miercuri, 11 august 2010

UN CELEBRU POET RUS


Andrei VOZNESENSKI (1933 – 2010)


EŞTI TU...

Amurg fulguitor peste-arătură
şi astrul, asfinţit pe jumătate,
înaureşte brazda, ca pe-o dungă
ce-ar aminti de căile ferate.

Şi chiar de ţine doar câteva clipe
a frumuseţii tainică splendoare,
eu vin seară de seară să contemplu
cum aureşte dunga – şi dispare.

Dragostea mea, eşti tu în prag de noapte,
eşti tu, iubirea mea îndepărtată,
această dungă luminoasă, parcă
răzbind pe sub o uşă încuiată.


* * *

Se stinge, bate inima a teamă
de ce e dat şi cum e dat pe lume.
De-a lungul drumului o neagră coamă
pare a fi pădurea fără nume.

Vis trecător e totul, se topeşte...
Şi tu de-asemeni, zână trecătoare.
În acest vers o să rămâi, fireşte.
Păcat că nu pe buzele-mi amare.


GOSPODINA

Deschizi rama, pui pe pervaz vasul cu apă,
apoi mângâi cu palmele sticla, de sus în jos;
tu speli fereastra precum ai cânta la arpă.
De la muzică se face curat şi luminos.


LUMÂNAREA

Pentru Zoia

Îţi mulţumesc că-ai pus o lumânare
în codrul cel de rit străvechi, catolic,
că nu s-a stins plăpânda ei ardoare
pe crucea ce-o tot port pe-un drum nespornic.

Mereu mă-ntreb: cu ce seamănă oare
aprinsa lumânare în scădere
până ajunge jos, la merişoare?
Trecut-au vremi, dar nu am vreo părere…

Prin zilnice pâraie-n tulburare
eu celui cristalin îi mulţumesc;
prin mii de lumânări de-nmormântare –
o duc pe-a ta, de viaţă, şi trăiesc.

BARIERA

Ridicat-am ochii, să văd adevărul,
cât aşteptam marfarul de-a se îndepărta.
Pe cer, de-a curmezişul, era scris c-un fulger:
„Te rog, nu mă lăsa!”

Spre tainica pădure privii întrebător –
ce-ar fi cu modul ăsta de a se umili?
„Te rog, nu mă lăsa!” era scris pretutindeni –
„O, nu mă părăsi!”

Pe geamul de canton: „Nu mă lăsa!” scria.
În dungi, ca ilustrata „Avia” tremura
smintita barieră ce trecerea-nchidea
cu: „Ah, nu mă lăsa!”

Recunoscui, fireşte, scrisul tău anume
şi o pornii în goană cu gând de-a te-ntâlni.
Pe lângă gări numite la fel: „Nu mă lăsa!”
treceau aceleaşi trenuri: „Ah, nu mă părăsi!”


* * *

Plaja e de aur, marea-i tărâm de mit.
Prin răsfir de unde mândre-notătoare
Braţele-şi agită – ca-n cerul însorit
Aripile dalbe-un stol de zburătoare.

Tu ia şi doru-n cerul care-ţi este dat,
Pe când străbaţi înot al golfului platou,
Apoi, de cum revii cu ora ce-a plecat,
O să-ntâlnim, fireşte, iarăşi Anul Nou!

Tocmai pentru-acest revelion fantastic
Cupele-pereche-şi spumegă elanul
Şi, precum un brad împodobit văratic,
După geamul nostru a-nflorit castanul.


* * *

Frunzare veştede, foi de arhive.
Pe ramuri, amare, poamele durerii.
Precum bemoli desprinşi din portative
Se cern sonor seminţele-ntomnării

Şi în fularul tău pufos se-anină,
Se încâlcesc prin buclele-ţi bogate.
Peste grădini, zeiţă şi stăpână
Te-au decretat… Dar unde, 'n care parte?

ROMANŢĂ

Această clipă ţine-o minte şi
măceşul pe colnic
Şi spinul ce pe umăr ţi-a-ncrustat
semn de vaccin durut.
Eu sunt eternul tău poet şi sunt
amantu-ţi veşnic.
Şi – nimic mai mult.

Memorizează-această lume cât
ţi-i dată de destin,
Iar după ce în lanţ de vremi un veac
zbura-va în trecut,
Tu o să ţipi uşor de parcă iar
te-ar înţepa un spin
Şi – nimic mai mult.

* * *

Fu alb mestecănişul
Sub care v-aţi iubit –
Precum nişte găoace
Tulpini s-au descojit.

Al scoarţei var atunce
Lui i-a rămas pe haină,
De parcă renunţase
Mesteacănul la taină.

Iar când de-altă tulpină
Te atinseseşi – calde
De umeri ţi s-au prins
Două aripi albe.

Şi astăzi, pe oricare
Căi aspre rătăceşti,
Perechea cea de aripi
Nu-o ştergi, ci-o ocroteşti.

Traducere de
Leo BUTNARU

sâmbătă, 7 august 2010

România literară, 28/30 iulie 2010

Leo BUTNARU




PEISAJ CU POMUL VIEŢII



Peisaj imaginându-se pe sine

văzându-se altfel decât îl vedem noi

cei care, la rândul nostru, imaginându-ne pre noi

ne vedem altfel decât suntem în realitate

ba mai mult – în conştiinţa-ne

sau subconştient şi în

transluciditate.



Nu mai ştii dacă atare geometrii ca peisaje

au legităţi, constituţii, regulamente, canoane

sau sunt apologia inutilă, ca tot ce e cosmos

a instabilităţii ca unică formă de creaţie

procreaţie – ceremonie zurlie

ca ozorul de canava „pe dincolo”

pe dos.



Omizi efemeride ieşind din pori minusculi sau – gigantice – din pori uriaşi

porii-cratere de absurditate

ceva între pagubă, pagodă şi inutilă odă

ce te face să te gândeşti că pe atare cernoziom

cel mai abitir ar rodi rodiile

în pomul vieţii dus la prohodire de om.



Asta e! – peisaj cu un singur copac

zis pomul vieţii pe drumul de moarte

pomul vieţii ce avusese de ramuri chiar versurile astea

ce vor ieşi alandala dintre file de carte

ca nişte nervi sfâşiaţi

sau râme

sau vene tăiate...



DE SPUS PRUNCULUI



1



Naşte-te – e timpul

să începi a muri...



2



E târziu să mai plângi: viaţa

deja a început...



