Se afișează postările cu eticheta Un coleg despre alt coleg. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Un coleg despre alt coleg. Afișați toate postările

duminică, 24 decembrie 2023

NICOLAI COSTENCO (1913 – 1993) – 110 ANI DE LA NAȘTERE


           În anul 1993, am alcătuit și editat o mică antologie a lui Nicolai Costenco în colecția „Poezii de duminică” a Editurii Uniunii Scriitorilor (EUS) cu un tiraj de 10 000 de exemplare. Coperta – Nicolae Răileanu cu o reproducere din pictura lui Andrei Sârbu. 



Iar din notele jurnaliere cu Maestrul, le rețin pe următoarele:

31 ianuarie 1985

Anatol Ciocanu povesteşte că, la Ialta, în ziua în care Nicolai Costenco a terminat de tradus „Odiseea” (sau „Iliada”?), expediază prin poştă la Chişinău un exemplar din munca sa. Anatol îl întreabă de ce face asta, odată ce, ca mâine, însăşi el, traducătorul, porneşte spre casă. „Traducerea trebuie să ajungă, iar cu mine, în avion, cine ştie ce se poate întâmpla. Ştii doar, am mai păţit-o o dată…”, – răspunse Costenco.
        Într-adevăr, undeva pe lângă Norilsk, după Cercul Polar, în anii săi de deportare post-Gulag, distinsul poet se salvase ca prin minune în urma prăbuşirii unui avion (An-2). Povestea că zburau pe timp de ceaţă. În avion să fi fost vreo zece călători. Era cam frig, şi Costenco se dăduse spre coada avionului, unde se oploşise şi o femeie ce avea în braţe un copil. Aici părea să fie mai cald.
        Apoi Costenco se trezi abia în salonul unui spital, unde află că avionul se izbise într-un pisc montan. În timpul izbiturii feroce, partea din urmă, coada, se desprinse, căzând aparte cu cei trei călători ce se oploşiseră mai la cald – femeia, copilul şi Nicolai Costenco. Astfel dânşii se salvaseră, pe când ceilalţi călători şi membrii echipajului se stinseră din viaţă.
Gândindu-mă la cazul cu manuscrisul trimis prin poştă, îmi zic că Nicolai Costenco avusese convingerea că realizase o muncă enormă, necesară şi cu destule calităţi artistice.

sâmbătă, 16 decembrie 2023

marți, 9 noiembrie 2021

LEONARD TUCHILATU: 1951 - 1975

 

LEONARD TUCHILATU:

70 DE ANI DE LA NAȘTERE, 46 DE ANI DE LA PLECARE...

(Fragmente din eseul „S-au deschis porțile mari ale lumii” din volumul: Leo Butnaru, „Umbra ca martor”, 1991)


 

 
        M-am surprins că, atunci când scriu sau vorbesc despre oamenii apropiați, plecați pe tărâmurile neuitatelor umbre, firea îmi recrutează cuvine care parcă ar dori să coaguleze în ele o stare de lumină-nelumină, unduitoare între blândețea soarelui în răsărit și nostalgica paloare a lunii, care încă nu a reușit să se retragă de pe firmament. Imaginar, pe calea acestei lumini, dar și de ea însoțit, iată-mă revenit la baștină, aici, unde Răutul-Bunul a dat nume satelor, binecuvântându-le cu suflarea și murmurul undelor sale –Negureni, Sărăteni, Vadul-Leca, Țânțăreni, crescute-împreunate ca un ciorchine de sensuri pe tulpina lucitoare a apei curgătoare, de cum mult înainte e acel panta rei heraclitian.
Iată-mă tânăr sau aproape tânăr, reîntors acasă, la țara țării. Dinspre colinele Budăilor și mai de dincolo de ele, dinspre Bursuceni, vine parcă glas de codru și tainica lui sonoritate e împurpurată de juvenila, aproape adolescentina amintire despre poetul Leonard Tuchilatu. Răsună glas de codru, glas de poet, el mai alăturându-se neuitatului vers eminescian „...buciumul sună cu jale”, dar și cu semnalmentele timpurilor moderne amestecându-se.
        Rostesc, murmur eu, murmură Răutul și parcă cele spuse de noi ar fi continuate de cuvintele tânărului poet Leonard Tuchilatu: „Cătinel, cătinel pașii ă îndreaptă/ Acolo, unde se adunau toate/ Într-o armonie de neuitat./ Acolo, unde prin iarbă îmi petrecusem zilele fără griji, Fiind mai marele lumii,/ Unde frigul mă trimitea/ Să-mi dezbrac urșii închipuiți,/ Unde se întorc bătrânii/ Și melcii cu casa în spate./ Unde lacrimile mamei înfloresc/ Și-mi stau pe inimă/ Trandafiri albi”. Astfel de percuții de ecou ale cuvintelor noastre îmi readuc cel mai limpede în memorie clipele în care ne-am cunoscut și am avut un schimb de opinii oarecum fugare. Acum, când Leonard e cel rămas tânăr pentru totdeauna, invocând întâlnirile noastre, îmi amintesc bine că, la prima dintre ele, noi am vorbit despre memorie.
           Era spre primăvara anului 1972. Mă aflam în ajunul absolvirii universității și-mi regizam sensurile tezei de diplomă în un din sălile biblioteci republicane, unde îmi atrăsese atenția un semen care părea că tocmai el este cel care deschide și închide această instituție. El se așeza la una din cele două mese cu un singur loc situate lângă peretele din adâncul sălii de literatură străină. Un teanc de tipărituri îi stătea pe stânga, plasat astfel tocmai, se părea, pentru a-l feri pe asiduul cititor de privirile celorlalți vizitatori. Însă într-o si, când cineva deja ocupaseră cele două locuri singulare, tânărul se văzu nevoit să caute oricare alt loc liber, care se dovedise a fi unul de la masa la care mă oploșisem eu. . deci, se așeză alături și eu, trăgând cu ochii în fișa de comenzi, citii: Tuchilatu. Peste ceva timp, îndrăznesc să-mi întreb vecinul, dacă nu care cumva ar fi fratele Leonidei Lari (pe atunci – Tuchilatu). Așa era. „Am auzit că ai o memorie de invidiat”, am mai zis eu. Făcând ochi mari, Tuchilatu mă întreabă de unde știu asta. Bineînțeles, știam de la Leonida, cu care am tot sporovăit în anii noștri de studenție, ba chiar cu care am jucat mai multe partide de șah. Tânăra poetă, colega noastră de cenacluri, universitar și de la „Tinerime Moldovei”, își cunoștea mai toate textele pe dinafară. Cu ea am și vorbit de memorie; de memoria ei. Dânsa însă a comentat cam așa: „Dacă ai ști fratele meu, Leonard! Scrie și el, interesant” (....)
        (...)Leonard Tuchilatu a fost avid de a cunoaște, atât poezia sa din placheta „Sol”, cât și paginile rămase în manuscris (numeroase, dacă luăm în calcul  că a scris doar până la vârsta-i de 24 de ani) oferă acestei constatări certitudine și chiar o ridică la rang de exemplu pentru adolescenții sau mai răsăriții debutanți de astăzi în ale literaturii.
(...) Am fost printre primii, care i-a cunoscut cea dintâi carte a sa. S-a întâmplat ca, în 1974, manuscrisele noastre de debut  să fie discutate la aceeași ședință a secției de poezie a Uniunii Scriitorilor, pe atunci cu sediul în care astăzi se află Muzeul Național de Arte. La ședință era prezentă poezia lui Leonard, însă autorul ei era absent – suferințele sale fizice progresau, încătușându-i tânărul și vigurosul corp și țintuindu-l la pat într-un spital din Moscova. După discuția de la secția poezie, m-am ales cu unul din exemplarele manuscriselor lui Tuchilatu, „Sol”. Prima pagină conținea aceste versuri memorabile: „S-au deschis porțile mari/ Ale lumii”.
        „Sol” – un excelent titlu de carte. Un nucleu ce generează sinteze de sensuri, polisemie. Și, sigur, filosofie. Existențială. Solie. Dar și notă muzicală, sol, în poezie.   Apoi sol mai cristalizează o determinare. Însă pe aceasta, a treia, n-o puteam accepta, decât alungând sumbrele gânduri, spunându-mi că primordiala menire a solului-țărânei-pământului este cea generatoare de viață, pornind de la germinarea seminței, trecând prin înflorire și ajungând la rod.
        (...) Manuscrisul Lui Lenard era o adevărată solie și izbândă în contextul tinerii poezii, însă noi deja nu mai aveam să ne întâlnim cu autorul ei... Pe 4 noiembrie 1975 Leonard Tuchilatu era mesagerul, solul care se înălța la ceruri...

