Se afișează postările cu eticheta Ultimul cititor în limba română. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Ultimul cititor în limba română. Afișați toate postările

luni, 16 septembrie 2019

MANUSCRISELE sau MAEȘTRII și SCRIBII



Leo BUTNARU
„Tradiția“ de a considera munca literară ceva ce ține mai mult de joc decât de efort conștient, aplicat cu îndârjire și perseverență, își ia începuturile din negura epocilor. Încă în adânca antichitate, odată, Sofocle se destăinui că trei poezii îl costă trei zile, la care un versificator oarecare se grăbi a spune că în același răspas el ar ferici lumea cu o sută de poezii. „Așa e, însă ele ar exista numai trei zile“, răspunse Sofocle. Dar, culmea! o impertinență asemănătoare se făcu remarcată cu aproape 400 de ani până la Sofocle. Începând cu prima jumătate a secolului VIII și până la mijlocul secolului VI î.Hr., destui veleitari își băgaseră în cap „ideea“ că ar putea expune în versuri, după modelul epopeii homerice, întregul conglomerat evenimențial legat de Troia, ăștia fiind așa-numiții poeți-ciclici Arctinos, Leshes, Stasinos, Aghios și Eugammonios.
Cam peste două mii cinci sute de ani după antica dispută despre zilele și muncile homeriene, hesiodice sau sofocliene, Goethe primește scrisoarea unui student, în care era rugat să expună planul părții a doua a poemului Faust, fiindcă sprințarul învățăcel are de gând să încheie el însuși drama căreia autorul prea îi amâna finalul (o face abia cu cinci săptămâni înainte de moarte; dar, firește, cine poate presupune câte alte intervenții ar fi făcut, dacă mai trăia...). (Mult mai înainte, un alt „temerar“ se încumetase „să-l continue“ pe Cervantes, prin manufacturistul său zel de pirat „creând“ partea secundă a romanului Don Quijote, fără s-o aștepte pe cea firească, pe care autorul a dus-o la bun sfârșit ceva mai târziu. Iar ciudatul – vede-se – pictor Sarmuccia fericise cititorii italieni cu niște poeme lungi, ticluite în octave care, pretindea mânuitorul penelului, îi fuseseră „dictate“ în timpul unor ședințe de... spiritism de însuși spiritul lui... Ariosto! Ba apare și explicația cum că, vedeți dumneavoastră, forma prozodiei-cacealma e oarecum stângace din motivul că, după trei secole de la plecarea poetului, spiritul lui Ariosto se cam dezvățase să mai compună versuri perfecte!) Oare credeți că pe nou-anunțatul Mesia al alchimiei poetice l-ar fi convins de contrariul Eckermann, care considera că „e mai ușor să construiești Catedrala din Köln decât să scrii Faust în spiritul lui Goethe“? Olimpianul german, la Anii de ucenicie ai lui Wilhelm Meister, trudește fără preget (labor improbus) un deceniu întreg, iar la Anii de pelerinaj ai aceluiași personaj – douăzeci de ani. Trei redacții ale dramei Götz von Berlchungen le elaborează pe parcursul a unei jumătăți de secol. De asemenea adevărat e că Goethe ar fi creat ceva mai puțin, dacă alături de el nu salahorea și fidela calfă-secretar Eckermann, care îi ținea în ordine perfectă mapele și fișierul (astăzi, are grijă de ele... ordinatorul! Dar fără a-l concura, cred, deplin pe Eckermann...), punându-i oricând și neamânat la dispoziție cele necesare, vreme de trei decenii notând tot ce a dictat maestrul (în afară de versuri). (Însă în baza celebrului dicton Quod licet Iovi, non licet bovi = Ceea ce îi este îngăduit lui Jupiter nu îi este îngăduit și unui bou să ne amintim că însuși Goethe a nutrit un timp ideea de a continua Iliada cu un poem epic, referindu-se deseori la acest proiect, în vederea realizării lui lăsând numeroase note și planuri, dar până la urmă nu a scris decât 650 de versuri (deloc puțin, de altfel!), ce apăruseră ca și cum într-o cu totul altă albie, decât cea în care se revărsaseră intențiile și iluziile auctoriale inițiale. Însă de acestea, inițialele, nu au dorit să facă abstracție și unii exegeți care, spune Croce, „au luat ca termen de comparație tocmai așa-zisa «homericitate» sau, mai general vorbind, „grecitate“ și, neaflându-le în aceste versuri, au tras concluzia că ele trebuie condamnate, ele și ceea ce ar fi fost opera întreagă, dacă ar fi fost continuată în aceeași tonalitate“. De parcă respectivii critici i-ar fi imputat lui Goethe că el nu s-a ținut cât mai aproape de unele eventuale, oarecum voalate, pastișe homeriene, elene. Adică, de ce, la o adică, domnule poet, îți permiți o atare abatere întru originalitate, îndepărtându-te radical de abilii pastișori? Cam aceasta ar fi fost logica ușor perversă a clișeizaților, ziși, înde ei, exegeți, care nicidecum nu ajungeau la „punctul de vedere corect, care este cel de a judeca opera în sine, dând cuvântul gustului spontan, lipsit de prejudecăți și regăsind cu bucurie în acele versuri sufletul și mintea, nu homerică, nici clasică, ci goetheană“, precum menționa Benedetto Croce.)

