Leo BUTNARU
„Tradiția“ de a considera munca literară ceva ce ține mai
mult de joc decât de efort conștient, aplicat cu îndârjire și perseverență, își
ia începuturile din negura epocilor. Încă în adânca antichitate, odată, Sofocle
se destăinui că trei poezii îl costă trei zile, la care un versificator
oarecare se grăbi a spune că în același răspas el ar ferici lumea cu o sută de
poezii. „Așa e, însă ele ar exista numai trei zile“, răspunse Sofocle. Dar,
culmea! o impertinență asemănătoare se făcu remarcată cu aproape 400 de ani
până la Sofocle. Începând cu prima jumătate a secolului VIII și până la
mijlocul secolului VI î.Hr., destui veleitari își băgaseră în cap „ideea“ că ar
putea expune în versuri, după modelul epopeii homerice, întregul conglomerat
evenimențial legat de Troia, ăștia fiind așa-numiții poeți-ciclici Arctinos,
Leshes, Stasinos, Aghios și Eugammonios.
Cam peste două mii cinci sute de ani după antica dispută
despre zilele și muncile homeriene, hesiodice sau sofocliene, Goethe primește
scrisoarea unui student, în care era rugat să expună planul părții a doua a
poemului Faust, fiindcă sprințarul
învățăcel are de gând să încheie el însuși drama căreia autorul prea îi amâna
finalul (o face abia cu cinci săptămâni înainte de moarte; dar, firește, cine
poate presupune câte alte intervenții ar fi făcut, dacă mai trăia...). (Mult
mai înainte, un alt „temerar“ se încumetase „să-l continue“ pe Cervantes, prin
manufacturistul său zel de pirat „creând“ partea secundă a romanului Don Quijote, fără s-o aștepte pe cea
firească, pe care autorul a dus-o la bun sfârșit ceva mai târziu. Iar ciudatul
– vede-se – pictor Sarmuccia fericise cititorii italieni cu niște poeme lungi,
ticluite în octave care, pretindea mânuitorul penelului, îi fuseseră „dictate“
în timpul unor ședințe de... spiritism de însuși spiritul lui... Ariosto! Ba
apare și explicația cum că, vedeți dumneavoastră, forma prozodiei-cacealma e
oarecum stângace din motivul că, după trei secole de la plecarea poetului,
spiritul lui Ariosto se cam dezvățase să mai compună versuri perfecte!) Oare
credeți că pe nou-anunțatul Mesia al alchimiei poetice l-ar fi convins de
contrariul Eckermann, care considera că „e mai ușor să construiești Catedrala
din Köln decât să scrii Faust în
spiritul lui Goethe“? Olimpianul german, la Anii
de ucenicie ai lui Wilhelm Meister, trudește fără preget (labor improbus) un deceniu întreg, iar
la Anii de pelerinaj ai aceluiași
personaj – douăzeci de ani. Trei redacții ale dramei Götz von Berlchungen le elaborează pe parcursul a unei jumătăți de
secol. De asemenea adevărat e că Goethe ar fi creat ceva mai puțin, dacă
alături de el nu salahorea și fidela calfă-secretar Eckermann, care îi ținea în
ordine perfectă mapele și fișierul (astăzi, are grijă de ele... ordinatorul!
Dar fără a-l concura, cred, deplin pe Eckermann...), punându-i oricând și
neamânat la dispoziție cele necesare, vreme de trei decenii notând tot ce a
dictat maestrul (în afară de versuri). (Însă în baza celebrului dicton Quod licet Iovi, non licet bovi = Ceea ce îi
este îngăduit lui Jupiter nu îi este îngăduit și unui bou să ne amintim că
însuși Goethe a nutrit un timp ideea de a continua Iliada cu un poem epic, referindu-se deseori la acest proiect, în
vederea realizării lui lăsând numeroase note și planuri, dar până la urmă nu a
scris decât 650 de versuri (deloc puțin, de altfel!), ce apăruseră ca și cum
într-o cu totul altă albie, decât cea în care se revărsaseră intențiile și
iluziile auctoriale inițiale. Însă de acestea, inițialele, nu au dorit să facă abstracție și unii exegeți care,
spune Croce, „au luat ca termen de comparație tocmai așa-zisa «homericitate»
sau, mai general vorbind, „grecitate“ și, neaflându-le în aceste versuri, au
tras concluzia că ele trebuie condamnate, ele și ceea ce ar fi fost opera
întreagă, dacă ar fi fost continuată în aceeași tonalitate“. De parcă
respectivii critici i-ar fi imputat lui Goethe că el nu s-a ținut cât mai
aproape de unele eventuale, oarecum voalate, pastișe homeriene, elene. Adică,
de ce, la o adică, domnule poet, îți permiți o atare abatere întru
originalitate, îndepărtându-te radical de abilii pastișori? Cam aceasta ar fi
fost logica ușor perversă a clișeizaților, ziși, înde ei, exegeți, care
nicidecum nu ajungeau la „punctul de vedere corect, care este cel de a judeca
opera în sine, dând cuvântul gustului spontan, lipsit de prejudecăți și
regăsind cu bucurie în acele versuri sufletul și mintea, nu homerică, nici
clasică, ci goetheană“, precum menționa Benedetto Croce.)