marți, 4 august 2020

DESPRE O CARTE APĂRUTĂ ÎN POLONIA


Printre exponatele Muzeului Național de Literatură Română din Chișinău e și mașina de scris marca „Olivetti”, care a aparținut lui Leo Butnaru, remarcabil poet, prozator, eseist, exeget al avangardismului și traducător. A doua mașină a colegului nostru, model „UNIS de Luxe”, este în grija istoricului Vasile Olteanu, directorul Muzeului Primei Școli Românești din Brașov. Leo Butnaru este o figură proeminentă în cultura românească. Iar în anul 2019 Consiliul Uniunii Scriitorilor din Moldova l-a propus la Premiul Nobel pentru Literatură.
Ca om aflat la interferențele culturilor și istoriei, trăitor într-o zonă a lumii, ce focalizează ca o lentilă razele ideatice ale discursurilor și demersurilor din Europa Centrală, el nu se limitează la cultivarea propriei identități, ci transgresează cutezător frontierele, ridicându-se deasupra diviziunilor și eventualelor antagonisme. Concomitent, ca autor ce scrie în română, e creatorul unei culturi legate de trecutul demn al limbii căreia îi datorează nu doar instrumentarul și esențele scrisului, comunicării artistice, dar și situarea sa în ierarhia conceptelor și valorilor superioare. Leo Butnaru tratează respectivele evidențe drept puncte de deschidere și afirmare ale creativității în contextul spiritului și atitudinilor artiștilor de avangardă. Această poziționare în context transnațional, în sistemul de referințe la civilizațiile legate de comunicare prin diverse limbaje, ce impulsionează viziuni orientate spre viitor ca permanentă contemporaneizare, determină atitudinea poetului și propune perspectiva din care ar fi evaluată opera sa.
Ca scriitor școlit, sub aspect profesionist, și de arta jurnalismului și eseisticii active, de speță culturală, practicate mulți ani, Leo Butnaru este un creator și în sfera non-ficționalului. Deși niciuna dintre formele literaturii nu îi este străină, el tratează poezia într-un mod special, ca pe cea mai deschisă metodă de căutare și de comunicare a adevărului, întru adevăr. De unde și filosofia poemelor sale ca motricitate a discursului și metodă de cercetare. Este important a sublinia că o atare caracteristică a scrisului său rămâne constantă pe durata deceniilor, de parcă, la momentul debutului său, autorul atinsese deja esențele vocației poetice de viitor.
A debutat în ziarul „Tinerimea Moldovei”, în care, încă student fiind, avea să fie angajat și în redacția căreia activează după absolvirea facultății, pentru ca, în 1977, să fie destituit din post pentru un articol despre Mihail Kogălniceanu, scriitor și politician important în secolul al XIX-lea, care pleda pentru Unirea tuturor românilor. Motivațiile național-istorice ale înaintașilor alimentau și consolidau idealurile unui tânăr, care căuta răspunsuri la întrebări sacramentale și în literatură. În 1988, el mărturisea: „Poezie / dulce-amară / pe nimeni nu l-ai făcut cu adevărat fericit / ci doar / (mulțam și pentru atât) / mai puțin nefericit l-ai făcut” (Regula generală).
Punctul de plecare al poeticii lui Leo Butnaru este economia și precizia cuvintelor. Precum spuneam, ca jurnalist profesionist și ca redactor, a lucrat zeci de ani cu textele sale, dar și cu ale altor autori, ceea ce a făcut ca limbajul său să fie extrem de precis, lapidar și eficient. Și acesta e cel mai sigur temei în travaliul poetului. Respectul pentru cuvânt ca purtător al valorii în poeziile lui Leo Butnaru merită atenție drept categorie ce condiționează procesul creativ. Cuvântul, în plurisemantismul său și expresivitatea-i metaforică aleasă, constituie temeiul, proprietatea și prioritatea poeziei, ce se referă foarte relativ la regulile lingvistice, urmând propriile principii în crearea și înfățișarea sensului, „aprinzându-se și luminând” (Cum citește sfântul).
O altă caracteristică a poeziei lui Leo Butnaru ține de experiența sa intelectuală și cea  profesională. Ea se bazează pe miza axiologică nu doar a posibilității, ci și a necesității, ca datorie, de a căuta adevărul. La fel cum discursul filosofic tratează faptele, poezia înțelege, abordează și organizează sensurile, semnificațiile. Niciodată nu se mulțumește cu simpla definire a noțiunilor, nu acceptă explicații de ordin comun, la îndemâna mai multora. În poezia lui Leo Butnaru puteți găsi tocmai ceea ce e posibil a se afla, de obicei, dincolo de raza de acțiune a conceptelor, iar curiozitatea și inventivitatea sa amintesc de jurnalistul de investigație, decis a merge până în pânzele albe, spre a spulbera dubiile. Prezumția conform căreia cunoașterea umană nu este nici adevărată, nici suficientă conduce direct la presupunerea filosofică, în virtutea căreia nu ne putem mulțumi doar cu înțelepciunea colocvială, jinduind și căutând un al doilea, al treilea fundament-argument al realității și punând întrebări tot mai complexe. Poetul este eminamente conștient că nu există o aventură mai fascinantă decât lichidarea stereotipurilor și căutarea adevărului.
În esențializări laconice și precise, poezia permite să surprindeți sclipirea în care lumea poate fi cunoscută și înțeleasă mai deplin. Energia, eliberată/emanată de cuvânt, de metafora subtilă, dezvăluie resorturile existenței și lumina interioară. Pentru un moment, realitatea se dovedește a fi o impresie relevantă, apărând, parcă, într-o unică ordine posibilă. Această epifanie dezvăluie impulsuri și angrenaje ce guvernează lumea, procesul dinamic de metamorfozare permanentă pe care l-am putea înțelege ca sens al vieții, în opoziție cu presupunerea că sensul existenței ar fi moartea, neființarea (Sensul sensurilor). Prin urmare, dacă este imposibil să se accepte o astfel de viziune ca imagine a lumii, dacă nemișcarea provoacă falsitatea acesteia, conturul neexprimat, schița nefinalizată pot reprezenta cea mai credibilă imagine. Prin poemele sale Leo Butnaru exprimă ce Wittgenstein sugera drept ceea despre ce ar fi indicat să se tacă. Adică, poezia e redusă la tăcere, însă rămâne a fi plină de semnificații.