joi, 15 noiembrie 2018

DESPRE DEGRADAREA LIMBII ROMÂNE ÎN SPAȚIUL PUBLIC



DESPRE DEGRADAREA LIMBII ROMÂNE ÎN SPAȚIUL PUBLIC
Comunicat al uniunii scriitorilor din România

Uniunea Scriitorilor din România, ca organizație de breaslă a profesioniștilor literaturii și moștenitoare a tradiției cultivării limbii române, își manifestă profunda îngrijorare față de degradarea continuă a limbii române folosite în spațiul public, ca și a nivelului cultural general, în special din partea celor care, prin rolul lor social, sunt luați drept exemple de către categorii largi de cetățeni.
Limba română nu este un simplu instrument de comunicare. Ea este o componentă esențială a identității și un liant al unității naționale, chiar în epocile mai îndepărtate, în care statul român nu exista. Însă chiar și atunci, păturile luminate ale societății s-au preocupat de cultivarea limbii, preocupare pe care unul dintre precursorii modernității, Ienăchiță Văcărescu, o echivala cu patriotismul.
Limba este, de asemenea, instrumentul gândirii. Cineva care vorbește și scrie incorect este puțin probabil să gândească bine, cu atât mai mult, cu cât incorectitudinea exprimării este primul și cel mai elocvent semn al absenței unei culturi corespunzătoare, deci al lipsei pregătirii și competenței.
Astăzi, în anul în care aniversăm Centenarul Marii Uniri, limba română vorbită și scrisă în spațiul public – de către politicieni, oameni de media, „vedete” ale divertismentului și alte categorii de persoane cu apariții publice frecvente – a atins un nivel îngrijorător de scăzut, din punctul de vedere al corectitudinii gramaticale și ortografice, ca și al vocabularului utilizat. În pofida existenței unor instituții cu funcții de reglementare, această degradare este continuă și nu se întrevede niciun semn că s-ar opri.
Degradarea limbii române vorbite este însoțită și amplificată de o la fel de îngrijorătoare prăbușire a nivelului cultural general. Nu doar că emisiunile culturale au dispărut aproape cu totul din programele de radio și televiziune, dar și nivelul cultural al celorlalte emisiuni a scăzut inadmisibil. Atât prin temele abordate, cât și prin calitatea prestațiilor participanților la viața publică, exemplul pe care îl primește societatea românească (în primul rând, tinerii) este descurajant. În loc să cultive valorile, să ofere repere și modele – de care istoria noastră, ca și prezentul, nu duc lipsă –, viața publică românească oferă contra-exemple, ruinătoare moral și dăunătoare intelectual.
Cauzele acestor fenomene (de la dezinteresul față de învățământ la erodarea instituțiilor) sunt cunoscute. Uniunea Scriitorilor din România își manifestă adânca preocupare în fața acestor semnale îngrijorătoare cu privire la starea intelectuală și morală a spațiului public și, mai ales, față de efectele devastatoare, în timp, ale lipsei de reacție în fața acestor evoluții negative, care periclitează însăși identitatea națională. Uniunea Scriitorilor își exprimă disponibilitatea de a pune la dispoziția celor în cauză întreaga ei experiență culturală, pentru corectarea acestei stări de lucruri.
Uniunea Scriitorilor din România face un apel la toți actorii vieții publice, ca și la instituțiile care, prin natura lor, pot contribui la oprirea degradării limbii și a nivelului cultural, să dea dovadă de responsabilitate și să acționeze decis pentru corectarea acestor disfuncționalități, înainte ca ele să se transforme în adevărate obstacole în calea funcționării României ca stat european modern.

