciov (1974)  



                                  Raport  de forţe în posteritate...

duminică, 12 decembrie 2010

CINEVA, NAIVUL, GÂNDEŞTE CĂ LUMEA…

                                    *                 *   
                                             *
          Îmi zic că rar confrate-scriitor care nu a folosit sau nu s-ar fi gândit să folosească în vreun context anume celebrul, seducătorul adagiu „Frumuseţea va salva lumea”. Mi s-a întâmplat şi mie să apelez, nu o singură dată, la metafora în cauză. Dar, la un moment dat, citesc la Erofeev (nu mai sunt sigur dacă la Venedikt sau la Viktor… pare-se la Viktor, totuşi, în Enciclopedia sufletului rus…) că – reţine, lume! – nicăieri în opera lui Fiodor Mihailovici Dostoievski nu veţi găsi „o atare frază” (care, ar reieşi, i se… atribuie).
              În primul moment, am rămas de-a dreptul contrariat de respectiva aserţiune dubitativă. Şi – hai prin lume! Cu cercetatul, cu întrebatul, cu precizatul: A spus sau nu a spus, a scris sau nu a scris aşa ceva Dostoievski?
             Mai întâi am încercat să-mi dau la maxim memoria, ca să aflu dacă mi s-a întâmplat să întâlnesc undeva la marele prozator ideea cu Frumuseţea. Parcă da… Dar unde anume?... Uite, de aici şi regretul că de cam mulţi ani nu am recitit Dostoievski… Şi câte altele nu am mai recitit… Ar trebui, dar… Cam suntem lipsiţi de… darul timpului necesar pentru revenirile necesare.
            Acum câteva săptămâni, la Iaşi, l-am întâlnit pe unul dintre exegeţii creaţiei lui Fiodor Mihailovici – pe Serghei Belov, venit din Sankt-Petersburg la manifestările legate de comemorarea a 100 de ani de la moartea unui alt mare prozator, Lev Tolstoi.
           [De altfel, fără a-l considera pe autorul romanului „Război şi pace” rival… – sau, cine ştie? – Dostoievski îi scria soţiei (în decembrie 1874): «Ieri am citit în „Grajdanin” (Cetăţeanul) că Lev Tolstoi şi-a vândut romanul (Anna Karenina) la „Russki vestnik” (Vestitorul rus), 40 de coli, cu câte 500 de ruble coala... Iar mie nu se puteau hotărî să-mi dea barem 250 de ruble, pe când lui Tolstoi, fără probleme, i-au plătit câte 500! Mda, prea ieftin mă preţuiesc ei, fiindcă eu îmi duc existenţa din muncă». Această constatare amară consună, dramatic, cu remarca lui Vigny: A te naşte fără avere e cea mai mare nenorocire…]
           Colegul de pe malurile Nevei mi-a spus exact următoarele (eram împreună cu Nichita Danilov şi cu poetul din Moscova Evgheni Stepanov): «Fraza este din romanul „Idiotul”, dar sună altfel: „Krasotoiu spasiotsea mir” (Prin frumuseţe lumea se va salva)». I-am mulţumit dlui Belov, chiar dacă, revenit la Chişinău, căutând în celebrul roman, fraza am găsit-o totuşi în… prima variantă, cea mai invocată: „Frumuseţea va salva lumea”. Bineînţeles, memoria dlui Belov, coleg aflat la vârsta de 76 de ani, putea să-şi permită o mică imprecizie. E de înţeles, pentru că ni se mai întâmplă şi nouă... Dar totuşi, unde se află varianta – prima, a doua? – „Prin frumuseţe lumea se va salva”?
           Dragă cititorule, dai de ea în „Fraţii Karamazov”. Şi ea, această variantă, trebuie considerată de bază, Prin Frumuseţe subînţelegându-se Chipul Mântuitorului, Chipul lui Hristos.
           Între cele două variante ale adagiului există, însă, o deosebire, şi nu doar de nuanţe… Fraza din „Idiotul” (scrisă prima, în ordine cronologică, 1868) e una de plan ideatic secund, dacă ne gândim că în „Fraţii Karamazov” (1880) este solicitată contribuţia lumii însăşi întru salvarea sa (prin frumuseţe). În primul caz, lumea pur şi simplu … „aşteaptă” să fie salvată.
           În ce mă priveşte, am îndrăznit să glosez la această mare temă cu un scurt poem, scris la sfârşitul secolului trecut şi publicat în volumul „Pe lângă ştreang, steag şi înger” (Ed. Dacia, 2003); poem ce are şi un… versant românesc:

SCRISOARE ÎN ZONA LIBERĂ DINTRE
                     RAI ŞI IAD

=d=

Frate Fiodor Mihailovici D.
deja nimeni nu mai crede că
frumuseţea va salva lumea
dar
cineva naivul gândeşte că lumea
ar trebui să salveze frumuseţea...

=b=

Domnule Lucian Blaga
vă rog a nu vă supăra
însă
în ultima vreme (sper
nu cea de pe urmă…)
de cum merg la ţară
constat că
veşnicia a murit la sat…

                          Leo Butnaru

---------------:::::::::::::::::::--------------

luni, 3 mai 2010

O RADIOGRAFIE...


Conferinţa
Leo Butnaru:
O radiografie a spiritului basarabean,
Joi 22 aprilie 2010, ora 18h00

Institutul Cultural Roman şi Asociaţia Culturală Basarabia, cu sprijinul Grupului de Initiaţive Culturale Connexions Moldavie vă invită Joi 22 aprilie 2010, ora 18h00, la conferinţa - Leo Butnaru: O radiografie a spiritului basarabean.
Moderator: Lucreţia Bârlădeanu
Sala de conferinţe va gazdui o expoziţie a pictorului Cezar Secrieru (Fălticeni-Chişinău)
Evenimentul va fi urmat de un cocktail.