Toate astea devin posibile și grație menținerii distanței: „În condiții de telepatie/ dar și de simpatie/ ne putem citi gândurile la distanță.// Fă un pas-doi îndărăt/ să reglăm optim claritatea/ apariției/ și transmiterii ideilor” (Distanța necesară). Distanța luată față de realitate poate fi interpretată ca scepticism cognitiv rezultat din respectul pentru adevăr, care nu o singură dată se manifestă drept echilibru al metaforelor subtile. Este cunoscut faptul că multe se pot vedea mai distinct, când sunt privite de la distanță. Iar în procesul de creație Leo Butnaru acționează asemeni pictorului care se retrage, pentru a putea evalua relevanța compoziției, cromaticii. Prin urmare, distanța nu vizează doar subiectul liric al poezii, ci se dovedește a fi una dintre atitudinile cheie ale timpului nostru. Știința de a regla distanța se include în metoda de creație și, concomitent, ea ține de igienă intelectuală și emoțională, ce vă permite să priviți lumea și persoanele, simțindu-vă în afara pericolului, iar aceasta îndeamnă de asemenea la nepărtinire întru obiectivitate. Evaluarea, aprecierea se pot face doar la o distanță ce reduce riscul de topire a unei lumânări aprinse, aflată foarte aproape de flacăra unei alte lumânări.
Postulatul menținerii distanței spațiale lasă a se subînțelege atitudinea lui Leo Butnaru față de categoriile cognitive tradiționale. Poezia sa își (ex)trage energia, spiritul, misterul din filosofia clasică, deși preferințele îi sunt orientate spre suflul avangardist din secolul XX. Prin urmare, să ne reamintim că, din punctul de vederea al primelor două decenii din noul nostru mileniu, avangarda de acum o sută de ani este obligatorie ca lectura și revalorificare, pentru timpurile noastre ea constituind clasicitatea, fără cunoașterea căreia am putea pierde orientarea în labirinturile poeziei contemporane.
Interesul pentru poezia avangardistă se manifestă și în fructuoasa activitate de traducător a lui Leo Butnaru. În această vastă componentă a activității sale, poetul merge în linia asimilării și recreării operelor de pe alte meridiane, ceea ce-i permite să-și îmbogățească, să-și diversifice și să-și extindă spațiile propriului limbaj și a gândirii. El optează pentru creatori din zodiile avangardei, în special din spațiile culturii ruse și ucrainene. Cele mai importante realizări ale traducătorului Leo Butnaru includ antologia în două volume „Avangarda rusă” (2006), urmată de antologii de teatru și manifeste ale avangardei, precum și „Avangarda ucraineană” (2014), iar printre zeci de volume de autor, traduse și publicate în România, se numără cele ale Marinei Țvetaeva (2013), Anna Amatova (2015), cărți de Velimir Hlebnikov (poezie, eseuri, proză, teatru; 2003, 2005, 2008 și 2014), selecții din poezia lui Vladimir Maiakovski (2008, 2011) și ediții în două volume a operelor lui Osip Mandelștam (2014) și Danil Harms (2016). Una din lucrările fundamentale în activitatea de traducător a lui Leo Butnaru este și „Panorama poeziei avangardei ruse” (2015), apreciată cu Premiul Uniunii Scriitorilor din România.
Chiar și o sumară trecere în revistă a realizărilor lui Leo Butnaru (peste 80 de cărți personale editate, cam tot atâtea traduse, plus sute de publicații importante în reviste și antologii literare din mai multe țări) ne permite să ne orientăm asupra întinderii și profunzimii intereselor sale de creație. Traducerile s-au dovedit a fi un component valoros pentru căutările și împlinirile-i artistice. Prin urmare, distanța necesară a fost determinată și de diferențele lingvistice, culturale... stimulatorii. Din nou – de data aceasta, într-o reabordare a experienței avangardei – poezia s-a dovedit a fi instrument cognitiv și estetic excelent, adică foarte eficient.
Procesul de conturare a propriei sale poetici s-a întâmplat concomitent cu studierea și asimilarea creatoare a realizărilor avangardei românești (Ionesco, Tzara, Urmuz etc., etc.), a celei italiene, dar și a „veacului de argint” rusesc, ceea ce i-a permis poetului să-și formeze și să-și consolideze integritatea și independența ca personalizare. Ar fi ca și cum încă o formă a distanței: găsirea spațiului necesar și, concomitent, nerenunțarea la implicarea în res publica (treburile societății). Găsește-ți propria voce, dar și locul în care ea să nu fie împiedicată a se manifesta. Acest postulat devine angajament moral: „Pentru cei ce răspândesc lumina minții/ înghesuiala nu e bună/ precum nu e bună între lumânări aprinse care/ se înfierbântă unele pe altele/ se încovoaie molatice/ mai repede topindu-se/ mai curând stingându-se” (Distanța necesară).
E adevărat că, oricât de sincer încercăm noi să mărturisim, uneori poezie ne poate obtura  pe o vreme cunoașterea. Și chiar dacă la un moment dat scânteiază cu o privire fulgerătoare, niciun cuvânt nu poate formula și transmite respectivul fenomen. În această clipă eseistul și filosoful trebuie să se oprească. Însă înainte de toate Leo Butnaru este poet. Și ca poet dânsul știe că misterioasele cuvinte pot crea situații cognitive ce oferă mult mai multe informații decât suma lor logică, încât în spațiile dintre cuvinte puteți vedea reflectarea pietrei filosofale. Spații marcate de prezența structurilor ideatice care conțin adevăruri, a căror presupusă prezență explică ceea ce eludează logica și poate fi exprimat doar prin poezie și muzică. În caz contrar, ele dispar ca poemele pierdute într-un cimitir de mașini, ca reflectarea chipului lui Socrate în cupa cu cucută. În consecință, distanța se dovedește a fi o relevantă metaforă poetică.