COPACUL DINTRE GHILIMELE



Nu este exclus

să fi căzut pe gânduri

sau pe sentimente –

acţiune cvasiinertă ce m-ar fi dus

spre scris

despre copacul bonsai (un fel de

„arbore” între ghilimele

pentru a se înţelege oarecum altfel

aproape invers decât ceea ce e

în realitate

un arbore fără ghilimele).



Bineînţeles

la Chişinău sau Bucureşti

putea să mă bată gândul

sau sentimentul

sau să fi venit inspiraţia

simpla metaforă să

scriu un poem despre „copacul” bonsai

dar –

la ce bun

dacă în spaţiul informaţional românesc

doar vreun procent-două

să zicem

din populaţie ştie

ce ar fi ăla un

„arbore” bonsai?



Unde mai pui că

cine ştie ce răuvoitor ar putea ironiza că chiar

ţara noastră e una bonsai...



FLASH



1



lumină puternică

de scurtă durată

însă

de cum încremeneşte

devine vădit materială şi

de lungă durată – o

lună şi ceva de vară

floarea soarelui-flash.



2



nu pentru prima oară

scriu atât de scurtisim – chestiune

obişnuită deja

la care pot adăuga doar că poezia

e mereu imprevizibilă

poate plictisi dacă

îi pretinzi să fie mai mult decât

fastuoasa reprezentaţia de-o clipită

a unui flash îndreptat spre locul unde

probabil

s-ar afla Dumnezeu.




TAINICA SEMIOTICĂ


Ca în amnioticul uterin

pruncii înoată de-a valma

în agheasma în care sunt botezaţi

întru

comuniune cosmică

sau pur şi simplu ritualică



părându-se ciudat

poate chiar monstruos

doar că

pe spate şi pe burtici

pruncii din cristelniţa lumii

au semne punctiforme de zaruri.

vineri, 30 iulie 2010

Din ZIARUL DE DUMINICĂ, 29 iulie 2010

 


Poemul de duminică

Leo BUTNARU


CA ÎNTRE POEŢI


Discutam cu un poet rus despre Gorki
despre Danko cel aproape sud-basarabean care
şi-a scos inima din piept
luminând prin hăţişuri de codru cale; Danko
acest Moise mărunt al unui grup de necăjiţi rătăciţi
prin post-amintiri de sarmaţi, de sciţi;

bineînţeles, în treacăt l-am invocat şi de Prometeu
focul furat de la zei
pedeapsa... însă în acel caz nu a fost vorba
şi fapta
de inimă
ci de ficat; oricum
ceva înrudit-aplicat;

în zborul dinspre Moscova spre Chişinău
m-am gândit şi la Frida Khalo care
în unele portrete de sine
se înfăţişa cu inima în afara trupului ei suferind
ea, căreia într-un accident de autobuz
i-a fost sfâşiat până şi uterul
inima însă, spre norocul ei
păstrându-şi-o neatinsă
pentru ca mai apoi
într-un gest de mutilare artistică
să şi-o înfăţişeze în afara sânului
sau printre lăstari şi liane fel de fel
de parcă şi ea, inima, atunci, în accident
fusese dislocată
scoasă în goliciunea cosmică.

În fine, tânărul poet rus a zis, precum ar fi zis
confraţii săi minimalişti de la noi: Dacă
ar fi să dau nas în nas cu Gorki
sau cu Danko
cu Prometeu sau cu vulturul ori
cu Frida Khalo, eu
făcând din răsputeri tot ce pot
spre a evita afectul
şi camufla defectul
mi-aş sfâşia pieptul în faţa lui
sau a ei
sau înaintea lor
sau altor jucători de efect cardiac
spunându-le foarte calm: Priviţi
ce larve de purpur
bineînţeles – ale autoironiei
îmi populează, mocnitor-vegetativ, inima... Până la urmă
de aici se va zburătăci un roi de fluturaşi purpurii
un fel de molii ale nemuririi...

miercuri, 21 iulie 2010

Din: REVISTA LA PLIC, 2010, Nr. 3.


Leo BUTNARU:
ANTOLOGIA POEZIEI AVANGARDEI UCRAINENE

După ce ani la rând a tradus şi a publicat, impresionant, din literatura avangardei ruse, inclusiv antologii (poezie, proză, dramaturgie), sau volume aparte (Velimir Hlebnikov, Vladimir Maiakovski, Leonid Dobâcin, Igor Bahterev; ale postavangrdiştilor Ghennadi Ayghi, Ian Satunovski; două volume de miniatură poetică rusă), colegul nostru Leo Butnaru vine cu o nouă surpriză: în numărul 3-4, 2010, al eminentei reviste „Vatra” el ne oferă Antologia poeziei avangardei ucrainene, plus manifeste, articole programatice. Este pentru prima oară când apare o astfel de lucrare în limba română. De asemenea în premieră, majoritatea autorilor din Antologie se înfăţişează cititorului român cu mostre din creaţia lor,. Să amintim câteva nume: Mikola Voroni, Grigori Ciuprinka, Kost’ Bureviy, Vasil Aleşko, Iakov Savcenko, Oleksa Slisarenko, Oleksandr Soroka, Pavlo Ticina, Mihail Semenko, Mikola Hviliovi, Vasili Ellan-Blakitni, Iulian Şpol, Vasil Desneak, Andriy Ciujiy, Valerian Polişciuk etc., – în total, circa 40 de autori. Antologia este însoţită de o amplă şi competentă prefaţă, note biobibliografice, precum şi de o serie de ilustraţii de epocă.
Foarte mulţi reprezentanţi ai avangardei ucrainene au avut un destin tragic, căzând jertfă represaliilor staliniste. Ei au făcut parte din aşa-numita „Generaţie asasinată”. Din analele cutremurătoare ale crimelor călăilor bolşevici să rememorăm fie şi o singură zi, cea de 3 noiembrie 1937, când, în lagărul de la Solovki, printre cei 100 de reprezentanţi de vază ai intelectualităţii ucrainene, au fost executaţi şi scriitorii Valerian Polişciuk, Oleksandr Slisarenko, Mihailo Ialovi, Valerian Pidmoghilni, Pavlo Filipovici, Miroslav Ircian, Marko Voronoi, Mihail Kozoris, Grigori Epik... Într-o singură zi, literatura ucraineană a fost decimată! Şi tot în negrul 3 noiembrie 1937 – peste 4 zile bolşevicii aveau să marcheze două decenii de la lovitura lor de stat! – au fost împuşcaţi, tot la Solovki, şi celebrul regizor Les Kubas, dramaturgul şi pedagogul Nikolai Kuliş. Iar în notele biobibliografice ale autorilor incluşi în prezenta antologie cititorul va găsi alte şi alte nume de creatori autentici, tineri, energici, care au fost asasinaţi de marxism-leninism, de dictatura proletariatului...