Institutul Cultural Român,
1 rue l’Exposition, Paris, 75007, metro Ecole Militaire

http://www.icr.ro/paris/evenimente-6/conferinta-leo-butnaru-o-radiografie-a-spiritului-basarabean-joi-22-aprilie-2010-ora-18h00.html

vineri, 2 octombrie 2009

Eseul rus



Igor IARKEVICI*

ISTORIA FRUMUSEŢII SOVIETICE

În memoria patinajului artistic sovietic

Lumea sovietică pleacă cu greu. Ea miroase urât, tuşeşte convulsiv, vlăguită, nu mai este în stare să deosebească obiectele, uită cuvintele, dar încă nu este gata să plece definitiv. Se agaţă disperată de fiece pai. De trecuta măreţie. De imn. De uniunea slavă. De pravoslavie. De Bolşoi Teatr. De Stalin. De Vâsoţki. De literatura rusă. La urma urmelor, de frumuseţe.
Eu nu sunt comunist. Însă şi mie îmi pare rău de frumuseţea sovietică ce pleacă. Ea nu a salvat nici lumea, nici chiar Puterea sovietică. Nu trezeşte compasiune. Dânsa nu merită să fie compătimită. Şi totuşi, ţi se face milă de ea. A fost irepetabilă...
Ea nu era întruchipată, fixată în super modele şi staruri de cinema. Era revărsată pretutindeni. De aia şi era efemeră, dar destul de reală. Era severă, dar sentimentală. Avea ochi ruseşti şi pomeţi mongoli. Talie de viespe, dar totdeauna şolduri ample şi neabătut lată în spate. Buze subţiri, palide şi, nu se ştie de ce, uşor muşcate. Frunte îngustă şi urechiuşe de pisică, spălăţele.
Frumuseţea sovietică se jena ea însăşi de sine şi de aia totdeauna privea pieziş, undeva într-o parte. Era mereu îmbrăcată inexpresiv şi de o asexualitate accentuată. Sexualitatea ei se profila doar în conturul gâtului, în subconştient şi în discurs. Întruna, frumuseţea sovietică vorbea sucit, însă anume în această suceală sexualitatea ei a şi răzbit în fine la suprafaţă. Ea mirosea a benzină şi a păcat; a benzină – mai mult.
Într-adevăr, ţi se face milă de ea. Este complicat să o dai uitării.
Frumuseţea sovietică s-a născut pe sine. S-a şi crescut, s-a şi modelat ea însăşi. Era suficientă sieşi. Frumuseţea sovietică îşi era propriul promotor de imagine şi propriul visajist. Propriul chirurg plastic. Uneori, împreună cu ridurile, ea îşi tăia şi capul. Frumuseţea sovietică avea multe feţe şi chiar poziţii în spaţiu. Ea totdeauna aluneca, scăpa. Era necesar să se stea permanent cu ochii pe ea. Uneori se afunda sub pământ, se îmbrăca în marmură şi devenea metroul moscovit. Altădată creştea spre nori şi atunci devenea Turnul de televiziune Ostankino. Alteori se extindea în lăţime şi devenea (actriţa) Nonna Mordiukova sau (cântăreaţa) Ludmila Zâkina. Sau (regizorul) Serghei Bondarciuk. În alte cazuri, slăbea brusc şi deja ajungea a fi (actriţa) Marina Neiolova sau (actorul) Oleg Dal’. Uneori năştea mulţi copii şi era Mamă-eroină. Alteori avea ochi ca oţelul, şi-n acest caz era Patria-mamă. Iar când zbura în cosmos, devenea cosmonauta Tereşkova. Uneori frumuseţea sovietică urca pe tractor, de unde ajungea să fie Paşa Anghelina. Alteori se ducea în spatele frontului duşman şi devenea Zoia Kosmodemeanskaia. Uneori pleca să navigheze prin latitudini boreale şi era spărgătorul de gheaţă „Lenin”. Uneori se rotea, în salturi, pe bârnă şi era Olga Korbut. Uneori făcea carieră de succes pe linie de partid şi prin urmare era ministrul culturii Furţeva. Uneori putea să se rătăcească în pădure, în acest caz fiind Scufiţa Roşie. Uneori frumuseţea sovietică se dedubla, după care era scriitorii Ilf şi Petrov sau fraţii-atleţi Znamenski, ce concurau la probele de alergări. Iar uneori frumuseţea sovietică se putea împărţi la trei. Atunci ea devenea artistul de cinema Viţin-Nikulin-Morgunov. Sau hocheistul Mihailov-Petrov-Harlamov. După care se readuna în aceeaşi persoană, cânta sonor şi cu accent (polonez), fiind Edita Pieha. Apoi se supăra, se enerva, bătea cu papucul în masă şi atunci era Hruşciov. Pe urmă în ea erau repartizaţi cu traiul mulţi oameni, şi era apartament comun. Apoi în ea dansa Maia Pliseţkaia, şi era deci Bolşoi Teatr. Apoi o aprindeau şi ea devenea Focul veşnic. Pe urmă prin ea dădeau drumul apelor, şi devenea canalul Marea Albă – Marea Baltică. Apoi au pus-o pe şine, şi ea a devenit magistrala Baikal-Amur. Apoi au întins-o peste râul Moscova, şi a devenit Podul Crimeei. Apoi juca în Teatrul de la Taganka, prinse a se preocupa de ezoterică şi era Alla Demidova. Apoi turna filme elitare şi era Andrei Tarkovski. Apoi turna filme pentru masele largi, în acest caz fiind Leonid Gaidai. Apoi mult timp a fost plugărită, şi era pământuri desţelenite. Apoi era semănată cu culturi de primăvară şi era arătură. Apoi prin ea treceau apele, ea dădea electricitate pentru sate depărtate şi era Hidrocentrala de pe Nipru. Apoi îi creşteau coarne, dădea mult lapte şi era vaca de muls Zoika. Apoi era turnată în sticle, şi devenea vodka „Stolicinaia”. Apoi era extrasă din nisetru, şi era caviar. Apoi în ea a fost depus Lenin, şi era mausoleu. Apoi s-a măritat cu Lenin, şi deja era Nadejda Krupskaia. Apoi vorbea cu accent gruzin, şi era Stalin. Apoi Stalin a ucis-o, şi ea a devenit Nadejda Allilueva. Apoi i-au apărut cinci colţuri, şi era steaua cu cinci colţuri de pe turnul Kremlinului. Apoi i-au întins trei strune, şi a devenit balalaică. Apoi i-au rotunjit colţurile şi i s-au scos strunele, şi a devenit matrioşkă. Apoi i-au crescut aripi, ea a depăşit bariera sunetului şi era avionul „Tu-104”. Apoi i-au crescut roţi, şi era automobilul „Jiguli” modelul cinci cu salon confortabil. Apoi au îmbrăcat-o în şubă de nurcă, şi ea făcea reclamă blănurilor ruseşti pentru străini. Apoi i-au modelat nas ascuţit, şi era racheta „Sol-aer” cu rază lungă de acţiune. Pe urmă au rimat-o, au pus-o pe note, şi era melodia „Serile de la Moscova”. Apoi a prins să bea tot mai mult, îşi schimba amanţii, arunca nebuneşte cu bani şi era Galina Brejneva. Apoi a ieşit în Piaţa roşie, striga „Jos Puterea sovietică” şi era disidentă. Apoi citea frumos cu voce tare versuri, şi era Bella Ahmadulina. Apoi devenise tăcută, ocolea oamenii, se pregătea să meargă la mănăstire şi era Anna Ahmatova. Apoi s-a spânzurat şi era Marina Ţvetaeva. Apoi au prins să-i crească sprâncene stufoase, şi dânsa era Brejnev. Apoi pleşuvea şi deja era Lenin. Apoi scria versuri şi era Pasternak. Apoi se blinda, devenea tanc şi intra în Praga. Apoi frumuseţea sovietică glumea şi era Arkadi Raikin. Apoi îi creştea barbă, şi deja era Soljeniţân. Apoi cânta încet la chitară, şi era Okudjava. Apoi cânta sonor în Bolşoi Teatr, şi era Galina Vişnevskaia. Apoi devenea pop-star, şi era Alla Pugaciova. Apoi şi-a descoperit calităţi extrasenzoriale, şi era vrăciuitoarea Giuna. Apoi pe frunte i-a apărut o pată, şi era Gorbaciov. Apoi se revărsa în lung şi în lat şi în curmeziş, inunda totul în jur, şi era fluviul Volga umflat în primăvară. Apoi devenea Staţia atomică de la Cernobâl, după care deodată exploda în p...da mă-sii toată.