Comitetul Director al Uniunii Scriitorilor din România


luni, 10 septembrie 2018

NOTE DESPRE ȘI LA IERARHIE SAU DESPRE NUMĂRUL 33




                                                                                             Leo BUTNARU

Precum se știe, parcă discret, dar, până la urmă, deschisă, se întâmplă o concurență (unii îi zic cam dur: luptă) pentru poziția unor autori în ierarhia literaturii naționale, a altora – în ierarhia mondială.
La noi, la români, contează mai totdeauna numai și numai locul de frunte, întâi. Ei bine, pentru unii merge și doi, poate chiar trei. Dar, Doamne, ferește! nu mai departe (jos…) de atât! Însă la cei vechi, de acum peste două mii de ani, era de vază și de toată lauda până și poziția a 10-a în ierarhie. Astfel, în dipticul „Zece (poeți) lirici” (din păcate, nu i se cunoaște autorul), se spune că „Printre cântăreți a noua nu a fost Safo, însă a zecea/ Ea se află printre zeițele Parnasului”. Ce procedeu abil de a fenta… orgoliul!
În întregul ei, literatura română, de azi și de pretutindeni, nu are o valorizare obiectivă, iar mai mulți autori beneficiază de bonusuri amicale de o valoare falsă.
Pe ambele maluri ale Prutului, în vârful Carpaților și pe meterezele cetății Soroca etcetera, există zeci, sute de ierarhii personale referitoare la poeții și poezia română. Însă o ierarhizare cât de cât de ansamblu, oarecât credibilă, (încă?) nu o avem. Sunt chiar și ierarhii regionale, sau văzute din provincii. Ierarhii ale grupurilor și prieteniilor de scriitori, critici și poeți de-a valma. Există ierarhii înjghebate la unele reviste de cultură și literatură. Probabil, există… – dar există totuși și șubrede ierarhii universitare și de-a dreptul catastrofale – ierarhiile academice, unele – de jurii. Literatura română e derutată prin ierarhizări confuze, adică nici pe departe credibile.
La Chișinău, a existat o falsă sau doar pe nedrept prea mare popularitate „aranjată” a câtorva poeți, mai ales, subvenționată de regimul ideologic pe care-l lingușeau cândva sau de astea, regimuri de mai dincoace, cu care se lingușeau și se gratulau reciproc. Măreția se plămădea chiar și pe la academie, prin școli, prin biblioteci, unde, din păcate, ignoranța în materie de literatură, de artă în general, e cam la ea acasă. Plus unii scriitori-lăturași, care se înfruptau și ei din ceva glorie ce picura printre pixurile tribunarzilor. De aceea este a mirării că unii susținători-declamatori, de ieri, ai unui sau altui coleg de-al lor, pe care îl făceau în fel și chip mare, cât mai mare, cel mai mare, scriitor național (până la Prut), genial, minunea lumii etc., nu înțelegeau că sunt ridicoli din elementarul motiv că cel declarat în fel și chip uriaș, supra-genial, de fapt nu determina, cum ar fi fost cazul, conform celor spuse despre el, atmosfera intelectuală, socio-filosofică, literară din Estul României în ultimele decenii. Că ar fi fost popular nu era mare lucru. Însă nu avea combustia, încărcătura talentului și a intelectului care să-l facă acar de direcție. Dovadă că dânșii, șaizeciști sau șaptezeciști adulați de piețele pline de cetățeni, nu au avut și nu au discipoli în literatura propriu-zisă, că tinerii care veneau în literatura română nu i-au căutat, nu i-au studiat, nu i-au urmat, orientându-se în cu totul alte direcții canonice, spre cu totul alte personalități de direcție. Astea fiind spuse în necesara încercare de detașare axiologică de reprezentarea mentală contemporană, pentru a aprecia evenimentele, valorile trecutului (uneori, deloc îndepărtat) cu reprezentarea mentală a timpurilor în care ele au avut loc. În caz contrar, se intră în criză de incompatibilitate.