duminică, 11 iulie 2010

Sursa: http://blogdoman.blogspot.com/

 
Leo Butnaru – Ordine de zi, ordine de noapte (Valman, 2009). Scriitor total, mişcându-se nonşalant în mai toate genurile literare, Leo Butnaru rămâne în primul rând poet, poet român prin excelenţă, deşi e şi bun cunoscător de rusă, limbă din care traduce şi antologhează preponderent pe avangardiştii din spaţiul nord-slav, mai mulţi decât ne-am fi putut închipui. Precum un Şerban Foarţă, poetul de la Chişinău e dedat la toate subtilităţile limbii române, mânuind măiestru jocurile de cuvinte şi scriind poeme apoftegmatice de genul: „Moartea e o lege/ în afara legii/ adică – pretutindeni”. În volumul de faţă, Leo Butnaru lasă ars poetica la sfârşit, aceasta fiind o Odă marelui cititor: „La vârsta, dar mai ales la experienţa pe care o am/ nimeni nu mă poate priva de dreptul (şi stângul)/ de-a avea sau nu dreptate, scriind, inclusiv/ în stil etern-post-antic-despre/ oralitatea libertină care, intrând direct din stradă/ îşi şterge tălpile de preşul dungat al/ primelor şase versuri de până aici (mersi şi pentru atât!)/ apoi, fără a-şi lua tălpăşiţa/ intră familiar-textualist în discurs...”

Dumitru Augustin Doman
11 iulie 2010

sâmbătă, 10 iulie 2010

Din "Contrafort", 2010, Nr. 5-6


Leo BUTNARU

PARISUL – CONSTRUCŢIE INTELECTUALĂ MAJORĂ

(Dintr-un Jurnal Yes-Eu)

Aveam în jur de cinci ore de când, la aeroportul Beauvais Tille, auzisem „Bonjour, monsieur” şi „Au revoir, monsieur”. Deja eram la aeroportul bucureştean Băneasa, aşteptând să vină microbuzul de cursă, care să mă ducă spre Chişinău. Oarecum impacientat de întârzierea acestuia, din vreme în vreme sunam şoferul prin Rom-cosmos (de, telefonia mobilă simplifică multe...), acesta mă liniştea că, iată, circulaţia e cam dificilă, ambuteiaje, dar curând ajunge. Astfel că, în fine, microbuzul opreşte la Băneasa, pun bagajul, intru în salon, dau „Bună ziua”, dar, uimitor, – un „Mâlc” general, niciunul dintre cei peste 10 inşi-călători nu a catadicsit să răspundă la salut. Astfel, la margine de Bucureşti, mă pomenesc direct în mijlocul Chişinăului sau chiar al Basarabiei, unde spiritul cam arid la politeţuri, mai puţin sensibil la amabilităţi e la el acasă în toate ale sale. Nimic nou, îmi zic, deoarece mă referisem, indirect, la aceasta, şi în conferinţa mea cu titlul O radiografie a spiritului basarabean, pe care o ţinusem, pe 22 aprilie, la Institutul Cultural Român din Paris (moderată de colega Lucreţia Bârlădeanu). Vorbind de posibila contaminare cu „sufletul slav” a prutonistrenilor, citasem acolo şi dintr-un interviu al mai tânărului coleg Mitoş Micleuşanu: basarabenii „au preluat de la rusofoni felul mai tăios şi minimalist de exprimare şi acţiune. Din acest punct de vedere, românilor li se par basarabenii mai din topor, iar basarabenilor nu le plac unduielile şi modul prea de bonton românesc”. Iar bontonul e şi mai şi la Paris – nu? –, astfel că basarabeanul nu ar fi în mare armonie nici cu francezii. Ba chiar la popasul pe care îl făceam, deja noaptea, pe la ora 22,30, undeva în preajma Tecuciului, stând la o cafea cu unul dintre condrumeţi, îi spuneam că, dacă intri în magazinele pariziene, numaidecât eşti întâmpinat cu „Buna ziua, domnule”, pentru ca, la plecare, să ţi se spună „La revedere”, la care chişinăuianul nostru unde face: „Pentru că ei sunt făţarnici…” Nu am găsit de cuviinţă să continui dialogul cu cineva în mintea căruia, probabil, politeţea franţuzească ar cădea sub incidenţa preceptului marxist-leninist al exploatării omului de către om…

Prin urmare, mă întorceam de la Paris şi, în pofida a toate, trebuia să-mi păstrez buna dispoziţie, impresiile… panoramice, acumulate nu în două-trei zile, o săptămână, ci pe durata unei luni întregi, să mijesc ochii şi, sub pleoape, să revăd Luvrul, Turnul Eiffel, Sena, podurile ei minunate, Notre Dame, Arcul de Triumf, Champs-Élysées, Panteonul, Grădina Luxemburgului (localnicii îi spun „Luco”), minunăţia numită Versailles, Trianonul, cu pacea noastră, semnată aici acum nouă decenii…
Dar cu ce ocazie în Franţa?...Graţie unei burse acordate de Institutul Cultural Român din Paris, prezenţa mea în Oraşul Luminilor ţinea de studiul avangardei. Mai bine zis, de ceea ce s-ar referi la activitatea unor protagonişti ai acestei fenomenologii artistice înnoitoare aflaţi în exil. Nu avangarda în exil, ci unii dintre corifeii săi. Pentru că ea, avangarda, din contră, la Paris s-a aflat şi se află chiar la ea acasă. În libertatea şi efervescenţa-i de dincolo de constrângeri de regim, ideologice, politice, precum au fost cele din ţara pre-Gulagului, Rusia bolşevică din anii 20-30 ai secolului trecut.