Frumuseţea sovietică nu stătea pe loc. Ea se dezvolta vertiginos. Fiece nouă generaţie de oameni sovietici era mai frumoasă decât generaţiile precedente. Dar, concomitent, mai şi pierdea ceva. În anii douăzeci comisarii îl aveau pe Marx, aveau pistol Mauser, cocaină, nas roman şi cârlionţi. Însă ei nu puteau patina. Comuniştii anilor treizeci deja nu mai aveau nas de roman. Acesta a dispărut împreună cu anii douăzeci. În schimb era Stalin. (Actriţa) Liubov Orlova, Maiakovski, nas de elin şi voce languroasă, în schimb au apărut Klavdia Şuljenko, suta de grame (de spirt) înainte de luptă şi profilul militar. Însă nici aceştia nu au învăţat să patineze.
În anii cincizeci comuniştii erau şi mai frumoşi. Ei îl aveau pe Hruşciov, dezgheţul şi licăr cosmic în ochi. Deja nu mai aveau nevoie de profil militar. Dar totuşi, încă nu reuşeau să patineze.
Însă cei mai frumoşi erau comuniştii din anii şaizeci. Atunci puterea sovietică a inventat patinajul artistic. Anume în acea vreme frumuseţea sovietică a urcat solid pe patine şi şi-a atins apogeul.
Până în prezent, tainele comuniştilor nu sunt dezvăluite. Până astăzi nu cunoaştem esenţialul. Cine a scris „Pe Donul liniştit”? Care alţi oameni sovietici au zburat în cosmos înaintea lui Gagarin? Chiar să fi avut Stalin şase degete la mâna stângă sau doar cinci? De asemenea nu ştim nimic despre patinajul artistic. Cine a inventat patinajul artistic? Cine i-a elaborat ideologia? Bărbaţii şovini? Viitoarele feministe? Bisexualii? Travestiţii? Cine? Şi pe ce mizau dânşii? Probabil pe faptul că patinajul artistic va fi leagănul omului sovietic din viitor. În viitor, omul sovietic va deveni androgin. El va fi, concomitent, bărbat şi femeie şi va luneca pe patine.
Şi ce era totuşi ăla – patinajul artistic? Sport olimpic? Balet pe gheaţă? Sau erau cei doi înviaţi (din statuia) „Muncitorul şi ţăranca”? Sau erau sovieticii yin şi yang?
Patinajul sovietic apăruse din nimic, de nicăieri. În Rusia, totdeauna s-a dansat prost şi s-a patinat aşijderea prost. În Rusia dansau frumos doar ţarii şi scriitorii ruşi. Când erau treji, ruşii, chiar de ştiau să danseze, se ruşinau s-o facă. În genere ruşii totdeauna au dansat prost şi, de obicei, în locul lor acest lucru îl făceau balerinele, inşii beţi, ucrainenii, ţiganii şi urşii. Inventând patinajul artistic, comuniştii au astupat spărturile din corabia vieţii ruseşti.
Patinajul artistic sovietic proba individual nu mi-l amintesc deloc. Nu ţin minte nici patinajul proba de perechi. Şi totuşi, ceva îmi aduc aminte. Îi ţin minte pe Rodnina-Zaiţev. Îi ţin minte pe Pahomova-Gorşkov. Îi ţin minte pe Belousova-Protopopov. Mi-amintesc de Juk, antrenorul lor. Îmi aduc aminte că Rodnina, Pahomova, Belousova erau mici de statură, răutăcioase şi absolut nefeminine. Ele aveau funduri masculine şi ochi de bărbat. Zaiţev, Gorşkov şi Protopopov erau, din contră, înalţi şi feminini. Antrenorul Juk semăna mai mult cu o figuristă artistică decât cu un figurist. Dânsul era de asemenea mic şi rău.
Oamenii sovietici nu iubeau sportul. Ei iubeau oamenii puternici. În viaţa lor oamenii sovietici au fost bătuţi destul de mult, şi oamenii sovietici ştiau: cu cât e mai puternic omul, cu atât acesta poate lovi mai tare. Însă oamenii sovietici iubeau patinajul sovietic. În el totul era frumos; era dans, muzică şi gheaţă. Iar cel ce dansează după muzică pe gheaţă nu poate lovi. Iar dacă loveşte, totuşi, nu la fel de dureros, precum cel ce stă, fără muzică, pe pământ. Din acest motiv toţi iubeau patinajul artistic sovietic. Îl iubeau copiii, adolescenţii şi bărbaţii solitari, dat fiind că patinatoarele artistice aveau fuste scurte. Îl iubeau femeile singure, pentru că patinatorii artistici aveau picioare lungi, şi ei îşi ţineau sigur partenerele ridicate pe braţele întinse. Din cauza picioarelor lungi ale patinatorilor artistici şi din motivul că în genere patinatorii artistici arătau mult mai feminini decât toţi ceilalţi sportivi, patinajul artistic era iubit şi de homosexuali. Îl iubeau şi feministele, pentru că patinajul artistic e unica probă sportivă, în care femeile există concomitent şi la egalitate cu bărbaţii. Îl iubeau şi bisexualii, pentru că acolo femeile şi bărbaţii erau în proporţii egale. Şi travestiţii iubeau patinajul artistic, dat fiind că patinatoarele semănau cu un băiat travestit. Patinajul artistic îl ibeau şi rusofilii, pentru că el era acompaniat de muzica pe care rusofilii o considerau muzică rusească. Îl iubeau şi vechii bolşevici, deoarece împreună cu frumuseţea sovietică dânşii au parcurs întregul drum lung şi complicat de transformare a acesteia în patinaj artistic. Îl iubeau chiar şi disidenţii care sperau sincer că, odată şi odată, patinuatorul artistic nu va prinde partenera aflată în zbor, şi ambii sportivi se vor prăbuşi pe gheaţă. Vor cădea şi nu se vor mai ridica. Iar împreună cu ei va cădea şi Puterea sovietică.
Comuniştii erau nişte producători puternici. Neavând nici pic de gust, dânşii puteau să se adapteze oricărui gust. Puteau să promoveze orice şi pe oricine. Puteau să dea drept etalon de cultură atare domenii marginale, precum opera şi baletul. Ei puteau să impună ca etalon al frumuseţii patinajul artistic – un gen sportiv absolut marginal şi înţeles apriori doar iniţiaţilor, care ar putea pricepe unde sunt reguli extrem de stricte, unde nu există contact direct între parteneri, când victoria se acordă doar conform punctajului. Însă patinajul artistic era iubit de toată suflarea sovietică. Numai că tainele harului lor de promotori, precum şi toate celelalte taine, comuniştii se pare că le iau pe veci cu ei. De la comunişti nu ai ce învăţa. Însă în planul promovării frumuseţii ai ce învăţa de la comunişti.
_____________
*Igor Irkevici – prozator, eseist. S-a născut în anul 1962 la Moscova. Absolvent al Institulului de Istorie şi Arhivistică din Moscova. Membru al PEN Centrului Rus.


