Se afișează postările cu eticheta Un poet o carte un poem. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Un poet o carte un poem. Afișați toate postările

marți, 27 februarie 2018

📚 UN POET, O CARTE, UN POEM 📚 / 23

Or El

între dragostea de sine şi
Dumnezeu s-a născut o prăpastie
acoperită frumos cu gazonul iluziilor       
                              pe care am alergat
şi peste care mai păşesc câteodată.
aproape orb
trimit gândurile spre apele răcoritoare….
le aud susurul şi câte un strop
stinge văpaia luptelor zilnice.
*

O, dacă mi s-ar da înţelepciune
să nu mă mai uit înapoi,
să nu mai privesc în jos ,
de Mi-ai trimite puntea Cuvântului
să privesc mereu în Lumină...
dacă Mi-ai întinde degetul lui Lazăr…

luni, 26 februarie 2018

📚 UN POET, O CARTE, UN POEM 📚 / 22

 
  *      *      *
 Discuția a doi conducători de-armată
se arunca precum bila grea 
din gură
Traducere: Leo Butnaru
obrazul se aprinsese 
de încordarecând cel de-al doilea a rostit
cu oarece lipsă de măsurăcă 
de n-ar fi mofturile comandanților
jocul ar fi de-a dreptul mizerabil
noi toți am alerga unul după altul
ascunzând drapele sub muncel.
Și brusc răspunsul s-a răspândit în cercuri
îndreptându-și puful mustăților
comandantul de campanie mai
dădea din mâini hăt din umeri
de se părea că fugind astfel va muri
și acolo din vârful muntelui vocea-i cădea
cuvântarea lui la picioare strălucea
de n-ar fi fost mofturile comandantului
nu se mai putea evita înfrângerea.
Și dintr-o dată au prins a căra arme
sute de mii jumătate de munte
două sute de bâte căpșoare albe 
tunuri vidme
topoare ascuțite. 

Da celea au fost vremi de luptă
peste câmp un cazac trecea
iar în șaua lui căprița Manika
albă țintată-n frunte se legăna. 

1926 sau 1927





duminică, 25 februarie 2018

📚 UN POET, O CARTE, UN POEM 📚 / 21


Scara lui Rodion



1
…atunci liniștea era somn
și somnul
uita să se trezească
curgând spre nicăieri
când timp când uitare –
ca o limfă
fără oprire, curgere fără curgere –
din care, firav, doar semnul ivirii…
Uneori fulgera o eternitate
și se stingea, încolțind în alta și alta
la marginea doar a gândului
prevestind că se va întâmpla
că va veni suișul și căderea
că se va ivi, izbăvitoare, marginea
de care, ca un clopot, somnul
se va lovi și totul se va umple de fărâme
care vor pluti
insule în uitare
fără chip, fără miros, fără umbră
amintiri despre ce vor fi putut ele fi
și în urma lor venea sunetul
încă departe de timp
de apa liniștii
de apa așteptării.

2
…sunetul nu se mai despărțea de liniște ca
un hamac între capetele somnului
iar miezul lui începea să prindă
pojghiță
ca laptele unduind printre viitoarele astre
de unde
avea să-l coboare  plânsul mamelor.
Rânduri de sunete
umpleau locul acela
ce niciodată nu fusese un gol
și unde, încălzit de tăceri,
se ivea cel care
se pătrundea de sine
și învelișul a prins să lucească
sub șlefuirea sunetului
care se făcea albie
și pe care, ca un cocon plutea,
pe somnul dinaintea începutului.
Și toate au curs una în alta și
marginile s-au desprins
și somnul
obosise și
nimic nu mai era împrejur.
Astfel se închega cel din care
somnul avea să iasă de tot
odată cu moartea
(și s-au adeverit locurile)
pe unde aveau să intre lumina și sunetul
sub mângâierea și binecuvântarea
celui
care încă nu era acolo.

sâmbătă, 24 februarie 2018

📚 UN POET, O CARTE, UN POEM 📚 / 20

Traducere: Leo Butnaru
Ispita afișelor (1920)

Lui Aleksei Efimov

I


Se auzi un foşnet sau plescăit de apă.
Cortina curge lent spre înălţime.
Din scenă-adie briză răcoroasă
Spre freamătul din rândurile prime.