Deja de un an, ICR Paris acordă burse de creaţie şi pretendenţilor din Republica Moldova. „Ideea mi-a venit imediat după ziua de 7 aprilie din anul trecut”, mi-a spus domnul Robert Adam, coordonator de programe, dar care, la începutul lunii aprilie din anul curent, se afla deja pe punct de plecare să preia postul de director al Centrului Cultural Român din capitala Belgiei. Deci, eram printre primii basarabeni care profitau de rezidenţă aici/acolo, la cam 3-4 sute de metri de Turnul Eiffel, iar în direcţia opusă a străzii Saint Domenique – cam la aceeaşi distanţă de peluzele din preajma Domului Invalizilor, de Podul Alexandre III peste Sena, după care te pomeneşti între Marele ş Micul Palat, aflate imediat în preajma Champs-Élysées. Pentru că Parisul istoric e compact ca un... CD de lungă, de prelungă durată...

Ceea ce ar merita să fie spus, in extenso, dar nicidecum... amănunţit (ar fi o zadarnică strădanie) despre Parisul care te-a găzduit şi ţi s-a înfăţişat în multiplele sale splendori, poate că va prinde întruparea scrisului în vreun Jurnal Yes-eu (ca să insinuez ceva subtext englezesc prin joc de cuvinte românesc), aici însă rezumându-mă doar la fugitive creionări de impresii, localizări. În special – localizări, zic, gândindu-mă să vă spun cum i-am găsit pe ai noştri pe la fostele lor case, pe la actualele lor case – acestea, deja, cele de – Dincolo. Iar prima vizită i-am făcut-o umbrei Iulie Hasdeu. Nu poţi să ajungi la celebra bazilică Saint-Sulpice, fără a nu trece, imediat în apropiere, pe strada omonimă, colţ cu Petit Bourbon, pentru ca la nr. 28 să identifici clădirea pe care o placă memorială aminteşte că aici a locuit Iulia Petriceico-Hasdeu şi că: „Cette maison garde le souvenir d’un grand esprit”.

Apoi să porneşti spre Rue Madame, în una dintre casele căreia a sălăşluit Mircea Eliade. Suntem în preajma Grădinii Luxemburgului, în plin Montmartre, astfel că începi să cauţi mansarda unde şi-a dus veacul Emil Cioran. Se află în clădirea cu nr. 21 ce face parte din careul nu prea marii Pieţe Odeon. Deocamdată, edificiul e fără vreun indiciu ce ar atesta că aici a locuit marele român. E vizavi de Terrasse Méditerranée, frecventată în epocă de Eugen Ionescu, Mircea Eliade, Emil Cioran, Gherasim Luca şi Tristan Tzara. Primii trei îşi mai dădeau întâlnire în Grădina Luxemburgului, iar pe fundalul bazilicii Saint Suplice li s-a întâmplat memorabila poză a granzilor în juneţe.

Dat fiind că Mircea Eliade s-a stins în SUA, la Cimitirul Montparnasse „i-am întâlnit” doar pe Eugen Ionescu şi Emil Cioran. Pietrele lor tombale nu se află prea departe una de alta, şi nici de cea a lui Constantin Brâncuşi. (Peste patru decenii de la decesul mamei sale, înmormântată la Hobiţa, marele sculptor se confesa, că (sunt) „neîmpăcat sufleteşte, ştiind că trupul meu va putrezi în pământ străin, departe de fiinţa cea mai dragă: mama mea”.) Pe mormintele lui Cioran şi Brâncuşi – semne de afecţiune: bileţele, panglici, bilete de metro; la primul – şi o ulcea cu pământ care, presupun, o fi fost adus din România, poate chiar de la Răşinarii săi de baştină. Apoi, şi o bancnotă de un leu românesc. Pun şi eu, alături, una de un leu... moldovenesc. În cimitirul Montparnasse se află şi celebrul... Le baiser de la mort, una dintre cele mai faimoase, aici, sculpturi tombale pe care, în anul 1910, Constantin Brâncuşi a executat-o pentru mormântul tinerei rusoaice Tatiana Rachewskaïa (Raşevskaia). De cum am dat cu ochii de acest nume, în memoria mea a tresărit ceva! De unde, de unde îl cunosc?!... Sigur, de la Ilya Ehrenburg, din în extraordinarele sale volume de memorialistică Oameni, ani, viaţă (Liudi, godî, jizn’). Acolo, demult, în studenţie, întlnisem numele tinerei şi nefericitei rusoaice.

După masă, la ICR, la calculatorul din fostul din birou all dlui Robert Adam, care deja plecase la Bruxeles, director la Centrul Cultural Român, am început să navighez prin internetul rusesc şi, nu după un timp, chiar găsesc referinţa lui Ehrenburg. Iat-o: „Pe Tania Ruşevskaia o cunoşteam încă la Moscova, ea fiind sora colegului meu de şcoală Vasia; a stat în puşcărie, a plecat la Paris, s-a înscris la facultatea de medicină, s-a căsătorit cu un român frumos, iar pe urmă s-a otrăvit. (Alte surse susţin că dragostea ei pentru medicul român ar fi fost una nefericită, nereciprocă. – L.B.) La înmormântare a sosit mama ei din Moscova; au înduplecat un popă, tuturor înmânându-le lumânări, iar diaconul cânta: „Şi-i iartă-i ei toate greşalele cele de voie şi cele fără de voie...”

Căsătorit cu un român! Oare nu de aici şi lucrarea lui Brâncuşi la mormântul tinerei rusoaice ce şi-a pus capăt zilelor?... (Ehrenburg menţionează că, la acea vreme, printre ruşii ce se stabiliseră la Paris şi nu se puteau adapta aici, sinuciderea era ceva obişnuit.)

Astefel redă lucrurile Ehrenburg. Iar la eminentul exeget al operei brâncuşiene Barbu Brezianu găsim următoarele dare: în 1910, „la rugămintea doctorului Marbé, ridică monumentul Sărutul, pentru mormântul sinucigaşei Tatiana Raşevski, incizând cu litere chirilice inscripţia: „Taniuşka Rechevskaia, născută la 6 aprilie 1887, adormită la 22 noiembrie 1910 /îndrăgită, cea mai iubită/ pe care s-o privesc nu mă mai satur”. Cel care a comandat monumentul, medicul român Solomon Basile Marbé (Marbais), prieten fidel al lui Brâncuşi, fusese anume cel de care se îndrăgostise studenta Taniuşa… Curios, trist, ba chiar dramatic este faptul că, dacă, iniţial, familia Raşevki nu acceptase viziunea brâncuşiană pentru locul de veci al fiicei sale, peste decenii, iată, urmaşii respectivului neam, uimiţi de faima Sculptorului, susţin că, după actele cercetate în arhiva pariziană, Sărutul din cimitirul Montparnasse cade sub incidenţa unui obiect ce poate fi revendicat! (Da, eventual, dizlocat, strămutat şi – Doamne, fereşte!) scos la licitaţie…

Dar, deocamdată, la Montparnasse, Sărutul simbolizează, deja 100 de ani, dragostea eternă, însuşi Brâncuşi mărturisind (în 1956, nu cu mult înaintea definitivei sale treceri pământeşti): „Am vrut de fapt să fac un lucru care să pomenească nu despre o singură pereche, dar despre toate perechile de oameni ce s-au iubit şi s-au perindat pe pământ, înainte de a-l fi părăsit”.