Traducere de
Leo BUTNARU

România literară, 2009, Nr.37.

DINTR-UN RĂVAŞ

...de foarte mulţi ani nu m-am revazut cu Leo Butnaru. Chesiunea este că el a tradus & publicat un text fascinant în România literară nr.37/2009. Se cheamă Istoria frumuseţii sovietice şi e semnat de Igor Iarkevici. Tu fiind un profund connaisseur al literelor ruse (fapt pentru care te invidiez), ştii precis despre ce e vorba. Nu am idee dacă încantarea mea e de bon ton, sau dacă am comis cumva vreo impietate plăcându-mi ceva scris de acel autor. În orice caz, transmite-i felicitarile mele lui Leo, pentru maiestria traducerii şi pentru alegerea unei asemenea bijuterii literare. Bravura lui mi se pare fireasca, din moment ce tot el avu curajul de a-l traduce pe Hlebnikov (pentru mine, un precursor al sofisticatelor experimente jazz/cuvant, ajunse la apogeu prin brazilieni de talia lui Hermeto Pascoal, autori de limba germană ca Ernst Jandl sau Oskar Pastior s.a.m.d.).

Virgil Mihaiu (către Vitalie Ciobanu)
Lisabona, 14 octombrie 2009


P.S.-2

DE PE UN BLOG

(http://commonplacesandelephants.blogspot.com/)

„frumuseţea sovietică
am găsit în romlit un text pe care l-am citit de două ori la rând (chiar dacă arată a cearşaf şi se întinde pe o pg juma; are totuşi o poză cu belousova şi protopopov), scris de un rus despre care n-am găsit nicăieri nici o informaţie. îl cheamă igor iarkevici şi deşi leo butnaru scrie în cele câteva rânduri despre el că face parte din pen clubul din rusia, pe site-ul lor n-am găsit nici un igor irkevici. dragă igor, ce fel de cărţi scrii tu şi cum pot să le citesc şi eu?
de dragu celor câteva ore de rusă pe care le-am făcut anu trecut pe vremea asta, de dragu celor 5 ani ai mei petrecuţi, ca orice copil dintr-un stat estic, aproape de patria sovietică (cel puţin în teorie), de dragu anilor întregi în care-am urmărit campionatele de patinaj artistic la televizor (mai întâi comentate de ţopescu-patinatoarea-poartă-un-costum-auriu-cu-paiete-albastre-şi-mânecuţe-roşii, şi apoi pe eurosport, unde-aveam parte şi de probele de calificare, şi de transmisiuni color), cu o foaie de hârtie pe care notam toţi concurenţii, notele mele şi notele juriului, de dragu frazei ăstea interminabile, transcriu câteva fragmente de text (din care n-am priceput decât un sfert din aluziile culturale):