Krzysztof D. Szatrawski
________________________
*Prefață la volumul de poeme al lui Leo Butnaru „Distanța necesară”; Ed. „Abada”, Polonia. 

miercuri, 22 ianuarie 2020

DESPRE „PERIMETRUL CUȘTII” ÎNTR-O NOUĂ CARTE DE ANASTASIA DUMITRU


Anastasia Dumitriu


LEO BUTNARU – ÎN PERIMETRUL CUȘTII

Am scris despre Leo Butnaru, poetul, prozatorul, eseistul, istoricul literar și traducătorul, cu prilejul împlinirii a 70 de ani de la naștere, când îi abordam universul liric, însă de data aceasta mă voi referi la jurnalul Perimetrul cuștii, publicat în 2005, în care absolventul facultății de jurnalism și filologie își descrie experiența de cătănie în Armata Sovietică și nu numai, din anii 1972-1978. În notă asupra ediției, autorul mărturisește că, după ce s-a licențiat, s-a pomenit cu ordin de înrolare în armată, în calitate de ofițer în rezervă, încât ,,tentativele de a evita tristețea kaki erau da capo excluse”. Astfel, căzuse peste el nu beleaua, ci ,,onoarea” de a-și face ucenicia la sovietici. Recunosc că este primul jurnal în care se prezintă această temă, avându-l ca protagonist pe loco­tenentul aflat în condiții cazone, dornic nu să se supună ordinelor, ci să se regăsească pe sine în atmosfera uniformelor kaki, interesat de a nu-și pierde ,,cont(r)actul cu realitatea”. Am citit recent jurnale de front și ale deținuților politici, însă un jurnal despre militărie la sovietici nu am mai întâlnit. Dintre evenimentele din jurnalul de junețe, editat în 2000, cu titlul Student pe timpul rinocerilor (1969 - 1972), le întâlnim și aici, în acest caiet post-studențesc, ca un șir de probe inițiatice prin care trece un intelectual aflat într-un cronotop ostil formării sale culturale. Autorul detestă mediocritatea, nepotismele, metehnele unor ofițeri și soldați, dar și ale ,,elitei” din C.C. care se dedau unor orgii bahice.
Consemnările din jurnal debutează în data de 10 septembrie 1972, când autorul trece printr-o  perioadă de aclimatizare în regimentul de infanterie. Tânărul diarist știe că ordinea militară îi creează dezordine, de aceea scrisul și lectura au funcție remedială. Refularea în citit și în reflecțiile estetice reprezintă o formă de protecție și o modalitate de a se elibera de lanțurile cazărmii. Autorul citește din întreaga literatură universală, însă francezii și rușii revin obsedant în universul preocupărilor lui culturale. Sunt numeroase citate din jurnalele și epistolele lui Flaubert care se autodefinea drept ,,omul-condei”, fiind convins că ,,arta va deveni științifică, după cum știința va deveni artistică, amândouă se vor întâlni la culme, după cum s-au despărțit la poale”.
Din acel oraș străin nici nu poate să telefoneze celor dragi la Chișinău, însă are timp de reflecții asupra unor teme esențiale. Autorul captiv compară jertfele din balada românească Meșterul Manole cu alte spații culturale din cele mai vechi timpuri. Diaristul analizează legendele medievale din orașul german Magdeburg, ale cărei porți de trei ori la rând s-au tot prăbușit, până când doamna de onoare a reginei și-a vândut fiul pentru ca acesta să fie zidit la temelia cetății. Se referă apoi la întemeierea orașului Copenhaga, terasamentul căruia stă zidit peste o fetiță, superstiție prezentă în tot arealul slav care cere sacrificiul uman pentru dăinuirea unor temelii, jertfe cunoscute și în Asia, obicei care a luat sfârșit în perioada creștinismului, când jertfele umane au încetat odată cu sacrificiul suprem al lui Iisus Hristos. ,,El, nevinovatul, a fost jertfit de Dumnezeu Tatăl pentru întreaga omenire; nefericitul copil sau trecător plătea prin sacrificarea sa fericirea viitorilor locuitori și apărători ai orașelor și fortărețelor”[1], scrie Leo Butnaru. După ce amintește de aceste jertfe, autorul relatează evenimente din viața celor aflați în cușcă, unde superiorii dădeau dovadă de cele mai crude metode educaționale, circumstanțe care îl determină pe autor să asemene armata cu teatrul absurdului. O altă scenă este aceea în care ostașii, nevoiți să măture strada, scutură și frunzele din pomi pentru a eficientiza munca. ,,Să fie curat! Ordine și gata! (exagerată…) Jos cu poezia toamnei!”, scrie cu umor diaristul, considerându-se ,,o curcă plouată cu epoleți”. Nu ne miră că, la vederea unor autobuze pe care e scris ,,Excursie”, tânărul locotenent Butnaru regretă că nu e și el printre călătorii liberi. Armata Sovietică nu era locul cel mai potrivit pentru a visa și a-ți desăvârși cultură umanistă. Cu toate acestea, deși nu era nici timpul și nici locul potrivit, împătimitul de lectură căuta orice portiță pentru a trece dincolo de limitele cuștii: el vânează orice ocazie: vrea să citească și în arest, unde locotenentul este captiv pentru că și-a neglijat îndatoririle de șef de patrulă, însă nu reușește din cauza poftei de chef a altor gradați consemnați în aceeași încăpere.
Pe lângă faptele din armată, aflăm și despre realitățile sociale din Ucraina: în localitățile rurale, pedagogii nu se pensionează, pentru că nu are cine să le mai ia locul, iar tinerii nu mai revin în locurile natale. Referindu-se la romanul satului Negureni, identifică unele scene memorabile: carul în... copac, florile pentru împodobit scena (furate, noaptea, din grădini), un localnic, care umbla mereu cu pantalonii rupți în genunchi a murit ca Hagi Tudose, iar banii tăinuiți au fost găsiți într-o movilă de grâu din podul casei. Nici orășenii nu sunt uitați. Aflăm că la Tiraspol, mulți procură ziarele numai pentru a înveli în ele sticlele de votcă.
 Realitățile culturale. Cronicarul de serviciu scrie despre ,,moșnegismul” din proza ,,contemporană”, prilej de a compara Uniunea Scriitorilor din RSS Moldovenească cu un troleibuz rablagit, unde pe locurile din spate și în picioare stau câțiva scriitori de valoare și un grup de tineri talentați, iar în față se înghesuie nulitățile cu putere administrativă și politică. Aflăm și despre închiderea secției române a librăriilor din Chișinău, care limitau ori chiar interziceau accesul la cultura română. În data de 6 ianuarie a anului 1973, își descrie drama celui care nu a putut să-și serbeze ziua de naștere din cauza ordinelor de a fi pe poligonul înghețat. El își face timp să-i întâlnească pe scriitorii Iulian Filip, Nicolae Dabija, Costel Ciobanu și Valentina Tăzlăuanu, sosiți la seminarul tineretului de creație. În scurtele permisii, când ajunge la Chișinău, locotenentul dă iama prin librării ori îi revede pe unii dintre cei mai reprezentativi scriitori: Mihai Cimpoi, Grigore Vieru, Vasile Vasilache, Serafim Saca, Nicolae Costenco, Anatol Ciocanu, Ion Vatamanu, Iulian Filip etc., pe care îi  apreciază. Ei discută despre pseudocultura unor interpreți de muzică ,,pseudofolclorică sau ușoară (de tot)” ori a unor slugarnici, autori semnatarii versurilor: „E primăvară,/ Dar fi-va și vară, –/ Îți mulțumim, partid,/ A mia oară”.[2]