Câţiva paşi spre vest de mormântul lui Eugen Ionescu, se află locul de veci al captivantului prozator Julio Cortázar (care, în romanul Şotron, scria despre „ghemul Paris”, cu materia lui infinită care se înfăşoară pe ea însăşi), ceva mai încolo – al lui Samuel Beckett... Nu vi se pare mult grăitoare (în profunda linişte a cimitirului) această apropiere de Dincolo dintre corifeii teatrului (absurbului), Ionescu şi Beckett?... Să vă spun o mică întâmplare, „de contaminare”, care mi-a venit mie în minte, în imaginaţie, acum câţiva ani, şi pe care am retrăit-o, în acest aprilie, la Paris, pe când intram iar în Catedrala Notre Dame. În mintea, în imaginaţia mea, astfel se petrecuseră lucrurile:

„În anul 1938, cercetând lista celor nu doar sosiţi, ci şi stabiliţi la Paris, Samuel Beckett îşi reţinu privirea asupra numelui lui Eugen Ionescu, iar Eugen Ionescu îngădui mai mult cu lumina ochilor peste numele lui Samuel Beckett, ambii mirându-se, la început, de atare coincidenţă, zicându-şi în sinea lor că ea nu părea deloc întâmplătoare şi ar putea să aibă anumite urmări de oarecare ordin, artistic, dar şi biografic. Pozitive, mai puţin îmbucurătoare, urmările? Nu aveau cum şti. Beckett remarcase că Ionescu e cu trei ani mai tânăr decât el, şi nici atenţiei lui Ionescu nu putea să-i scape apropierea dintre cei doi ani de naştere, al irlandezului – 1906, şi 1909 – al său. Semnifică, totuşi, ceva sau ba o atare preajmă cronologică? Nu aveau cum şti.

Dar, peste ani, chiar peste câteva decenii (trei-patru decenii trecute de la acel 1938) în faţa catedralei Notre Dame de Paris se întâlniră un laureat al Premiului Nobel cu un membru al Academiei franceze, alias – Samuel Beckett cu Eugen Ionescu, unul pe picior să iasă din catedrală, celălalt – pe picior să intre acolo. Istoria nu a mai reţinut care şi în ce poziţie era, adică – pe picior de ieşire sau de intrare, şi unul şi celălalt cu bastonul în mâna întins spre intrare-ieşire.

Fiecare îşi spuse în sinea sa: „Iată că nu este deloc absurd să se întâlnească faţă în faţă doi protagonişti ai (teatrului) absurdului”, după care Eugen Ionescu făcu un pas în dreapta, ca să-i ofere loc maestrului Samuel Beckett care, la rândul său, concomitent, făcu un pas în stânga, ca să-i ofere trecere maestrului Eugen Ionescu, astfel că ambii se pomeniră şi mai faţă în faţă, gata să se ciocnească sau să se îmbrăţişeze, cel puţin – să-şi pună unul celuilalt mâna pe umăr sau, simplu, – să-şi strângă mâinile. Însă Eugen Ionescu schimbă pasul, de data aceasta făcându-l în stânga, ceea ce i se întâmplă, ca maşinal, şi lui Beckett, care făcu pasul în dreapta. Pe feţele ambilor scriitori, ce se pomeniseră atât de – cum să zic? – vizavi se perindă câte o umbră de jenă sau, poate, fâsticeală. Apoi unul făcu pasul cum îl făcu, spre a-l ocoli pe celălalt coleg, acesta, la rândul său, vru să treacă, ocolit, pe lângă vizaviul său, astfel că Beckett şi Ionescu mai să se lovească nas în nas! Parcă năuciţi de coincidenţa manevrelor pe care le întreprindea unul şi celălalt, maeştrii absurdului se opriră, după care unul dintre ei spuse: „Haideţi să convenim: de data aceasta eu voi lua-o în stânga, iar dumneata – în dreapta”. Aşa şi făcură. Însă fiecare de pe poziţia sa, astfel că – buh! – Beckett şi cu Ionescu se ciocniră frunte-n frunte!

– Ha, ha! făcu, binevoitor, autorul „Rinocerilor”. Ne-am lovit, totuşi.

– Mda, făcu autorul lui „Godot”, nu doar că ne-am lovit, ci chiar ne-am şi contaminat.

– Mai demult, zise românul.

După care, făcând, în sfârşit, fiecare pasul salvator, se despărţiră, gândindu-se dacă au glumit sau au spus adevărul”.

Mai e la Montparnasse şi un alt român celebru, sculptorul Ion Vlad, nu departe de Brâncuşi. Pleacă din România în 1965, stabilindu-se în Franţa. Peste doi ani, i s-au comandat 5 sculpturi pentru Espace Pierre Cardin din Paris, iar peste alţi doi ani devine profesor titular de sculptură şi desen la Centrul American din metropola franceză; din 1975 – profesor de sculptură şi desen la Universitatea Sorbona. Printre lucrările mai importante ale lui Ion Vlad se numără o decoraţie murală, de 100 mp, realizată pentru Musique, Diffusion Francaise, Bois-Colombes, şi două sculpturi în bronz şi ciment, realizate pentru Spitalul Saint Joseph din Stockton, San Francisco (California). Sculptorul a lăsat şi portretele, „sumare”, de-a dreptul originale, în piatră, ale lui Eugen Ionescu şi Mircea Eliade. Iar capodopera sa este considerată statuia lui Eminescu din preajma Universităţii Sorbona, edificată prin contribuţia a doi români din Spania (Ascension Maorta şi Aurel Răuţă), când se împlinea centenarul naşterii poetului.