"Eu nu sunt comunist. Însă şi mie îmi pare rău de frumuseţea sovietică ce pleacă. Ea nu a salvat nici lumea, nici chiar Puterea sovietică. Nu trezeşte compasiune. Dânsa nu merită să fie compătimită. Şi totuşi, ţi se face milă de ea. A fost irepetabilă... (...) Era severă, dar sentimentală. Avea ochi ruseşti şi pomeţi mongoli. Talie de viespe, dar totdeauna şolduri late şi neabătut lată în spate. Buze subţiri, palide şi, nu se ştie de ce, uşor muşcate. Frunte îngustă şi urechiuşe de pisică, spălăţele. (...)
Uneori frumuseţea sovietică urca pe tractor, de unde ajungea să fie Paşa Anghelina. Alteori se ducea în spatele frontului duşman şi devenea Zoia Kosmodemianskaia. Uneori pleca să navigheze prin latitudini boreale şi era spărgătorul de gheaţă "Lenin". Uneori se rotea, în salturi, pe bârnă şi era Olga Korbut. Uneori făcea carieră de succes pe linie de partid şi prin urmare era ministrul culturii Furţeva. Uneori putea să se rătăcească în pădure, în acest caz fiind Scufiţa roşie. Uneori frumuseţea sovietică i se dedubla, după care era scriitorii Ilf şi Petrov sau fraţii-atleţi Znamenski, ce concurau la probele de alergări. (....) Apoi a ieşit în Piaţa roşiem striga "Jos puterea sovietică" şi era disidentă. Apoi citea frumos cu voce tare versuri şi era Bella Ahmadulina. Apoi devenise tăcută, se pregătea să meargă la mânăstire şi era Anna Ahmatova. Apoi s-a spânzurat şi era Marina Zvetaeva. Apoi au început să-i crească sprâncene stufoase şi dânsa era Brejnev. Apoi pleşuvea şi deja era lenin. Apoi scria versuri şi era Pasternak. Apoi se blinda, devenea tanc şi intra în Praga. (...) Apoi devenea pop-star şi era Alla Pugaciova. Apoi şi-a descoperit calităţi extrasenzoriale şi era vindecătoarea Giuna. Apoi pe frunte i-a apărut o pată, şi era Gorbaciov. Apoi se revărsa în lung în lat şi în curmeziş, inunda totul în jur şi era fluviul Volga umflat în primăvară. Apoi devenea staţia atomică de la Cernobîl, după care exploda în p... măsii toată deodată."
"Patinajul sovietic apăruse din nimic, de nicăieri. În Rusia, totdeauna s-a dansat prost şi s-a patinat aşijderea prost. În Rusia dansau frumos doar ţarii şi scriitorii ruşi. Dacă erau treji, ruşii, chiar dacă ştiau să danseze, se ruşinau s-o facă. În genere ruşii au dansat totdeauna prost şi, de obicei, în locul lor acest lucru îl făceau balerinele, inşii beţi, ucrainienii, ţiganii şi urşii. Inventând patinajul artistic, comuniştii au astupat spărturile din corabia vieţii ruseşti." (textul se cheamă "istoria frumuseţii sovietice. în memoria patinajului artistic sovietic." traducere de leo butnaru)”

duminică, 16 noiembrie 2008

(ŞI) DESPRE ENCICLOPEDIA SUFLETULUI ROMÂNESC



Editura "Timpul", Iaşi 2008, 196 p.

C U P R I N S

I. Românii şi enciclopedia sufletului rus

– Despre posibila contaminare
– Două moduri de a-l citi pe Viktor Erofeev
– Spiegel in spiegel
– Cu nodu-n gât, deconstruind mitologii
– Atavismul rus
– Serâi: realitate şi fantomatic
– Serâi şi oaia
– Formula, sau – ruleta românească
– Aşadar (aşa... dar!) ruleta românească
– Despre absenţa „Enciclopediei sufletului românesc”