De la sine înțeles că plasamentele evaluativ-axiologice presupun sine qua non un cadraj și un angrenaj de opere care, implicit, concurează între ele, ba chiar se… „anihilează” reciproc, pe tabla valorică rămânând doar cele mai viguroase. Și în literatură acționează legea selecției naturale, însă trecută în sferele cât mai înalte ale esteticii, ideației, stilului, filosofiei. În două cuvinte spus: sferele artei. Este o concomitentă creare de norme și principii, reieșind din vechile norme și principii, „istorice”, îmbogățindu-le sau ajustându-le pe acestea, aducându-le la zi (și… zisă/rostire, la zi). Adică, există, trebuie să existe o continuitate, în spiritul celor remarcate și de Mario Vargas Llosa („L’Express”, 28 mai 2015): „Să fie clar: există lucruri de ieri care trebuie păstrate în lumea de mâine: diferențele, ierarhiile, elitele. Și lucruri față de care trebuie să avem o reacție: nivelarea culturală. Atunci, da, sunt conservator și reacționar. Îmi asum. Mă aflu în bună companie cu liberalii francezi din secolul XIX, apoi cu Raymond Aron, Karl Popper sau Jean-François Revel”. 
*      *     *
Obsesia ierarhizării obligatorii se simți acut și (aici, în final, să trecem la note ceva mai descrețitoare de frunte) în iunie 1993, când la Uniunea Scriitorilor din Moldova apăruse o problemă… foarte gravă! Curând, avea să se întâmple repartizarea/înmânarea noilor carnete de membri ai organizației și, domnilor, cum s-ar cădea mai indicat, chiar... corect să fie ele numerotate, pentru ca să nu supere pe nimeni? (Auzi, să nu supere pe nimeni! La noi, la scriitorii români! Despre care regretatul prieten clujean Petru Poantă spunea: „Marcat de sindromul ierarhiilor legitimatoare, scriitorul român e într-o continuă febră a parvenirii la o poziție privilegiată, inventând, în timp, diverse tehnici de uzurpare a celuilalt. De aceea și sunt atât de pătimaș controversate la noi istoriile literare, dicționarele, antologiile”.)
Așadar, prinseră a veni una după alta propunerile celor din conducerea USM și împrejurimile ei. Prima: numerotate în ordine alfabetică. Bine, dar în acest caz nr. 1 e la Arseneva care nu are nimic cu literatura noastră. Altă propunere: primele 5 numere să nu se acorde! Apoi: cronologic, conform vârstei. Ba – conform timpului/timpurilor când au fost primiți X, Y, Z în US din URSS.
Intervine Mihai Cimpoi (martor, obiectiv, e chir fila de jurnal personal din acele timpuri):
– Iar eu mă gândeam ca, în mod simbolic, primul număr să i-l acordăm lui Eminescu.
– De ce nu lui Dosoftei? întreb eu, în deplin acord cu apucăturile brejneviste. (Bineînțeles, se putea merge până la Neacșu de la Câmpulung, însă ar fi fost dacă nu prea de tot, prea departe – cam da...)
Apoi o propunere năstrușnică: bilețelele cu numere să fie puse într-o căciulă și să-și tragă fiecare norocul. Ba chiar locul! (în literatură…). Bineînțeles că se ajunge la haz. Gras. Apare Vasile Levițchi care zice: „Dar eu mi-am ales deja numărul 12”. Eu îi propun să-și ia pseudonimul de: Vasile Duzină.
La rândul meu, fără pretenții, trec chiar sub propria-mi cotă alfabetică, cerând să mi se pună în carnet nr. 33. Nu, nu e vorba de aluzie la vârsta lui Hristos, cum poate să creadă doar ușurelul de minte Ionică Butaș, ci mă ispitește un sentiment pe care l-am trăit, citind despre insistența cu care Nikos Kazantzakis a ținut să scrie un poem din 33333 de versuri. Însă, odată ce noi nu avem în USM atâția membri, ba chiar nici 333, – zic 33. Rotunjimea cifrei trei mi-a acaparat preferința, chiar dacă nu sunt un superstițios. Într-o vreme chiar consideram că-mi merge la cifra 13: la un examen la universitate, într-o zi de 13, în auditoriul 13, trăgând biletul 13 am luat o notă bună și – „Cu-cu-ri-gu!”, caută-ți norocul. Dar asta am crezut-o doar până la 13 martie 1991, când ne-a fost spart și devastat apartamentul. În cazul curent, îmi zic că, oricum, nicio lună nu are 33 de zile, așa că măcar de cadrul temporal-cotidian nu se va mai lega vreo superstiție. Prin urmare, chiar acesta e numărul carnetului meu de scriitor: 33. (În alte carnete, ale Uniunilor Scriitorilor din URSS, România, Moldova am avut tot alte și alte numere... Iată, acum 33...)