sâmbătă, 23 noiembrie 2019

EMINESCU, MAIORESCU, ALECSANDRI, CREANGĂ... AU FOST BĂIEȚI DE GAȘCĂ?


Se întâmplă ca unii dintre cei care scriu despre literatură, așa cum scriu, uneori să emită,   mai discrete sau mai netăinuite, intenții punitive pentru cineva, care s-a arătat în dezacord cu unele texte ale lor, cu ce „afirmă” sau „infirmă” dânșii. Iar mie, în cam generalizata indiferență față de adevărul literar sau, poate, în lașitate unora de a spune adevărul (să concretizăm: între Prut și Nistru), din teamă să nu fie „criticați” de X sau Y, mi s-a întâmplat să polemizez cu unii emițători de oarece critică literară, indicându-le, colegial și cu bunăvoință, să fie atenți la cazurile în care nu prea stăpânesc, să zicem, proprietatea unor noțiuni de bază, în istorie, în artă, în literatură în particular.
Astfel, acum un timp, în ziarul „Jurnal de Chișinău” colegul Mircea V. Ciobanu o da serios în bară, consider eu, minimalizând până la condiția de mahala sau de gang importanța unei societăți literare, culturale, istorice, scriind nici mai mult, nici mai puțin că: „Pe la 1863, la Iași apare o gașcă literară elitară (orice gașcă este deschisă doar inițiaților) numită «Junimea»”. Adică, astfel se minimalizează până la frivolitate ceea ce se știa și s-a spus cu fermitate și seriozitate, noțional-academică, noțional-filosofică, chiar, despre o întrunire a celor mai luminate spirite din a doua jumătate a secolului XIX, despre asocierea lor într-o societate, care a avut un impact cardinal în „formarea unui orizont larg științific și de educație estetică (...) A promovat o literatură de valoare, subliniind rolul factorului estetic în producerea și aprecierea operei de artă, a trezit și a impus spiritul critic în cultura română, combătând pseudocultura (de care, de altfel, țin și... găștile! – l.b.), impostura, introducând o direcție nouă în gândirea și literatura română. (...) A încurajat, deopotrivă, istoria, filologia, geografia...” (Dicționar Enciclopedic, Vol. VIII. P. 371). Puneți toate cele enumerate sub degradanta noțiune de: „gașcă sf [At: POLIZU / Pl: găști / E: nct1 (Înv) Tovărășie (tainică) de oameni care urmăresc scopuri reprobabile. Și: (livclică, coterie” (DEX). La momentul oportun, i-am atras atenția lui Mircea V. Ciobanu la atare dezacorduri... scrâșnitoare, dintre ce spune el și ce a fost, totuși, „Junimea”, colegul însă nelăsându-se convins nici de Dicționarul Enciclopedic, nici de DEX, contraargumentând (am discutat pe Facebook, adică într-o... „bibliotecă” publică, păstrând desfășurătorul conversației): „Gașca, ca și boema, e un soi de aristocratism cu reguli esoterice, cu restricții pentru cei neinițiați. Sigur că eu am forțat nota, pentru că ceea ce se definește azi prin «gașcă» mâine va fi grupare, poimâine – școală estetică, pleiadă etc”, sublinia MVC. Să vezi liberalism întru relaxare noțională până la... desconsiderarea unei organizații care a făcut epocă, a modernizat civilizația românească (la compartimentul estetică, emisie și recepție literară, filosofică)! Însă polemistului nu i se pare inadmisibil de a generaliza, ticsind epoci și nume ilustre în acest termen minor, frivol: gașcă. Dar parcă tresărindu-i, totuși, în minte o scânteie de îndoială că ar fi făcut-o oarecum lată, colegul virează... aiurea, scriind: „...eu prefer «găștile» în locul «uniunilor de creație». Literatura o mișcă înainte individualitățile... sau GĂȘTILE. Care devin, cu timpul, școli. Mai bine zis, ele se consideră de la bun început școli și grupuri cu pretenții estetice, dar sunt considerate găști de cei din afara grupului”. Tii, comedie! Cum de nu s-a știut până în primul sfert al secolului XXI de rolul grandios al găștilor în literatura lumii?! La o adică, ceea ce numea Goethe Weltliteraturi nu ar fi fost decât o adunătură de... găști. Unde mai pui că în context nu era vorba de „uniuni de creație”, mult mai neimportante, după MVC, decât găștile. De aici încolo, opinentul își ia și mai mare avânt întru a-și apără... vântul cam... (renunț la epitet, să-l găsească cititorul), implicit mustrându-mă, parcă: „Ai uitat, probabil că, până la «Junimea», literatura era prezentă doar în saloanele aristocratice, boierești (de la Văcărești și Conachi, la Asachi). Că principiul esențial al societății era unul critic și chiar nihilist. Că ei își doreau «mai bine fără cărți, școli” etc., «dacă ele reprezintă o formă goală»... etc. Revoluționari, romantici, avangardiști (moderați). Iar dacă ne amintim că exponenții ei absoluți au fost Creangă, Caragiale și Eminescu... ce te deranjează? Ori vrei să spui că toată țara (și mai ales lumea academică) era încântată de scriitura lor? Așa că ei erau o gașcă de oameni normali, nu niște tipi sforăitori, cum îi reprezintă uneori istoria literaturii. Fără «găști», literatura stă pe loc”.

vineri, 22 noiembrie 2019

EMINESCU, MAIORESCU AU FOST... GĂȘCARI?...