II. Gombrowicz: idei (şi) pentru realitatea românească

III. Leo Butnaru: „Viaţa şi creaţia sunt fenomene mereu deschise, în devenire”

Ultimul capitol din partea I a cărţii

DESPRE ABSENŢA ENCICLOPEDIEI
SUFLETULUI ROMÂNESC

În eseul deja citat, Oleg Garaz constată că: „Nimeni dintre români nu s-a dumerit a scrie ceva similar cu cărţile lui Erofeev. Ceva cu titlul Enciclopedia sufletului de român. Mă gândesc că orice ar fi scris, ar fi ieşit ceva asemănător cu un tratat de psihanaliză cu tentă istorico-naţionalistă, care ar încerca să explice promiscuitatea prezentului prin necunoscuta şi nerecunoscuta de nimeni glorie a trecutului. Poate chiar mai mult. Din acest tratat ar fi reieşit cu claritate că la români individul nu poate avea ceva asemănător cu un suflet, deoarece acesta este proprietatea exclusivă a unei entităţi aglutinate care poartă denumirea de Neam. Deci, aparţinând unui Neam, românii, toţi grămadă, se înrudesc între ei şi, în final, sfârşesc prin a fi, cum se spune în Basarabia, neamuri. Undeva între individualismul occidental şi sobornicia ruşilor. Nici egoişti, nici comunişti, nici frumoşi, nici deştepţi, ci pur şi simplu români”. Constatarea cu absenţa unei enciclopedii a sufletului românescă e întemeiată pe emoţie (adumbrită – regretul că nu...), iluzie, dar nu – fondată pe – spre a ţine cont de – atuurile pe care le are un autor bun sau de prim-plan rus faţă de un autor foarte bun sau – pardon! – chiar genial român. De secole, rusul are mereu mingea în teren, la discreţie, fapt de care a ştiut întreaga Europă, apoi America şi, în fine, lumea. Cu toate că un rus, „se plângea” şi el de ceva nenoroc: „Noi dintru început suntem culpabili de ereditatea rusească; ca şi înainte, trăim după cortina de fier a apartenenţei la această ţară”. La ce s-ar mai lamenta şi bietul român de nenumărate ori mai dezavantajat, se pare?... Poţi să scrii înzecit mai cu talent o „Enciclopedie a sufletului românesc” şi fii sigur că ea nu va avea nici a mia parte din succesul „Enciclopediei...” lui Erofeev, în dimensiunile universale amintite. Pentru că, dacă spune românul ceva despre vecinii săi, foşti aliaţi sau adversari, în istorie, aceştia nici că bagă în seamă... Ce spune românul despre rus, pe acest din urmă nu-l prea interesează. Dar ce spune rusul despre român... – o-ho-ho! cum să vă spun? – ne (cam) interesează astăzi, cum ne-a intresat de când ne ştim... Pe neamţ, francez, chinez, polonez, hindus, tătar, american, african etc. – ăştia cam toţi apar în cartea lui Erofeev – îi interesează dublu: ce spune rusul despre el, dar şi despre ceilalţi. „Enciclopedia sufletului românesc” ar fi să rămână pentru români. Şi nu e deloc rău să avem o atare carte! Însă ea nu va prea trece hotarele noastre, nu va prea interesa editurile din lume... Fără a ne lamenta, să fim realişti şi curajoşi de a recunoaşte că România, românul, istoria, literatura noastră (...) nu au atuurile în mână. Mingea nu le stă, ca vrăjită, ridicată la fileu, de secole, aşteptând jucătorul, cum e în cazul „mingii” fostelor imperii, marilor puteri, ba chiar doar şi mingii popoarelor numeroase... Bineînţeles că scriitorul român (bun, de prim-plan, foarte bun, genial...) nu e un fatalist, ca să renunţe a scrie marea sa carte şi a poporului său. Chiar dacă atuurile... precum ziceam...Dar să nu dezarmăm. Ci să cutezăm, totuşi. Credeţi că Irlanda (cu o populaţie de doar 3,6 milioane de suflete) are mult mai multe avantaje, în istorie, în destin decât România?... Să amintim de celebrii ei scriitori cunoscuţi în lumea întregă, prin care au croit albii de mari fluvii literare (ca să ne ţinem în ideaţia celor „Cinci fluvii ale vieţii”). Iar Erofeev – dacă ne interesează părerea lui – şi ne interesează, totuşi, din câte se vede (se traduce, se citeşte şi la noi), conchide că: „Irlanda e o ţară ideală pentru a continua literatura”… Mda, în cele două cărţi are şi câteva referinţe la România şi români. Prima – ajuns la aeroport, colegul său Saşa refuză să intre în ţara noastră. Vine numai Viktor. Şi care ar fi unele impresii demne să le pună în carte?... „N-am văzut nicăieri mai mulţi câini vagabonzi decât în România! Alergau chiar şi pe pista de decolare a aeroportului internaţional din Bucureşti şi lătrau la avionul meu, când îmi luam zborul spre Moscova. I-am mai văzut şi la cimitirul militar. Mi s-a părut că sunt spiritele (duhurile) geniului militar românesc. M-a inspirat (entuziasmat) clădirea interminabilă a parlamentului, construită de Ceausescu. În delta Dunării, Gabi, pe când era în patru labe (cursivul e dat în original – n..m.), mi-a spus că România e o ţară terminată.(...) Delta Dunării. Prin stufărişuri cu (lipoveni) de rit vechi în veşminte ţigăneşti. Cam prostănacii (ţicniţii; în original – pridurkovatâe) români cu feţe folclorice (folykliornâmi liţami).Ei, de ce ar fi aşa: puţin-puţin într-o parte de canoanele Europei, şi... (te pomeneşti în) stufăriş!” (Chiar dacă operei lui Erofeev îi este caracteristică estetica negaţiei, contestaţiei şi epatării, în ce ne priveşte – şi – pe noi, românii, să ţinem cont chiar de una din opiniile emise în „Cinci râuri...”: „Cu mâna pe inimă, trebuie spus că Rusia este cea mai rasistă ţară din lume”.)
(a)Normal, atare atitudini nu sunt o noutate pentru noi. Cel puţin basarabenii nu se prea sfiesc şi încearcă să le răspundă pe potrivă cinicilor slavoni. Însă conaţionalii noştri din vestul Prutului par oarecum mai timizi, mai răbdători... Ceva mai spăsiţi în faţa rusului. Ca prezenţă fizică, istorie, ex-imperiu etc.
(De altfel, în ceva ne asemănăm, totuşi, cu ruşii, Erofeev susţinând că... Dar mai bine să dau un pasaj din polemica în jurul versiunii româneşti a „Enciclopediei...”, în „Observatorul cutural” Iulian Ciocan, traducătorul, scriind: „Margaretei Sipoş nu-i place propoziţia „Nu există printre oamenii albi ai lumii (cu excepţia românilor) nişte anti-cool mai îndârjiţi decât ruşii”. Ea minte spunând că nu traduc corect, pentru că în text e „(inclusiv românii)”. Se face a nu observa că am modificat topica şi că ceea ce spun este că ruşii şi românii sunt cei mai anti-cool. În original: „Net sredi belâh liudei v mire bolişih anti-cool (vkliuceaia rumânov), cem russkie”.)
Iar dacă românul nu prea e predispus (din lipsă de curaj?) să-i spună rusului, Rusiei de la obraz, alţii o fac. Polonezii, spre exemplu. Prin pana lui Mihail Bogun care consideră că Rusia nu e decât „un lanţ de reforme eşuate”, astfel că ea „va rămâne o ficţiune. Transformările contemporane, aceste efortui nemaipomenite de-a face o ţară obişnuită conformă modelului european, – e de asemenea o iluzie. Cercul vicios al destinului rusesc – absenţa istoriei. Transformările se dovedesc a fi cele de trecere de la o orânduire socială, care nu a existat („socialismul – înseamnă Suedia”), într-o direcţie destul de incertă, iar, în general, nu se ştie încotro şi de ce. Însă în Rusia nu trebuie să pui o atare întrebare, deoarece, când va fi să apară răspunsul, însăşi ţara deja nu va mai exista. Şi aceasta se referă nu doar la anii ’90. Istoria Rusiei reprezintă neobosite transformări, rupere de trecutul, care nu există, şi reînceperea povestioarei de la capăt în numele viitorului, care nu va exista.”
Să sperăm că, odată cu trecere timpului, se mai schimbă şi atitudinile noastre, ale românilor... (Spre mai multă demnitate...) Pentru că, de fapt, ce se întâmplă, ce s-a întâmlat cu noi, în istorie, existenţă, atitudini transfrontaliere (când a fost să avem şi din astea)? Da, lucrurile se cunosc mai bine în comparaţie. Iar pentru a ajunge la raportul // paralelismul... rus-român, s-o luăm de ceva mai departe, întrebându-ne: Să existe oare vreun raport sau vreo alternativă între greşit atribuita lui Dostoievski zisă-scrisă că „Frumuseţea va salva lumea” (operele sale complete nu atestă acest adagiu, constată şi Erofeev) şi opinia filozofului Serghei Bulgakov conform căreia „Răul este starea de spirit a lumii, nu însă şi esenţa ei”? Deocamdată, doar constatarea că ruşii, scriitori, gânditori sau, dimpreună, scriitori-cugetători-filozofi, merg spre extremele ideii, care sunt coarnele de taur ale acesteia. Noi, românii, suntem mai potoliţi, mai blânzi, nu înşfăcăm, ci încercăm să, doar, apucăm, cumva, mai precauţi, mai ne-categorici în categorii existenţiale, filozofice. A zis ceva Blaga, cu veşnicia, care s-ar fi născut la sat. Însă aceasta e foarte departe de (presupusul, în fraza amintită) Dostoievski şi de Bulgakov care încearcă să definească o stare a lumii în relaţiile ei cu răul. Blaga, în eternitate etc., e un liric, un poetic, un visător cuminte care nici nu-şi pune problema, dacă are sau ba dreptate în esenţa metaforei; pentru că el, de fapt, rămâne la suprafaţa (şi frumuseţea, cuminţenia) sensului. Ruşii sunt dramatici, înverşunaţi, neliniştiţi. Spun... abisuri (uneori, poate, şi... prăpăstii), ştiind că acestea, în spus-scris, nu sunt periculoase. Poţi să spui orice! – ar fi crezul lor, al ruşilor, doar să pară cât mai aproape de un posibil adevăr şi, obligatoriu, cât mai dur să fie spus-scris. Iar jumătăţile de măsură şi de insinuare, jumătăţile, întru căutare – de adevăr, fireşte, sunt caracteristice reprezentanţilor naţiunilor mici sau obidite în trecutul lor istoric; memoria le joacă rolul de atenţionare, de „fii-atent, fii cuminte, fii”... „Fii” ca – supravieţuieşte; vei