luni, 28 ianuarie 2013

A CITI SAU A NU CITI ZIARE?



Dintr-un dialog cu poetul Ioan Alexandru

Leo Butnaru: – Ei, cum să nu citiţi niciun ziar, dacă în vreunul din ele trebuia să vă fie publicat numele? Imposibil, nu?
Ioan Alexandru: – Fireşte. Dar Blaga ne spuse: „Nu mai citiţi niciun ziar. Al doilea lucru: nu veţi face nimic în cultura română, ştacheta e foarte sus, pusă de Eminescu şi de generaţia mea, aşa a zis, dacă nu veţi merge în Germania la studii, unde să învăţaţi limba germană şi să citiţi filozofia germană. În caz contrar, nu veţi face nimic în cultura română”... Măi frate, am ieşit năuciţi de acolo! Deci, îţi ia ziarele şi te bagă în filozofie... Noi aveam la liceu o profesoară de germană de care râdea toată lumea, nimeni nu învăţa nimic la lecţiile ei. Ei, de a doua zi după vizita la Blaga, unde ne-am pus noi pe studiat germana, încât tovarăşa profesoară nu ştia ce să creadă. Căci impulsul pornit de la cele spuse de Blaga a fost atât de mare şi de lungă durată, încât eu banii de pe prima mea carte de versuri căutam să-i prefac în valută, în mărci, şi cu un avocat la fel de nebun ca şi mine vroiam să merg la studii în Germania.
..........................
Şi pe urmă, ce a spus Blaga, după ce a murit, imediat a devenit testament. Să iei în serios lucrurile. Până astăzi îmi ţine bine că eu nu citesc ziarele.