Se întâmplă ca unii dintre cei care scriu despre literatură, așa cum scriu, uneori să emită,   mai discrete sau mai netăinuite, intenții punitive pentru cineva, care s-a arătat în dezacord cu unele texte ale lor, cu ce „afirmă” sau „infirmă” dânșii. Iar mie, în cam generalizata indiferență față de adevărul literar sau, poate, în lașitate unora de a spune adevărul (să concretizăm: între Prut și Nistru), din teamă să nu fie „criticați” de X sau Y, mi s-a întâmplat să polemizez cu unii emițători de oarece critică literară, indicându-le, colegial și cu bunăvoință, să fie atenți la cazurile în care nu prea stăpânesc, să zicem, proprietatea unor noțiuni de bază, în istorie, în artă, în literatură în particular.
Astfel, acum un timp, în ziarul „Jurnal de Chișinău” colegul Mircea V. Ciobanu o da serios în bară, consider eu, minimalizând până la condiția de mahala sau de gang importanța unei societăți literare, culturale, istorice, scriind nici mai mult, nici mai puțin că: „Pe la 1863, la Iași apare o gașcă literară elitară (orice gașcă este deschisă doar inițiaților) numită «Junimea»”. Adică, astfel se minimalizează până la frivolitate ceea ce se știa și s-a spus cu fermitate și seriozitate, noțional-academică, noțional-filosofică, chiar, despre o întrunire a celor mai luminate spirite din a doua jumătate a secolului XIX, despre asocierea lor într-o societate, care a avut un impact cardinal în „formarea unui orizont larg științific și de educație estetică (...) A promovat o literatură de valoare, subliniind rolul factorului estetic în producerea și aprecierea operei de artă, a trezit și a impus spiritul critic în cultura română, combătând pseudocultura (de care, de altfel, țin și... găștile! – l.b.), impostura, introducând o direcție nouă în gândirea și literatura română. (...) A încurajat, deopotrivă, istoria, filologia, geografia...” (Dicționar Enciclopedic, Vol. VIII. P. 371). Puneți toate cele enumerate sub degradanta noțiune de: „gașcă sf [At: POLIZU / Pl: găști / E: nct1 (Înv) Tovărășie (tainică) de oameni care urmăresc scopuri reprobabile. Și: (livclică, coterie” (DEX). La momentul oportun, i-am atras atenția lui Mircea V. Ciobanu la atare dezacorduri... scrâșnitoare, dintre ce spune el și ce a fost, totuși, „Junimea”, colegul însă nelăsându-se convins nici de Dicționarul Enciclopedic, nici de DEX, contraargumentând (am discutat pe Facebook, adică într-o... „bibliotecă” publică, păstrând desfășurătorul conversației): „Gașca, ca și boema, e un soi de aristocratism cu reguli esoterice, cu restricții pentru cei neinițiați. Sigur că eu am forțat nota, pentru că ceea ce se definește azi prin «gașcă» mâine va fi grupare, poimâine – școală estetică, pleiadă etc”, sublinia MVC. Să vezi liberalism întru relaxare noțională până la... desconsiderarea unei organizații care a făcut epocă, a modernizat civilizația românească (la compartimentul estetică, emisie și recepție literară, filosofică)! Însă polemistului nu i se pare inadmisibil de a generaliza, ticsind epoci și nume ilustre în acest termen minor, frivol: gașcă. Dar parcă tresărindu-i, totuși, în minte o scânteie de îndoială că ar fi făcut-o oarecum lată, colegul virează... aiurea, scriind: „...eu prefer «găștile» în locul «uniunilor de creație». Literatura o mișcă înainte individualitățile... sau GĂȘTILE. Care devin, cu timpul, școli. Mai bine zis, ele se consideră de la bun început școli și grupuri cu pretenții estetice, dar sunt considerate găști de cei din afara grupului”. Tii, comedie! Cum de nu s-a știut până în primul sfert al secolului XXI de rolul grandios al găștilor în literatura lumii?! La o adică, ceea ce numea Goethe Weltliteraturi nu ar fi fost decât o adunătură de... găști. Unde mai pui că în context nu era vorba de „uniuni de creație”, mult mai neimportante, după MVC, decât găștile. De aici încolo, opinentul își ia și mai mare avânt întru a-și apără... vântul cam... (renunț la epitet, să-l găsească cititorul), implicit mustrându-mă, parcă: „Ai uitat, probabil că, până la «Junimea», literatura era prezentă doar în saloanele aristocratice, boierești (de la Văcărești și Conachi, la Asachi). Că principiul esențial al societății era unul critic și chiar nihilist. Că ei își doreau «mai bine fără cărți, școli” etc., «dacă ele reprezintă o formă goală»... etc. Revoluționari, romantici, avangardiști (moderați). Iar dacă ne amintim că exponenții ei absoluți au fost Creangă, Caragiale și Eminescu... ce te deranjează? Ori vrei să spui că toată țara (și mai ales lumea academică) era încântată de scriitura lor? Așa că ei erau o gașcă de oameni normali, nu niște tipi sforăitori, cum îi reprezintă uneori istoria literaturii. Fără «găști», literatura stă pe loc”.

miercuri, 7 august 2019

CREAȚIE ȘI INSINUAȚIE


LITERATURA, URA ȘI GURA (REA)




            Doi amici la cataramă, între ei, pentru că se potrivesc, dându-și (cat)arama pe față, nu o singură dată s-au arătat impacientați, că subsemnatul ar scrie... mult. Nu ca ei, puțin și prost. Ce să le spun?
– Întâi de toate, perechea de băgători de seamă ar fi trebuit să observe că aproape o treime din volumele pe care le-am publicat sunt antologii și reeditări, trecerea cărților pe care le-am editat cu alfabet chirilic în alfabet latin.
– Să fi luat aminte că șapte cărți ale mele sunt de dialoguri cu personalități ale literaturii, culturii române, și nu numai. Adică, pe când unii ca ei, la fel de fel de simpozioane, de târguri de carte, stăteau și pălăvrăgeau, bârfeau te miri ce la bere, eu conversam cu (să zic alfabetic) Ioan Alexandru, Alexandru Balaci, Cezar Baltag, Matei Călinescu, Mircea Ciobanu, Gheorghe Crăciun, Marin Mincu, Fănuș Neagu, Mircea Nedelciu, Octavian Paler, Sorin Preda, Ioanid Romanescu, Mircea Sântimbreanu, Marin Sorescu, Petre Stoica, Grigore Tomozei, Radu G. Țeposu, Laurențiu Ulici, Dimitrie Vatamaniuc... – ca să invoc doar o parte din numele celor trecuți în Lumea Neuitatelor Umbre, cărora se alătură și cele ale autorilor de la Chișinău, celor mai cunoscuți, o primă carte de convorbiri cu ei, „Răspuns și răspundere”, publicând-o încă în anii 80. Plus Nicolae Breban, Ana Blandiana, Mircea Martin, Andrei Pleșu, Dumitru Radu Popescu, Aurel Rău, Mircea Tomuș, Eugen Simion, Dorin Tudoran, Eugen Uricaru, Sorin Alexandrescu, Magda Cârneci, Barbu Cioculescu, Gabriel Dimisianu, Paul Goma și atâți alții. Astea sunt mărturisiri întru construire de istorie literară, nu întru deformatoare bârfă aliterară. Își imaginează respectivii cârtitori rău-intenționați câte ore și câtă muncă au solicitat construirea celor 7 volume de dialog cu creatorii de literatură? Știu ei de transcrierea de pe banda de magnetofon, de mașina de scris, de corecturi etc.? Nu mai întreb și de altceva, pentru că e clar că nu știu mare lucru despre literatură și cu ce, cum se lucrează în literatură.
Bulgaria