La intrarea principală a cimitirului Montparnasse, pe dreapta, sunt înmormântaţi Jean Paul Sartre şi Simone de Beauvoir, pentru ca, la capătul aleii, luând-o la stânga, să ajungi la casa de veci a autorului Florilor răului, Charles Baudelaire…

Iar la Cimitirul Père Lachaise „am trecut” pe la marele George Enescu şi pe la celebra actriţă Elvira Popescu. După ce-i „vizitasem”, tot aici, tot... Dincolo, pe Honoré de Balzac (pe piedestal – şi o carte pe ea cu o pană; pe cotorul cărţii scris-sculptat: La Comédie humaine) – şi Guillaume Apolinaire (pe mormânt, gravat, poemul L’ Adieu. Te miri: Ce mai e şi cu acest „adieu” francez... „À” înseamnă „La”, iar „Dieu” – Dumnezeu...), cărora le port, parcă nealterată, netrecătoare, o entuziastă consideraţie juvenilă.

Era 18 aprilie, Polonia îşi înmormânta personalităţile decedate în catastrofa aviatică de lângă Smolensk, şi eu am trecut, să mă reculeg, şi pe la mormântul fascinantului Frédéric Chopin. Mai multă lume, aici... Vizavi, mormântul poetului Yvan Goll, din catrenul săpat pe piatră reţinând: „Je n’aurai pas duré plus que l’écume” (Eu nu voi dăinuit mai mult decât spuma...).

În momentele de reculegere la mormântul marelui compozitor, autor al „Rapsodiei române”, retrăiam mai multe secvenţe din repetatele mele vizite la Conacul din Tescani sau la Casa Enescu din Bucureşti, extrem de frumoasă. Regretata regizoare Nicoleta Toia, care a fost şi ataşat cultural la Ambasada României din Chişinău, îmi povestea o întâmplare poştală în care a fost, în interbelic, „implicată”, ca punct de orientare, şi Casa Enescu, cea cu doi lei sculpturali la intrare. Cică, cineva de la Paris, necunoscând concret adresa la care dorea să expedieze o scrisoare, a găsit o rezolvare ingenioasă a problemei, scriind pe plic: „Casa cu doi femei vizavi de casa cu doi lei”, pentru că, aşa se face, şi până astăzi, peste Calea Victoriei, în faţa Casei Enescu, cea cu doi lei, se află o clădire cu două cariatide, adică... doi femei...

Iar pe Constantin Brâncuşi „l-am reîntâlnit” chiar la el acasă, aş putea spune. Adică, la „Atelierul Brâncuşi”, care face parte din faimosul Centrul Pompidou. În anul 1956, magicianul dălţii, considerat „l’inventeur de la sculpture moderne”, a lăsat moştenire statului francez totalitatea (conţinutul) atelierului său – opere terminate, eboşe, mobilă, instrumentar, bibliotecă, discotecă, foto-arhivă personală (peste 1700 de cadre), cu condiţia ca Muzeul Naţional de Artă Modernă să se angajeze să reconstituie atelierul şi să-l prezinte precum va fi găsit în ziua decesului artisului. Aşa s-a întâmpat. Cele 144 de opere ce se află în 4 încăperi ale atelierului sunt inestimabile. Intrarea – gratis, precum a dorit-o sculptorul. Program – de la 14,00 la 18,00. Cât aşteaptă deschiderea, potenţialii vizitatori sunt acostaţi de multe copiliţe oacheşe şi... surdo-mute, ar reieşi. Ele solicită semnături întru susţinerea copiilor cu dezabilităţi. Bine, dă el francezul, franţuzoaica o semnătură, numai că după aceasta „surdo-mutele” pretind şi contribuţie pecuniară. Nimic nou: le-am văzut, pe aceleaşi, prin Cartierul Latin; ca şi acolo, la un moment dat apare mahăra, o vlăjgană, oacheşă şi ea, care, ţigăneşte în melanj cu româneşte, strigă adunarea, muştruluindu-şi albinele că nu sunt prea zeloase, insistente, convingătoare, că lasă „să le scape” clienţii... Asta e, unul dintre trucurile anumitor cetăţeni români care, din păcate, sunt inventivi la escrocherii, tertipuri...

Bineînţeles, pe Brâncuşi, ca şi pe Victor Brauner, l-am întâlnit cu opere şi în alte muzee, inclusiv la cel de artă modernă al oraşului Paris. Acolo, un grup de pici-gâgâlici, cu vârsta între grădiniţă şi dintâia clasă primară, stăteau la podele, în timp ce educatoarea le prezenta – ce credeţi? – „Foca” brâncuşiană (ce polizaj, ce şlefuire!), fără a le spune cum se numeşte şi întrebându-i cu ce seamănă respectiva sculptură. O, de câtă inventivitate dădeau dovadă micii vizitatori! Reţin ce spune un pici: „Seamănă cu un aspirator”. Dar, în fine, ghidaţi de educatoare, ajung la adevăr: e o focă. Iar foca ar fi şi ea peşte sau ba?...Uite, asta e o altă problemă, pe care îi las să o rezolve micii francezi norocoşi de a putea să umple celebrele muzee încă de la vârsta lor de 5-6 ani... Călătorii – sute de mii! – din metroul parizian, la staţia Madeleine (linia 14), contemplă „Rugăciunea”, plasată aici în 2001, ca reproducere a sculpturii tânărului Brâncuşi, din 1907. Precum scria Ionel Jianu, „Spaţiului emotiv al sculpturii, Brâncuşi îi adaugă o nouă dimensiune: cea de timp, exprimată prin ritm continuu şi avansare spre umanitate. O umanitate văzută în reculegere şi credinţă, o umanitate animată prin caritate şi nostalgie cerească”. Apoi, Piaţa Brâncuşi din Arondismentul parizian nr. 14.

La Muzeul de Artă Modernă Victor Brauner e prezent cu două lucrări – o compoziţie sculpturală „Amalgam” şi memorabilul portret al lui André Breton. Iar la Musée d’Orsay, şi suprarealismul magic din pânzele sale – „Depolarizarea intimităţii” , aventura cubistă sau – supraaventura destructivistă din „Hitler” (1934), dar şi din „Autoportretul” (1931) cu ochiul drept tăiat, conştient, de pictor, cu briciul (!!), pentru... a trăi senzaţii nemaiştiute! În altă parte, văd un portret suprarealist cu un chip ce are fermoar... la ochi! Alte, dintre multe, lucrări ale lui Brauner: „Cocoaşa şi piscul”, „Improvizaţie”, „Totem”... Ceea ce mă face să cred, fără să exagerez, totuşi, că şi românii – Brâncuşi, Eliade, Ionescu, Enescu, Cioran, Elvira Popescu, Brauner, Tzara, Celan, Gherasim Luca, Martha Bibescu, Ştefan Lupaşcu etc. – fac ca eu unul, dar nicidecum singurul, să concep, să înţeleg Parisul ca pe o construcţie intelectuală majoră, de căpetenie – în lume, a lumii... Pentru că românii rămân în continuare – mă tem că folosesc un termen cam... barbar sau, pur şi simplu inadecvat, dar asta e; – rămân în continuare... funcţionali, foarte necesari în spiritualitatea franceză.