– Nici în timpul şedinţelor din parlament?
– Nici oriunde. Iar când îmi văd săracii colegi de parlament că dorm cu fruntea pe ziare... M-am vindecat. Domnule, e interesant şi cutare, şi cutare eveniment, dar dă-o-n sărăcie, căci ai viaţa mult mai interesantă. Stai şi te uiţi la un copac sau la... Am „Scriptura” cu mine şi-mi iau un cuvânt sau scriu ceva... Oricum, te aeriseşti... Dar să bagi în conştiinţa ta toate chestiile astea din ziare e o nenorocire.
– Credeţi că-n privinţa ziarelor Lucian Blaga a dreptate fără drept de apel?
– Ba acuma să vedeţi şi altceva. După ani de zile, l-am cunoscut pe Heidegger şi mi-a spus acelaşi lucru. Altfel cumva. Dar eu eram pregătit. Ştiţi ce scria pe uşa lui Heidegger? „Dacă nu ai greaca veche făcută, nu ai ce căuta la ore”. Zic, Blaga ne spunea că dacă nu ai germana făcută, nu ai ce căuta la el... Însă printre studenţi acolo, în Germania, doar trei-patru aveau greaca făcută. Pe ceilalţi nu-i primea deloc.

luni, 9 iunie 2008

Leo BUTNARU: o proză din "România literară", 2008, Nr. 15.



ULTIMUL CITITOR ÎN LIMBA ROMÂNĂ...