II


Introducându-şi în penumbra albastrului parter
Torsul argintat din creştet spre călcâie,
Ea revărsă în sală Folle Arome
De afectuoasă, îmbietoare vanilie.

În binoclu tresare bella dona.
Gata-i să iasă un rănit valet
Care-şi pregăteşte lornionul,
De pluşul hainei ştergându-şi-l atent.

Soţul triplu bărbierit mantaua albă-gri
Şi-o târâie precum birjarul ambulant
Când părăseşte bătrânul restaurant,

Tăcut, mahmur, leit zeul Vulcan,
Gelos pe Venus cea ne-ndestulată
Noapte de noapte, an de an.

III

Pielea de antilopă a pantofilor ascuţiţi
Înţepând blănurile urşilor de Himalaya
Se vor revărsa pe placa scăunelului
Unduirile rochiei de debut.

Cu unghii degenerat-fărâmicioase
Deranjând glazura colanului
Respingând cu cuvânt de glicerină
Asaltul gălbiorilor husari.

vineri, 23 februarie 2018

📚 UN POET, O CARTE, UN POEM 📚 / 19


Omule, slabă ființă... 

Omule, slabă ființă și la patimi cu plecare,
Unde ți-i înțelepciunea, unde ți-i mintea cea mare?...
De te 'nalți și sbori cu mintea la tronul Dumnezeirii,
De măsuri pământ și ceruri și pătrunzi tainele firii, —
Nu te îngânfa, că ești țărna pe care o poartă vântul...
Ci te plânge, că 'n patimi tu singur îți sapi mormântul!
Pururea ție stăpâne, pururea duc și te poartă;
Ele sînt în toată vremea a vieței tale soartă.
Ce poate înțelepciunea, ce poate și biata minte,
Când prăpăstii privesc ochii și 'napoi și 'nainte?
Și se 'ncape biruință sau răbdare sau putere,
Când frageda inimioară se despică de durere?
Și se 'ncape vr'o mărime, când ființa pătimesce,

Când sufletul de necazuri ca de moarte se sdrobesce?...


joi, 22 februarie 2018

📚 UN POET, O CARTE, UN POEM 📚 / 18

*     *     *
Traducere: Leo Butnaru

Cu trupul răsucită ca o pâslă
Al capului ciolan între picioare
Izgonii iubirea ca şi inutilă
Cu o ciubotoaie scofâlcită motanul
De-ajuns cercurile veveriţelor
Arcanul gâtul să-l tragă
Peste trupul potopit de spermă
Botezătorul puse o lumânare
Toate locurile mi-s sărutate
Jumulită mi-i rotunjimea burţii
Ca la alergări de cai limba-i smultă
Să sari barierele dinţilor
O juraţi-vă mie comisari ai poporului
Călugăre şi cimpanzeu
Eu sunt glorioasa dintre preotese
Hebeb Şafrana* Habias.

(1912/1921)
____________
*Hebeb (habib) – în arabă înseamnă: dragă,
 iubită. În tandem cu „şafrana”, iese: ,,Draga piept şofrăniu”.


miercuri, 21 februarie 2018

📚 UN POET, O CARTE, UN POEM 📚 / 17

Un pământ nou

Marea a adus azi-noapte un pământ nou
s-au găsit voci care să strige
Atlantida
s-au găsit voci care să strige America
1-au înconjurat oamenii cu hărți campase
1-au împărțit între ei pe familii dinastii
au înființat armate pentru apărarea acestui pământ
miniștrii au transmis legi
și amendamente la aceste legi
toți voiau să administreze acest pământ
atât de promițător

dar refluxul
a dus din nou în larg

trupul înecatului.


marți, 20 februarie 2018

📚 UN POET, O CARTE, UN POEM 📚 / 16

Cealaltă voce


1
Traducere: Leo Butnaru

Sunt cu tine, îngerul meu, nu am viclenit,
Cum de s-a întâmplat că te-am părăsit
În locul meu ostatic să fii în nevolnicie
Întregii dureri pământene ce leac nu ştie?
Pe sub poduri pelinul fumegă suriu,
Peste focuri – roi de scântei, auriu,
Afurisitul vânt a blestem prinde-a urla,
Şi un glonte rătăcit dincolo de Neva
Îţi caută biată inimă ce bate slab, arar,
Şi, singură, în casa îngheţată-a pieire,
Stai întinsă albă în albă strălucire,
Glorificând numele meu amar.