supravieţui-fi, dacă te vei arăta atent, cumite, potolit... Aceasta se poate înţelege – odată cu referinţa, deloc mângâioasă, la raportul român (sadea) – român (basarabean) – dintr-o mărturisire a tânărului (oricum, e la 36 de ani!) Mitoş Micleuşanu într-un interviu din ziarul „Timpul” începutului de an 2008 – matură, sagace, dureroasă, dar şi dătătoare de speranţă confesiune, opinie, spunere de noi: „Românii iubesc vorbăria. Aici conduce analiza excesivă, promisiunile şi eterna amânare. Basarabenii, însă, au preluat de la rusofoni felul mai tăios şi minimalist de exprimare şi acţiune. Din acest punct de vedere, românilor li se par basarabenii mai din topor, iar basarabenilor nu le plac unduielile şi modul prea de bonton românesc. De fapt, este vorba despre o neîncredere reciprocă cu rădăcini vechi. Boala româno-basarabeană este, cât ar părea de contradictoriu, orgoliul şi alergia reciprocă. Dacă săpăm prea adânc, ne murdărim de rahat, fiindcă e vorba de trădare şi abandon, de o bubă care poate fi tratată doar prin acceptare şi iertare. Este uşor să găseşti ţapi ispăşitori, dar e mai greu să accepţi că porţi, ca şi toţi cei din jur, vina pentru ceea ce se întâmplă. Eu nu mă ascund după degete – sunt un om cu identitatea sfâşiată în bucăţi. De fapt, unirea dintre basarabeni şi români se produce continuu, fiind un proces de atracţie-respingere. Dar ea nu trebuie înţeleasă numai din perspectivă politică, ci, mai degrabă, din perspectivă spirituală. Nici nu ştiu ce anume trebuie să se unească, atunci când sângele ne este unit”. Bineînţeles, societatea noastră sau, hai să zicem, cele două societăţi ale noastre ce respiră mai mult sau mai puţin româneşte, trebuie să fie atente la ceea ce cred tinerii lor cetăţeni de pe ambele maluri ale Prutului sau din alte ţări, unde studiază ori deja s-au şi stabilit, deoarece aceştia, ca filozofie civilă, înseamnă, în fond, postumitatea generaţiilor mai în vârstă, dar şi perspectiva generală – mai tristă sau mai optimistă – a românismului, în general.
În timp ce, referitor, în sens mai larg, la aspectul poziţionării româneşti în istorie, un alt mai tânăr coleg, Oleg Garaz, îl vede în felul următor: „Românii însă şi-au asumat întru totul rolul de inconştient şi istoria lor glorioasă, cu numeroşi domnitori care au apărat ţara de nesfârşitele invazii culturalizante, este în fapt o istorie a împotrivirii şi rezistenţei la modele culturale mai avansate, dar şi la tentativele de înrâurire venite din partea unor culturi mai stabile şi consistente în sens valoric. Câte ceva totuşi s-a putut realiza atâta timp cât cele trei „landuri” ale „Elveţiei” noastre româneşti poartă o amprentă de neşters a influenţelor germano-maghiare, turco-fanariote şi slave”. E aici şi o parte din răspunsurile la problema pe care o anunţasem la începutul eseului: a pune faţă în faţă oglinda sufletului rusesc cu oglinda sufletului basarabean/ românesc, pentru a vedea dacă anumite carenţe se regăsesc şi în una şi în cealaltă, emiţătoarea lor fiind prima, cea rusească, în care privi atât de adânc şi necruţător Erofeev. Barem atât, comparaţia, dacă nu... creaţia; crearea unei enciclopedii a sufletului românesc. Sigur, spunând adevărul. Spre pilduire şi autocorijare de popor, naţiune. Adevăr care, natural, nu va fi nici de această dată – ... al „Enciclopediei sufletului românesc” – pe placul celor non-stop înregimentaţi patriotismului clamoros, conduşi de comandamente mesianice pe care le terfelesc în replicuţe, politicianism de doi bani, scârboşenii pseudopoeticeşti, cântecele împeliţate de rime, din care una, obligatorie, e amore-popor(e). Pentru că „mesianicii” de gaşcă nu ar admite nici în ruptul capului şi vârfului de pix replicar că noi toţi suntem egali, prin botez, în faţa aceluiaşi Dumnezeu Răscumpărător (ca să revenim la exemplele citate din Biblie). Anume plângăcioşii şi poltronii „mesianici” certăreţi umblă cu supravieţuirea prin oportunism, pliere pe orice idee a oricărui regim politic, prin slugărnicie, cântându-l ba pe Ceauşescu, ba pe Lenin/Ilyici, ba pe... Azi, pe cine?... Pe ei înşişi... În găşcuţe, unde se aude: „Noi mi cântă, noi mi joc şi pe nime nu mi rog!”...
Însă, aproape fără de ghilimele, mesianicii ce se trag din popoarele mari, numeroase, strubulatice, cu un destin imperialist, evită „supravieţuirea”, preferând – suprafiinţarea. Fie doar şi în idee, întru idee. Dacă aceasta pare posibilă, în dublă ipostază, – suprafiinţarea şi ideea. Poate că şi supra-ideea.
Posibil că anume în numele unei supreme supra-idei nici Viktor Erofeev nu-şi menajează, „în chip biblic”, propriul Neam. Nu eşti deloc sigur că s-ar găsi un autor de la noi care să spună despre români ce spune „Enciclopedia...” despre ruşi: „De regulă, ruşii sunt inestetici. Murdari. Cu pete”; „Anecdota e unica formă de autocunoaştere a ruşilor”; „Purtătorul de dumnezeu (bogonoseţ) e un fel de animal, cum ar fi porcul”; „În genere, rusoaicele sunt cam curve”... (Dar – vă amintiţi? – Gabi... a noastră, ce stătea în patru labe, în stufărişul Deltei?...) În România lucruri spuse... nespus mai... lejer mai că declanşează procese judiciare contra unor scriitori, acuzaţi de satanism, ca să nu mai vorbim de simplisima pornografie...
Dar, spre final, să revenim la începutul textului, unde invocam spiritul – unii zic: demoni(a)c – lermontovian, care „bântuie” în creaţia, în ideaţia, estetica negaţiei mai multor scriitori ruşi, ce-şi văd poporul ca pe unul „infirm/calic moraliceşte”. O astfel de atitudine-viziune caracterizează unele opere ale lui Goncearov, Turgeniev, Gogol, Dostoievski, Cehov, Bulgakov, Pasternak, Platonov, Zoşcenko, Ilf şi Petrov, Voinovici, Aksionov, Erofeev (Venedikt), ale unor avangardişti – Dobîcin, spre exemplu. Să ne amintim de „suflete moarte”, „demoni”, „idioţi”, „ţicniţi”, „monştri”... La Victor Erofeev netrebniciile bestiarului uman se extind cu mult, înfăţişate mai radical, necruţător, ca „un atac cerebral”.
De fapt, scriitorii ruşi nu au făcut decât să-şi însuşească „metodologia Bibliei”, constată exegetul culturolog A. Davîdov, amintind că în „Vechiul testament” poporul nu are vreodată dreptate... Glasul poporului nicicând nu înseamnă şi glasul dumnezeiesc. Este o evidentă discrepanţă între cuvântul biblic şi adagiul latin Vox populi, vox Dei (de la Hesiodus cetire). Prin vocea prorocului Ieremia, Dumnezeu zice: „...poporul Meu e fără minte şi nu Mă cunoaşte... sânt pricepuţi numai la rele, iar binele nu ştiu să-l facă” (Ieremia, 4/22); de-aţi cutreiera întreg Ierusalimul, „nu... veţi găsi vreun om, măcar unul, care păzeşte dreptatea şi caută adevărul” (Ibidem, 5/1), după care prorocul face propria constatare: „căci cu toţii sânt nişte desfrânaţi şi ceată de defăimători!” (Ibidem, 9/2). A. Davîdov mai aminteşte că în Biblie prorocii nu se sfiesc să folosească expresii, calificative foarte dure la adresa poporului evreu (ales), precum ar fi – „mincinos”, „viclean”, „mişel”, „lacom”, „nedrept”, „rău”, potopit de păcate, dedându-se clevetirii, asasinatelor, jefuirii aproapelui, asupririi acestuia etc. „În capacitatea de a desfăşura critica la adresa poporului şi constă netrecătoarea semnificaţie a metodologiei biblice”, conchide exegetul.
În ce ne priveşte, ar trebui să recunoaştem că nu s-au prea găsit autori români, care să fi urmat metodologia testamentelor, vechi şi nou... Nu încape îndoială că nu e uşor, ci... cutremurător (!!) e să iai de model spiritul necruţător al Domnului Savaot, ce-i spune poporului Său: „...veţi fi blestem şi grozăvie, ocară şi râs, şi nu veţi mai vedea locul acesta”. (Ieremia, 42/18). Fireşte, proporţiile, decalajul... icomensurabil trebuie păstrate: Dumnezeu e Dumnezeu, bietul om e biet (şi, uneori… beat) om... Dar poate că aici e un caz aparte, irepetabil în alte situaţii: când, în faţa Adevărului şi întru Binele poporului, Creatorul şi creatura Lui sunt egali?...
În fine, să aducem termenii, noţiunile la propriile lor proporţii care, se ştie, în literatură ori pot fi supradimensionate (conştient) ori pot fi înţelese astfel. Pentru că, de fapt, „Enciclopedia...” lui Viktor Erofeev e o carte de beletristică şi nicidecum una cu pretenţii academice, riguroase, simandicoase etc. Precum observa şi exegetul polon Mihail Bogun: „Chiar titlul cărţii lui Erofeev se arată drept ceva imposibil. „Enciclopedia sufletului rus. Roman cu enciclopedie” – în câteva cuvinte ni se oferă promisiunea nefinalizatului, paradoxalului, problemelor deschise vraişte, de la care nu poţi fugi. În ce mod să uneşti respectabila enciclopedie cu marea ei pondere – un monument al educaţiei generale – cu ceva amorf, volatilizant şi care nu se lasă perceput de raţiune, precum e sufletul? Plus la toate, sufletul rusesc”.
Prin urmare, şi „Enciclopedia sufletului românesc” ar fi totuşi altceva decât cum e numită aici. Am citi de asemenea un „Roman cu enciclopedie”.
Dar poate că sufletul unui popor este, în genere, de ne-enciclopedizat?... Astfel că imposibilele enciclopedii sunt substituite (totdeauna – parţial, însă antrenant) de beletristică, studiu eseistic. În fine, chiar şi de anecdote. Aceasta (acestea) însă nu trebuie să ne facă a nu visa frumos (fructuos) la un superb „hiperproiect românesc”: Enciclopedia Sufletului. Paradoxul, plăcuta surpriză e că un atare proiect academic irealizabil are inestimabilul merit de a-i oferi propulsie, vitalitate literaturii!