Lui Gheorghe Grigurcu

Prin secolul 33 (XXXIII – cu cifre romane...), în Republica Moldova, sau, posibil, în România, ba chiar, nu este exlus, în România Mare-bis – nimeni nu poate şti ce şi cum se va întâmpla până atunci în – hăt! – hatul secolului 33, încât urmaşii noştri se pot trezi chiar cu toate teritoriile întregite în cadul Europei Unite cu Statele Unite ale Americii sau chiar cu cele două Americi, de sud şi de nord, plus Cuba, Triunghiul Bermudelor, – ca să nu excludem din calcul Eurasia şi China, în special, – astfel că nu sunt în zadar pledoariile noastre prezente pentru un dimpreună-a-fi...
Dar s-ar părea că o luarăm pe pârtia unui alt subiect, dramatic, stringent non-stop, dar totuşi – altul, faţă de intenţia iniţială a naraţiunii prezente, în desfăşurare sub ochii domniilor voastre... Numai că nu se poate desfăşura sub ochii dumneavoastră, dacă, asemeni personajului care iată-iată apare peste câteva rânduri de text – în text, sunteţi de asemenea din secolul 33... De ce nu se poate?... Pentru că problema, ecuaţia e următoarea: în acel secol 33, în ţările, uniunile sau comunităţile pe care încerc să le presupun, să le conturez, trăia – atenţie! – un cititor în limba română. Ceialţi, concetăţeni sau con-continentali, con-intercontinentali-interplanetari etc. (deja în lume apăruseră multe noţiuni noi, în dependenţă de modelele, modulaţiile şi tribulaţiile politice, statale, etnice ş.a.m.d); aşadar, ceilalţi îl considerau pe acest unic cititor din Moldova, România sau... (vezi textul de mai sus) un pic cam ieşit de pe fix. Dar, mă grăbesc să-i dau dreptate cititorului, – nu era aşa, ieşit-sărit: pur şi simplu, omul era extrem de legat de lectură, ca într-un basm foarte vechi, de prin secolele 27-29, poate, când, cică, mai citeau încă până şi fata babei şi fata moşneagului, şi Făt Frumos şi Ileana Cosânzeana, Meşterul Manole şi Ana, preşedintele ţării şi unii politicieni etcetera. Aşadar, era un ins de modă veche, antică, s-ar putea spune, homeriană, chiar dacă, din cauza orbirii, Homer nu putea nici să scrie, nici să citească.
Însă românaşul nostru citea! Se încăpăţâna să citească. Acolo, în peste 12 secole de aici înainte! Nu, nu s-ar fi putut spune că are atingere cu ieşitul de pe fix – liceul l-a terminat aproape cu eminenţă, a participat la olimpiada internaţională a elevilor cititori (încă), unde, din vreo 50 de state, se găsiră doar vreo 21 de concurenţi. Mergea bine şi la Universitate, însă de acolo, pe la anul trei, fu exmatriculat: un coleg de cămin l-a turnat că, nopţile, citeşte sub plapumă la lumina unei lanterne!
Dar, în fine, chiar şi cu studii universitare incomplete, s-a descurcat. Şi-a procurat un avion supersonic, astfel că, dacă ai casei îl cicălesc că citeşte şi citeşte şi tot citeşte, lectorul acesta ciudat zboară aiurea, într-un loc numai de el ştiut, unde se mai poate citi în relativă linişte. Oricum, familia o poate întreţine din citit – din reclamă de genul: „Vizitaţi Chişinăul! Printre alte curiozităţi, vă veţi întâlni cu omul care mai citeşte! Întâlnirea – cu bilete plătite”.
În mare, totul e ca la oameni. Ca la lume. Numai că, – mă rog, –chestia asta cu cititul... îl deosebea. Îl... retro-particulariza. Radical. De ceilalţi. Asta e: îi plăcea să citească. Şi nu, colea, o oră-două pe an, sau, hai să zicem, pe lună, ci – devora carte după carte. Minuţios, atent, fără grabă citea.
Când cineva se plângea că el strică aspectul general al societăţii, autorităţile constatau, oarecum abătute: „Ar putea fi şi mai rău... Lăsaţi-l în pace...” Şi de ce n-ar fi fost lăsat? În pace. Nu bârfea pe nimeni, nu turna la CNASS; când era chemat la şcoală, că, mă rog, unul din cei cincisprezece copii ai săi a comis cine ştie ce abatere de la regulament, – venea. Frecventa adunările părinteşti. La 1 martie, le dăruia mărţişoare alor casei, la 8 – flori soţiei. Pe 1 decembrie se prindea în hora unirii pe podul de peste Prut care, spre fericirea noastră, nu devenise apa sâmbetei.