– Din călătoriile mele, spre deosebire de cârtitorii, care au călătorit și ei, m-am întors cu trei volume consistente de yes-euri, adică de jurnale. Ei și alde dânșii, chiar dacă o fi călătorit și mai mult, totdeauna s-au întors cu mâinile în buzunar. Dacă eu sunt scriitorul asistat și ajutat serios de jurnalistul din mine (de student încă, anul 3 universitar, am intrat în activitate redacțională, într-un colectiv celebru cândva, „Tinerimea Moldovei”), pe când pe ei nu are cine îi susține, fiind slabi ca alfabetizare literare, ca potență profesională. Ei stau la taclale ieftine, timp în care subsemnatul își face munca de scriitor, de jurnalist.
– Am publicat circa 60 de volume de traduceri, unele, bineînțeles, reeditate. Își dau seama respectivii câtă muncă necesită o atare angajare, benevolă, din atașament față de marile valori, din solidaritate cu marii scriitori din alte timpuri? Nu cred că pricep ceva la obiect. Pentru ei aceasta ar ține de fantastică. Ba nu ar ține de nimic, pentru că dânșii nu ar izbuti să-și imagineze un scriitor net superior lor ca dotare – cu har, cu energie, cu profesionalism, cu seriozitate. Ei, amatorii dintotdeauna...
– Ar fi trebuit să mai remarce, că trei din titlurile din bibliografie sunt chiar volume biobibliografice, elaborate de bibliotecile chișinăuiene „Transilvania”, „Hasdeu” și Biblioteca Națională.
Franța
– Ar fi trebuit să rețină, că peste zece cărți sunt traduceri din creația mea, apărute în Franța, Rusia, Bulgaria, Ucraina, Azerbaidjan, Tatarstan, Spania... Este munca mea, la care se adaugă munca înnobilatoare a traducătorilor din lume. Știu ei ceva despre astfel de colaborare? Nu au cum, sunt privați de norocul de a trăi crearea literaturii intens, nobil, dimpreună cu colegii de pe alte meridiane.
– Una din cărți e pur și simplu un volum-autograf, scris de mână, solicitat de biblioteca „Hasdeu” și editat de ea.
– În fine, prin insinuările stupide ei ar vrea să crâcnească, precum că literatura subsemnatului nu ține ca valoare. Ce să le spun? Să ajungă și ei să ia două premii ale USR, un premiu al Comitetului Director al USR, Cununa de laur a Turnirului de Poezie organizat de USR. Ca să nu mai vorbesc de distincțiile din Republica Moldova, cele mai importante, și aprecierile venite din alte țări. Iertare că spun asta, însă ăștia, cârtitori răuvoitori, trebuie pocniți cu ceva unde ar fi cazul, pentru ca să se mai potolească, să-și caute de ale lor, puținele, de scrisul lor, poate mai adaugă ceva la el. Dar nu insinuări, invidii, orgolii pornite din refulări, ratări și neputințe de tot soiul. Mai ales, în literatură.
Ce să-i faci? – E neplăcut, dar nu grav, totuși. Sau: nu e grav, ci doar grețos*.

Probabil, ca scriitor, tu ești ceea ce ești grație invidioșilor cu ochii pe tine. Invidia este energie psihică. Și e transmisibilă. Asimilabilă. E motricitate sufletească, de conștiință transformabilă din negativ în pozitiv. Pentru tine, pentru creația ta. În fine, pentru demnitatea ta.
________________
*În timpuri când, la Chișinău, „criticii literari” au prins să umble în doi, ca polițiștii. Unul e critic, celălalt literar. 

joi, 1 august 2019

UN OARECARE HULITOR MVC SE IA DE PIEPT CU PERSONALITĂȚILE LITERATURII ROMÂNE


Chiar așa: un oarecrea Mircea V. Ciobanu crede că poate contrazice, poate sfida personlități, opiniile cărora sunt inserate în compartamentul Referința istorico-literare, dar și în prefața la antologia subsemnatului, apărută la Editura Academiei Române. Personalități cărora MVC nu le ajunge nici la glezne, însă, de acolo, de jos, le scuipă pe bombeuri.
 Reproduc unele opinii ale iluștrilor colegi, spre a se putea compara cu bâiguielile obscurului MVC. 







REFERINȚE ISTORICO-LITERARE


Poezia, în cunoștință de cauză

Aceste cuvinte, pe care le pun în fruntea primei cărți a lui Leo Butnaru, intitulată – conform vârstei și aspirațiilor dumisale –, Aripă în lumină, nu le pun ca pe o momeală, nici ca pe un semn de distincție, ci le pun ca omul care vrea să-și împărtășească celorlalți bucuria...
Poezia lui Leo Butnaru se deosebește prin nota proprie, prin ritmurile proprii, prin expresia sa, prin cultura elevată cu care își modelează gândurile, prin metaforă; poetul își trăiește timpul „în cunoștință de cauză”...

Gheorghe Vodă,
din prefața la vol. „Aripă în lumină”, 1976

Aripă în lumină

            Leo Butnaru, autorul cărții Aripă în lumină din seria Debut, este creatorul unor structuri poetice originale... Scrisă într-un limbaj îndrăzneț, împrumutat de la uzul cotidian, această poezie se angajează să restituie cu un surplus evident de sens ceea ce a luat de la realitatea obiectivă în scopul edificării sale pe cale lirică. Aici doza de poezie o constituie acele procente de sens conotativ, care au fost obținute prin explorarea poetică a limbajului de toate zilele...
Axul majorității poeziilor este asociația semantică. În rare cazuri – acea fonică: Scrisoare lui Păcală, Peisaj... Poetul ne trezește emoția prin neașteptata soluție ce o dă în ultima instanță textului, soluție care este derutantă pentru acel care se apropie de poezie cu certitudinea că aceasta trebuie să fie „clară” de pe pozițiile logicii noționale. Metamorfoza efectului (cauzei) din propriu-zis în cel poetic (Metamorfoză în apropiere de Baku, de exemplu) este la L. Butnaru un mijloc eficient în obținerea emoției estetice. Altă calitate nu mai puțin importantă este plasticitatea creației sale. Metaforele sunt aproape în întregime vizuale. Din toate figurile de stil comparația e cea mai frecventă (încă un argument în favoarea oralității poeziilor).
                                                                  