În labirinticul, supraaglomeratul Cartier Latin deja de 53 de ani e jucat dramaturgul Eugen Ionescu. În compactul, discretul, parcă, dar ajuns celebru Théâtre de La Huchette se joacă de mai bine de jumătate de secol „Cântăreaţa cheală” şi „Lecţia”. Până în prezent (eram în 9 aprilie 2010) au avut loc... 16 500 de reprezentaţii. Cu actori diferiţi, din generaţii teatrale în succesiune şi perindare de har. Şi remarca-blazon: „Le théâtre de la Huchette a reçu un Molière d'honneur en 2000 pour sa fidélité à Ionesco”. Bineînţeles, fiind vorba de cea mai prestigioasă distinţie pentru teatrele franceze. Probabil, anume la Huchette se referea Ionescu, când scria: „Un mare succes într-un teatru mic e mult mai bine decât un mic succes într-un teatru mare”. E drept că autorul Lecţiei a cunoscut deopotrivă succese mari şi în teatre... uriaşe.

În fine, prin sine, adică şi prin contribuţia substanţială a perpetuului spirit creator românesc, Parisul este spaţiul în care Trecutul – nu trece. Dăinuie în continuare, peste clipe, zile, ani, secole. Ba chiar milenii, dacă luăm în consideraţie că metropola franceze se trage de la Lutèce (romanii îl numeau Lutetia Parisiorum), urbe galo-romană, întemeiată încă la începutul secolului I al erei noastre. Dăinuie şi domină monumental, impresionant, pilduitor, instructiv şi, dacă vreţi, uşor retoric – fără a supăra, ci din contră. Spre exemplu : Liberté, égalité, fraternité!...

vineri, 25 iunie 2010

1940 - 28 iunie - 2010


70 DE ANI DE LA OCUPAŢIA SOVIETICĂ A ESTULUI ROMÂNESC

Leo BUTNARU

Şocul întâlnirii cu „eliberatorii”

/fragment/

„Adu-ţi aminte că şi tu ai fost rob în ţara Egiptului, şi Domnul, Dumnezeul tău, te-a scos din ea cu mână tare şi cu braţ întins...”