Ei, dar asta e (buba), – devora, rând pe rând, cărţi din bibliotecile ce mai rămăseseră pe ici-colea în oraş. Nişte... rămăşiţe, bibliotecile... Nimeni-ţipenie în ele, ci doar gardianul. Nici vorbă de director, bibliografi, bibliotecari – nimeni, ci doar gardianul. De te simţi ispitit – mă rog, intră, umblă şi tu, cu gura căscată, prin labirintul de tomuri, prin tranşeele cu cărţi rare, chiar – incunabule, numai să nu comiţi cine ştie ce neregularitate... Pentru că nici n-ai putea face vreun rău: de pretutindeni, eşti fixat de ochii camerolor de supraveghere... Vreun vizitator intrat pe-acolo, din curiozitate, privind nedumerit de jur-împrejur, prin geometria ciudată a rafturilor din spaţiul a ceea ce, cu doar două-trei secole înainte se mai numea bibliotecă, zice aiurit: „Da’ proşti mai erau ăia, dom’le...” „Ăia” – aţi înţeles corect – premergătorii care mai construiau, completau şi frecventau biblioteci... Nişte retardaţi, cum ar veni...
E drept, cititorul nostru inveterat are programul său, nu uită de familie, duce gunoiul la conductă, mai repară câte un întrerupător electrico-electronico-computerizat, face o cafea – îi place – iarăşi păsărele? – râşniţa manuală! – frecventează anticariatele, după care, cu mare greu şi chieltuială de timp, uneori poate găsi vreun animăluş de pluş de prin secolele 25-26... Include televizorul, uneori priveşte vreo două minute de fotbal, din pogramul non-stop. Încolo – se retrage în cabinetul său şi – dăi, dăi, dom’le, cu întorsul filelor de carte! Fâş, fâş, pâş, pâş! – are un ritm ameţitor de lectură. Pentru că el e din foarte puţinii din Moldova, sau România. Sau... – precum spunea ceva mai sus – unul din puţinii, poate că unicul care nu confundă încă literele cu cifrele... ceilalţi scriu şi citesc numai cu şi în cifre! El, însă, ajunge a citi câte 3-4 cărţi, nictemer.
I se mai impută că nimeni nu mai înţelege ce fel de cărţi citeşte el. „Româneşti”, le spune calm. „Păi şi noi suntem români, de ce nu înţelegem?” Ce să le răspundă?... Şi el – citeşte româneşte, încă; dar, precum şi ceilalţi conaţionali ai săi, vorbeşte deja o altă limbă. Esperanto, se pare, sau, poate, încă engleză... Nu e frivol a presupune – şi chineză... Sau – hindi... Astfel că, repet, în româneşte citeşte numai el, pe când ceilalţi 11 milioane de conaţionali – atâţia i-a constatat ultimul recensământ, din anul 3333... O fi emigrat, inclusiv – pe alte planete?... Sau – nu s-au declarat ca atare... Nu că sus şi tare, ci barem în anonimatul cela de anchetă statistică...
Citeşte, citeşte, citeşte, apoi strânge cu acurateţe volumele răvăşite, le aşează frumuşel în raft – Doamne, – raft! – ce arhaism! Papură Vodă, nu altceva! După care se întinde în pat şi visează cu ochii mijiţi. Cuprins de euforie. Bine că a strâns cărţile de pe duşumele – să nu se împiedice de ele vreun gâgâlici din famile, unul din mai recenţii veniţi pe lume. Şi pe lună, s-ar putea spune. Pentru că, în familie, ei toţi, părinţi şi copii, şi-au făcut un scop sin a aduna o sumă necesară pentru a plăti 17 locuri – recheta ful – pentru o excursie în lună. Astfel că, pe de o parte, ai casei se străduie să nu-i prea arate iritarea lor, când îl văd că citeşte sau vin turişti de aiurea, îmbulzându-se în casa lor, să vadă cum tăticul e absorbit de lectură. Vă spuneam doar chestia aia cu reclama: „Vizitaţi Chişinăul! Veţi vedea un român care citeşte! Vederea – cu bilet de intrare”.
Numai că nu a fost să ajungă şi el în lună... Din cel mai banal motiv: pur şi simplu, s-a isprăvit...
A început să vadă prost cu un ochi. Apoi cu celălalt. Soţia îi zice, hai în vizită la oculist. Iar acesta, doctorul, era chiar unul dintre rudele lor îndepărtate. S-au salutat, apoi a luat loc în fotoliu, oculistul a pus o lumină, alta, a luat microscopul, oglinzi, lupă şi altele, s-a porăit mult cu ruda sa importantă, cititorul nostru, mândria noastră etnică din secolul 33, însă după o oră de studiu, cercetare, diagnosticare suspină adânc, poate că chiar dureros, spunând doar atât: „Nu mai e nimic de făcut...” Auzind astea, cititorul – baţ! – o dă în infarct! Şi chiar moare...
El se temea nespus de tare de oculişti. Că-i vor spune odată că nu-i mai pot reîntoarce vedere. Deci, că nu va mai putea citi. Precum i se şi întâmplase în fotoliul rudei sale îndepărtate. (Poate că chiar de pe altă planetă...)
Da, se temea de oculişti.
Dar cine nu se teme de ei. Da, da, chiar mai mult decât de stomatologi se tem! Pentru că nu este echivalentă scoaterea unui dinte cu scoaterea unui o...!!!...chi!!!

P.S. Bineînţeles, aveţi dreptate în ceea ce vă gândiţi: într-adevăr, pe piatra sa de mormânt fu scris, simplu: „Ultimul cititor în limba română”.
Vizita mormântului era şi ea pe bază de bilete pe care era imprimat chipul său, al micului (Marelui?) Ultim.... Astfel că familia rămasă în urma sa nu o ducea deloc rău...

22.II.2008