2

În acel an îndepărtat, când iubirea se aprinse,
Ca o cruce de pristol, în inima proscrisă,
Tu nu te-ai cuibărit a blândă hulubiţă
La pieptul meu, ci zgâriai ca uliul cu gheara.
Cu-ntâia infidelitate, cu vinul blestemului
Tu prietenul însetat ţi l-ai adăpat.
Însă veni ceasul ca să priveşti
În ochii verzi, lângă nemilostive buze
Zadarnic să rogi pentru dulcea ofrandă
Şi pentru jurăminte, de care nici că auzii,
Pe care încă nimeni nicicând nu le rosti.
Astfel otrăvind apa izvorului pentru cei
Ce vor merge în pustiu pe urmele sale
Tu însuţi te-ai rătăcit şi, însetat la culme,
În întuneric n-a fost să recunoşti izvorul.
El bea pieirea, cu gura-n apa răcoroasă,
Dar parcă pieirea ar putea să curme setea?


1921


luni, 19 februarie 2018

📚 UN POET, O CARTE, UN POEM 📚 / 15

Vreme ploioasă

Să-mi îngrop fața în nisip
să rămân așa o bună bucată de timp
până când pulberea crinului
va forma o piramidă minusculă
doar din cristal și aur.

Să-mi îngrop fața în nisip
spintecând valurile amintirilor eșuate
– ele vin ca un „Bună dimineața!”
rostit de nepoții de nectar.

Să-mi îngrop fața în nisip 
în perna zgrunțuroasă, fatală
a destinului ce-ți bate la ușă
provocându-te să te trezești
în ploaia deasă, mocnită, parșivă
ce abia te așteaptă!

duminică, 18 februarie 2018

📚 UN POET, O CARTE, UN POEM 📚 / 14


Traducere: Leo Butnaru

Cum am devenit câine

Sigur, așa ceva e absolut de nesuportat!
Pe de-a-ntregul eu sunt încolțit de mânie.
Mă-nfurii altfel decât vouă vi s-ar întâmpla:
asemeni câinelui ce s-ar apuca
să urle
la fața lunii, sinilie.

Cred că e de la nervi...
Am să ies
la o mică plimbare.
Însă pe stradă nimeni nu m-ar putea calma.
Oarecine îmi strigă de seară bună.
Trebuie să-i răspund, firește:
dânsa e o cunoștință de-a mea.
Dar simt –
nu-mi va ieși s-o fac omenește.

Ce e cu neobrăzarea asta?!
Dorm, visez ori îmi pare?
Mă pipăi amănunțit:
da, sunt precum eram,
am fața cu care sunt deja obișnuit.
Îmi ating buza,
însă de sub ea apare –
canin ascuțit!

Îndată-mi acopăr fața, parcă mi-aș sufla nasul.
Și o rup la fugă spre casă, îndoit întețindu-mi pasul.
Cu băgare de seamă ocolesc postul de poliție,
dar, dintr-o dată,
răsună un glas:
„Vardiste!
O coadă!”

Eu îmi trec mâna mai jos de șale și – încremenesc!
Pe asta,
ce e decât orice canin mai la vedere,
în nebuna-mi goană nici s-o fi observat:
de sub mantou
mi s-a desfăcut o coșcogea coadă
și-mi flutură la spate –
coșcogea coadă de dulău.

Ce-i de făcut?
Urlu cât pot, sporind gloata-n jurul meu.
Celui de-al doilea – al treilea, al patrulea ins i se adună.
Au boțit rău o bătrânică. Ea,
făcându-și cruce,
striga oarece despre satana.