August-septembrie 2007


P.S. Pe când supuneam emendaţiei finale acest text, primesc încă o confirmare că, în raport cu ei înşişi, ruşii sunt mult mai... degajaţi, mai ne-automăgulitori, mai... cum?... Iată mesajul (din 26.09.2007) de la administraţia reţelei mail.ru, în forumul căreia, acum un timp, mă interesam de anumite opinii posibile: „Vă anunţăm că s-a încheiat votarea referitoare la întrebarea Dumneavoastră: „Găsiţi oportună trecerea limbii ruse la alfabetul latin?”
Utilizatorii mail.ru au ales cel mai bun răspuns: „Orice şi oricum ar considera oaricine, e tot un drac (odin hren), deoarece urmaşii noştri, peste 200 de ani, vor bombăni (lopotaty) în chinezească”.
În acest context, îmi amintesc ce revoltă (sfântă, de vox maris!) degajă, acum un an, poate, o afirmaţie a lui Alex. Ştefănescu, conform căreia, peste un anumit număr de decenii, limba română ar putea să nu mai aibă o utilizare practică (pentru a nu zice – dramatic! – că va dispărea). Şi nu-mi pot imagina un patriotus maximus de pe la noi, care să aibă suficientă îngăduinţă în a citi şi a înţelege în felul său o astfel de părere. (Ca să nu mai vorbim de „cel mai bun răspuns”...)