            Ștefan Hostiuc (Cernăuți),
           Nistru, nr.2, 1977

Poezie fără complexe

Care să fi fost justificarea Editurii Princeps în opțiunea de a-l publica pe Leo Butnaru? – se vor întreba unii. Fără-ndoială, argumentul constă în faptul că Leo Butnaru e autorul unei poezii fără complexe. Deși rareori „înhămat” la teluric, pegasul poetului nu duce lipsă de povară. Să se fi avut în vedere o lecție oferită de nu știu care neoromantic, sau chiar de Chagall? Oricum, prezenta apariție aduce (și readuce) fragmente din confesiunea unui autor înclinat spre filozofare, cu mijloacele caracteristice lirismului, uneori augmentate și susținute cu note proprii; un singur exemplu: ironia și autoironia, chiar dirijate până la sarcasm, continuă să păstreze un anumit rafinament (și nu doar la nivelul obișnuit, al limbajului care „evită” să producă disfuncții în plan ideatic)...
Ce ar trebui să se mai știe? Leo Butnaru mizează nu numai pe talent, ci și pe intensa cultivare a talentului. Și e foarte posibil ca sunetele originale pe care le-am sesizat (chiar dacă unii comentatori ar fi predispuși să le includă cu maliție în „lirosofie”, în „polirică” etc.)  să anunțe o spectaculoasă evoluție.
                                                                  
             Ioanid Romanescu,
             prefață la volumul „Iluzia necesară”, 1993

În ritm cu perpetua devenire a  fenomenului poetic

O plachetă recentă, Iluzia necesară, recomandată concis de Ioanid Romanescu, depune mărturie despre poetul la maturitate, care împărțit între propriile-i avataruri interioare și lumea din afară, își construiește autoportretul din mers. Intră în aceasta o demonie interogativă fără odihnă, o luciditate sfârșind în scepticism ironic, altfel spus reacții marcând contacte cu lucrurile și refugii în fabulos. Dacă e să găsim nota definitorie a poetului, acesta, un imaginativ rafinat, trebuie invocată îndată mobilitatea, sceneria dezinvoltă, convertirea savuroasă a cotidianului în aventură intelectuală. Un titlu preluat tocmai de la un celebru prozator britanic, Portretul artistului în tinerețe, e destinat să puncteze ca la James Joyce mirajul tentațiilor complementare, poetul fiind un centru de balans, amendând fervorile și abandonându-se reveriei gânditoare... O anumită fugă de istoricitate, ca la Blaga, o reculegere de carte răsăriteană acestea stimulează la Leo Butnaru starea de crono-reverie; succesiunea „Zilelor trecute/ Zilelor nevenite” ilustrează la modul pipăitor (bunăoară în Cronobiologie, ori în Suflet fără odihnă) raporturile contemporanului modern cu abisalul...
Dacă în subtext Leo Butnaru e un patetic, un sensibilist, vulnerabil la orice impact cu realul dur, un alt Leo Butnaru, posedat de mirajul reflecțiilor generale, se abandonează trans-orizonticului. Multe din poemele sale conduc la aforisme personale, la parabole și concluzii de-dramatizate, aparent neutre (Urcând, coborând, Fizionomie, Disecție sunt câteva), o mostră de brevilocvență fiind de găsit în Dragoste: „Doar un fir de nisip încape/ între inimile noastre./ Din el/ perlă ar putea să apară/ dar și pustiul cu el/ poate-ncepe.                                                  
                                                                           
Constantin  Ciopraga,
                                                                                         Dacia literară, nr.12/1, 1994



Un poet adevărat

Leo Butnaru este un diavol cu barbă care scapără din copite de sidef la mijloc de rău și de bine, adică într-o lume din scoarță de măr domnesc plutind pe creasta valurilor ce le înalță Prutul. Se vrea gladiator de destine, dar nu știe să și-l păzească pe al său, ceea ce înseamnă că este un poet adevărat.
Leo, ridică vâslele și lasă vântul să te poarte spre limanul Nistrului românesc, spre Delta uimirilor ce le adună Europa lângă Ceatalul Ismail, spre misterele Carpaților.
                                     
                                Fănuș Neagu,
                                        cuvânt la volumul „Gladiatorul de destine”, 1998
                

Duritatea diamantului

...ținută în frâu și totodată liberă în mișcările-i cotidiene, ironică și autoironică, lucidă și spontană, elaborată și instantanee, poezia lui Leo Butnaru are duritatea diamantului cu care se taie sticla, fără a avea însă strălucirea diamantului-bijuterie. Nici nu cred că-i trebuie! Leo Butnaru taie sticlă, în forme geometrice fixe sau fanteziste, pentru a pune ochiuri unei literaturi până nu demult claustrate. Prin transparența poeziei sale poți comunica, de la om la om, de la mal (de Prut) la mal. În epoca podurilor de flori, Leo Butnaru a durat mai multe poduri de cărți, unele – și mă gândesc la cele două volume de dialoguri cu personalități ale literaturii române, Spunerea de sine (1994) și  Prezența celuilalt (1997) – pentru mulți ani înainte. Cât despre poezie, ea pare a urma o înțelepciune antică și anume: trăiește clipa! Căci majoritatea textelor Gladiatorul-ui sunt astfel de „oprește-te, clipă”, fără a urma numaidecât „sunt fericit”. Aș zice chiar invers – poetul „oprește clipa” exact atunci când cel mai puțin ne-ar plăcea să fim surprinși (vezi, de ex. „Sfârșit de secol la Chișinău”, „Spune și tu”, „Ofițerul stării civile” ș.a.), cititorul leneș, deprins cu o lirică narcotizant-confortabilă, fiind zgâlțâit să se trezească. Nu va regreta, volumul conținând și „bibelouri” de o mare finețe, pe care ai vrea să le pui la vedere, alături de altele de porțelan. Citez integral doar un poem, celelalte găsindu-le domniile voastre:
                                     
Arhitectură salină

Delicat
cu degetele-i fine
Cenușăreasa luă
puțină sare.
În solniță rămăseseră
câteva dune albe
mărunte mărunte...

...Leo Butnaru nu este doar un caligraf al „clipei” (volumul anterior de poeme, Vieți neparalele, conține în special texte complexe, „în straturi”), dar anume agerime reacției momentane mi se pare calitatea sa esențială. Leo Butnaru are câte un blitz în fiecare ochi: cum clipește, te și înregistrează!

                                                              Em. Galaicu-Păun,
                                                              Flux, 11.12. 1998

Pe cont propriu...

Leo Butnaru se numără printre autorii ce au izbândit atât în țara de peste Prut cât și în patria mamă, fiind printre cei acceptați, cultivați și răsplătiți pentru activitatea lor dinamică, insistentă și înglobată atitudinii optzeciste (...) Un european în toată puterea cuvântului, luând cu asalt meridiane tot mai neașteptate, un artist căutând continuu să lupte cu sine, cu alții, cu relele de tot felul, așa cum mărturisea într-un recent interviu publicat în revista Luceafărul.
Gladiatorul de destine mi se pare o carte construită atent, încadrată între o prefață (Cu mâna pe umărul colegului) și o postfață ce fac din nou trimitere la leit-motivul liricii sale, iluzia necesară... Este sintagma definitorie a maturității sale artistice.

                                                                                  Liviu Grăsoiu,
                                                                               Luceafărul, nr.23,1999