Iar când gloata, răsfirându-și pe mutră mustățile-măturoaie,
năvăli,
furioasă,
de haram,
eu m-am lăsat în patru labe
și am prins a lătra:
„Ham, ham, ham!”

1915

sâmbătă, 17 februarie 2018

📚 UN POET, O CARTE, UN POEM 📚 / 13

Zidire
 
Du-te și tu, mă, du-te,
Du-te și naște-te!
O femeie s-a îndrăgostit
Si vrea să-ți fie mamă;
A prins-o pofta de viață,
N-am ce să mai fac,
Du-te naște-i-te!

Si-am dat să-nmugur din călcâi
Pe-o vreme dureroasă,
Când ultimul cu cel dintâi
Zideau în cer o casă
Și-am dat din umeri înfrunz –
(Scuzați-mă!) – De teamă,
În mine inima s-a scurs
Și amplecat din vamă.
Am dat apoi să mă întorc
Din fața mea în spate,
Dar când văzui că nu e loc
Am tras din sfârcuri 1apte.


vineri, 16 februarie 2018

📚 UN POET, O CARTE, UN POEM 📚 / 12

Traducere: Leo Butnaru
UCENICUL

Ai putea spune – la ce te-ai gândit?
În ploaie – sub o singură pelerină,
În noapte – cu o singură pelerină pitit,
În sicriu – sub o singură pelerină.

1

A fi băieţelul tău cu capul luminos, –
O, peste a secolelor mozaic! –
După purpurul tău să rătăcesc în prăfoasă
Pelerină de ucenic.

A surprinde prin întreaga înghesuială omenească
Suflarea-ţi de viaţă dătătoare –
Cu sufletul, cu respiraţia ta dată să vieţuiască
Ca o adiere – pelerina-n fluturare.

Mai victorios decât regele David
Cu umărul prin gloată să-mi croiesc cale.
De la toate obidele, de întreaga pământeană obidă
Să-ţi servesc de pelerină protectoare.

Printre toţi ucenicii care dorm greu
Să fiu cel care în vis – somnul n-a cunoscut.
La prima piatră ridicată de vreun plebeu
Deja nu de pelerină să-ţi servesc – ci de scut!

(O, acest vers nu s-a frânt de la sine! Căci
Cuţitul e nespus de ascuţit!)
...Şi – surâzând sfidător –  primul să urci
Pe rugul care-ţi este menit.

15.IV.1921

2

Există un ceas anume...

                          Tiutcev


Există un ceas anume – ca o povară aruncată:
Când în tine însuţi eşti de mândrie ocrotit.
Ceasul uceniciei – în viaţa fiecăruia se arată
Solemn-de-neocolit;

Ceas înalt când, lăsând armele
La picioare – unde un deget a indicat,
Noi purpurul oşteanului de pe blana cămilei
Pe nisipul mării l-am preschimbat.

O, acest ceas la eroică faptă ne cheamă – ca un glas
Ce se înalţă din samavolnicia zilelor agitate!
O, acest ceas în care, ca un spic copt în amiaz,
Noi ne înclinăm sub propria greutate.

Şi spicul a crescut, şi ceasul vesel a bătut,
Şi piatra de moară spicul plin l-a aşteptat.
Legea e lege! Încă în pântec matern am ştiut
De tine, jug al râvnelor de neînfrânat.

Ceas al uceniciei! Dar e zărită deja şi îndrumătoare
O altă lumină pentru noi, – abia de zorii s-au aprins.
Blagoslovit fii tu ce vii pe urma-i viitoare,

Ceas suprem al singurătăţii, ceas neînvins!



15.IV.1921

joi, 15 februarie 2018

📚 UN POET, O CARTE, UN POEM / 11 📚

*    *     *

E dimineaţă,
se mişcă soarele în fereastră
şi gălbenuşul în ou.
Cu propria-ţi piele îmbraci oglinda,
femeie, urăsc falsa ta pudoare
– e ca şi cum ziua şi-ar acoperi
cu o frunză transparentă goliciunea.
Taci. Tăcerea ta îmi umple oasele cu nisip,
ori de cîte ori mă apropii
să pipăi, pe furiş, marginea orizontului.
E dimineaţă şi eu
n-am să ştiu niciodată sfîrşitul visului.
Suflu şi împrăştii
coroana imaginară a unei păpădii.
Sunt singur, te strig, tu îmi arăţi soarele –
degetul ţi se prelungeşte pînă îl atinge.
Mi-e teamă, îmi găsesc
liniile din palmă altcumva aşezate –
asemenea norilor pe un cer împietrit,
îţi spun. Tu taci. E dimineaţă.
Lumile se schimbă mai des
decît se nasc.





miercuri, 14 februarie 2018

📚 UN POET, O CARTE, UN POEM / 10 📚

Traducere de Leo Butnaru
ARMENIA

1

Tu legeni divin roza lui Hafiz
Şi dădăceşti copilaşi-jivine,
Respiri cu umerii octaedrici
De mojiceşti biserici bovine.

Zugrăvită cu ocru răguşit,
Tu eşti dincolo de munte, toată,
Iar ici – doar lipită ilustrată
Din blidul pentru ceai plin cu apă. 

2

Prea mult ţi-ai dorit să ai vopsele
Şi cu laba-ţi mare ai înşfăcat
Desenatorul leu din penarul
Cu multe creioane de colorat.

Ţara-n pojar de vopsitorie
Şi-a moartelor şesuri de olărit,
Tu ai răbdat serdarii roşcovani
Printre pietre, peste lut ruginit.

În zări de ancore şi tridente,
Unde se-ntind ţărmurii arămii,
Ai văzut iubitorii de viaţă,
Vlădicii iubitori de visterii.

Şi, sângele meu fără-a tulbura,
Simple ca desen de pruncă mână,
Pe aici trec soaţele, dăruind
Din frumuseţea lor leonină.

Ce dragă mi-e limba ta sinistră,
Tinerele-ţi sicrie în nalbă,
Pe care cleşte de fierărie-i
Buchea, şi fiece cuvânt – scoabă...

3

Ah, nu mai văd nimic şi biata mea ureche a asurzit,
Din toate culorile mi-au rămas doar miniu şi ocru coclit.

Şi-nceputul dimineţii armene mi se arată în vis;
Hai să văd cum trăieşte în Erevan piţigoiul,  mi-am zis.

Cum se-nclină franzelarul, cu pâinea jucând de-a mijoarca,
Din vatră  lavaşului* scoţându-i, molcuţă, pielicica...

Ah, Erivany, Erivany! Sau că păsări te-au zugrăvit
Sau leul din penar, ca un copil, ce creioane a râvnit!

Ah, Erivany, Erivany! Nu că oraş – nucuşoară călită,
Iubesc babilonia străzilor tale cu gura mare; oricare – cotită.

Eu viaţa-mi fără rost, ca muezinul coranul, mi-am slinit,
Timpul mi l-am îngheţat şi sânge fierbinte nu am jertfit.

Ah, Erivany, Erivany, mai mult nu am ce mi-aş dori,
              Decât ciorchinii tăi congelaţii, dulcii, când prind zorii a se ivi”.

______ 
*Lavaş – pâine din Asia, coaptă în formă de turte mari, lipite de vetre rotunde, săpate în pământ.

marți, 13 februarie 2018

📚 UN POET, O CARTE, UN POEM / 9 📚

Procuratorul Iudeii
 
Nuuu
procuratorul Iudeii
încă n-a murit
încă deliberează îngândurat
printre cei mai performanți
detergenți

procuratorul deșteptat
de cucul sărit
dintre cele două talgere
sterilizate
încă se mai spală
cu periuța
pe sub unghiile
date cu lac

procuratorul Iudeii
totuși și-a desăvârșit
între timp arta fugii
printre Evanghelii

iar astăzi atacă
o nouă accesare de taste
la requiemul lui Bach
și cu nostalgie așteaptă
așteaptă așteaptă

a doua venire

a inculpatului