Deuteronom, 5/15


Era tânără. Doamnă sadea, alias – boieroaică ce moştenea o anume avere, zeci de hectare de pământ prin părţile Sorocii, în satul Ţepilova din comuna Ocolina. Tânără şi frumoasă, după cum o înfăţişează fotografiile de epocă. După cum şi-o amintesc cei care, la sfârşitul anilor 30 ai secolului trecut, erau copilandri sau adolescenţi. Spre exemplu, profesorul universitar chişinăuian Aurel Marinciuc: „Nu încape nicio îndoială că viaţa acestei femei este un fenomen singular în lume. Raportat la locul în care am trăit o perioadă şi eu, pot să vă asigur că, încă din tinereţe, ea a fost o celebritate a oraşului Soroca. Orăşenii mai în vârstă mi-au descris escapadele ei în oraş: apărea călare pe un cal mândru, cu puşca pe umăr, cu revolver la şold, iar la şa avea legaţi 3-4 iepuri şi tot atâtea raţe împuşcate, pe care Eufrosinia le oferea cadou prietenilor sau rudelor.
Ţăranii se mirau – cum o domnişoară, fiică de boieri, mergea desculţă în urma plugului, cosea grânele sau fânul, întrecându-se cu bărbaţii. Mulgea vacile, rânea bălegarul, castra porcii, altoia pomii. Era fermierul universal. În acelaşi timp, cunoştea literatura universală, muzica clasică, picta. Vorbea nouă limbi, printre care pe evreieşte şi ţigăneşte – limbi necesare în oraşul nostru”.
Ce portret! De tânără. Şi boieroaică. Şi frumoasă! Cutezătoare. Chiar şi în acel 28 iunie 1940 rămânând să aştepte hoardele roşii. Şi, poate, nu doar din cutezanţă, ci şi din motivul că se considera oarecum... de-a lor, rudă a ruşilor ce aveau să treacă Nistrul.
De a lor, de a sovietricilor chiar să fi fost? Era rusoaică. Şi aşa s-ar fi putut crede, cu toate că sângele ei avea afluienţi de prin mai multe seminţii – greco-macedoneană-aromână, poloneză, georgiană... Oricum, vorbea fluent limba rusă, se considera rusoaică. Deci, ce rău puteau să-i facă cei ţintaţi cu stele rioşii? Şi de ce? Astfel că şi-a zis să rămână.
Iar mama sa, profesoară, îi spunea, o implora: „Hai, dragă fiică, să plecăm şi noi peste Prut, că nu se ştie cum o să iasă întâlnirea asta cu „ai noştri”.
Însă fiica nu pleacă, rămâne, petrecându-şi mama ce-şi rânduia căruţa în lungul convoi al celor care se refugiau, fugeau din calea sovieticilor. Bezmeticilor.
Ea, tânăra boieroaică Eufrosinia Kersnovskaia (avea 33 de ani), rămâne. Ar fi putut să se pregătească din timp de plecare, pentru că, peste ani, deja în Siberia, în Gulag, îşi aminteşte că, atunci, cu 2-3 zile până la groaznicul 28 iunie 1940, radio Bucureşti transmitea: „Uniunea Sovietică a înaintat pretenţii asupra teritoriului Basarabiei. Comisia mixtă în componenţa generalilor (cutare) pleacă cu avionul la Odessa pentru rezolvarea acestei probleme... Mama nu a mai dus ceaşca până la gură. Mâna a început să-i tremure şi ceaşca reveni, zângănitor, pe farfurioară.
– Cum aşa? Ce va fi cu noi?
Acum mi-i greu să-mi imaginez că inima, care trebuia, parcă, să fie prezicătoarea, nu prevestise nimic. De parcă, nu prea mult timp în urmă, nici nu s-ar fi întâmplat ceva asemănător în Ţările Baltice, ca şi cum noi nu ne-am fi putut da seama ce va ieşi din toate astea!...”
Iar dimineaţa, pe colinele sorocene, treceau coloane de camioane militare. Iniţial, tânăra boieroaică se gândise că maşinile ar fi româneşti, fără să ştie că, noaptea, peste Nistru fusese aruncat un pod plutitor pe care trecuseră tancurile şi blindatele armatei roşii. Însă (spune eroina): „Eu nu aveam nici cea mai mică închipuire că în viaţa noastră s-a întâmplat o cotitură bruscă şi că totul ce era obişnuit, neclintit, dintr-o dată dispăruse după linia orizontului!”
Astfel că prin satul ei, Ţepilova, treceau maşini murdare, tanchete, unele dintre care rămâneau în pană pe marginile drumului: „Băltoacele de uleiuri tehnice se conturau în praful drumului, oşteni pătaţi cu negru reparau ceva. Una dintre maşini se defectase chiar la răscruce, nu departe de casa noastră. Din ea curgea ceva negru şi flăcăuanii satului, ghiontindu-se înde ei, chicoteau şi ironizau:
– Ca oiţa: unde s-a oprit, acolo a şi lăsat bâlcul...
– Ce-i asta, bravilor? Abia a-ţi trecut graniţa – şi dă-i cu reparaţia?
La care mecanicul face printre dinţi:
– A treia lună suntem în marş...
După podeţul de la intrarea în Soroca, pe panta drumului, se afla o maşină răsturnată. Alături de ea – trupul unui soldat acoperit cu o foaie de cort.
Pe marginea drumului stătea un oştean posomorât cu arma în bandulieră.
– Cum s-a întâmplat? l-am întrebat eu.
– Nişte munţi ca aiştia! Parcă frânele pot rezista?
M-am mirat: ce fel de munţi? Ia, o mică pantă!”
De aici, din dimineaţa lui 28 iunie blestematul, şi porneşte şocul întâlnirii „cu noii noştri stăpâni” care, imediat, se înfăţişează în curtea casei şi pretind fân pentru cai. „Eu sunt uimită. Şi cam dezamăgită. (Însă urmau să mă aştepte ani mulţi doldora de uimire şi dezamăgire...).”
Dar, odată ce noua putere cere fân, boieroaica hai să o ajute, astfel că saltă pe iapa Svastica, „numită astfel nicidecum în onoarea lui Hitler, ci pentru că pur şi simplu pata albă din fruntea ei aducea a svastică”. Tânăra boieroaică o ia în galop spre aria de unde însoţitorii săi, bravii oşteni roşii pe caii lor, trebuiau să ia fânul. Numai că, la un moment dat, amazoana soroceană îşi dă seama că i-a pierdut undeva în urmă pe cei veniţi cu rechiziţia. Aceştia erau trei – un veterinar, politrucul şi un plutonier care – să vezi! – descălecaseră şi îşi duceau caii de dârlogi. Asta-i bună! îşi spune în sinea sa Eufrosinia, scriind în memorii: „Îmi amintesc de maşina frâna căreia nu a rezistat pe fleacul cela de pantă. Mai târziu, deja toamna, am văzut cum un soldat, fără să vrea, îşi luă avânt de la sinagogă în jos pe o cărare ce ducea din Oraşul de Sus în Oraşul Vechi al Soricii. El nu se putea opri şi alerga, repetând speriat:
– Uite şi ţara asta Basarabia!
Se dovedise că toţi aceştia erau veniţi de prin părţile Poltavei. Locurile lor sunt de şes, iar dealurile noastre le par munţi”.
Acolo, la fân, politrucul îi vorbeşte despre infailibilitatea partidului care – Doamne, fereşte! – nu poate greşi nici cât e negru sub unghie. Însă boieroaica, pe cât de cutezătoare, pe atât de naivă, întreabă cum de s-a întâmplat ca în partidul negreşelnic să fi nimerit atâţia „păcătoşi”, ca Tuhacevski, Uborevici, Iakir – „o legiune întreagă”, importanţi comandanţi de oşti sau oameni de stat care, se ştie, fuseseră executaţi. Adică, domn-tovarăş politruc, cam în ce ar consta criteriile infailibilităţii partinice? „Politrucul lăuda colectivizarea (pe cea benevolă, nu alta); eu mă întreb cum s-ar traduce în ruseşte „benevolă” şi prin ce s-ar explica foametea din 1933... Dat fiind că puteam să admit posibiltatea foametei doar pe o insulă nelocuită, stearpă, după vreun naufragiu, şi nu în ţara cu cele mai mănoase pământuri”. Ba chiar tânăra boieroaică Eufrosinia Kersnovskaia se interesează care e organismul social sau de stat ce controlează faptele lui Stalin şi cum ar putea poporul să-i limiteze acestuia puterea, pentru a nu se ajunge la autocraţie. Însă prin răspunsurile sale politrucul o dezamăgeşte.
Prin urmare, nu e nimic de mirare că „chiar din primele zile de ocupaţie sovietică (se obişnuieşte a spune – „eliberarea de sub stăpânirea boierilor şi capitaliştilor”, dar de ce să nu le spunem lucrurilor pe nume, pentru că doar hoţul nu spune „eu am furat”, ci zice „eu am împrumutat”), la mine au început să vină, rând pe rând, oamenii satului, întrebând:
– Duducă, ce se va întâmpla? Ce ne aşteaptă?
Eu însă eram optimistă... sau însămi vroiam să mă conving pe mine de aşa ceva, deoarece este cu mult mai uşor să-l înşeli pe cel care doreşte să fie înşelat!”

O paranteză

Doamne, ce diferit se văd lucrurile şi ce diferit sunt interpretate! În acel timp, când Eufrosinia Kersnovskaia, boieroaică cea de 33 de ani, de profesie „civilă” medic veterinar, se arăta oarecum optimistă, dar fiind, totuşi, mai mult tristă de ce vede în primele zile de ocupaţie sovietică (aşa scrie în memoriile sale), un compatriot de al ei, la 34 de ani ai săi, cu studii agricole la şcoala din Cucuruzeni, vede exact invers – pentru el ocupaţia fiind... eliberare şi, ca timid condeier ce era pe atunci, ticluieşte un aşa-zis poem, intitulat „Sat uitat”, în care – ce credeţi că spune? – ceea ce nu credeam nici noi, la şcoală, pe când ni se impunea textul respectiv, că ar fi fost, chipurile, cu adevărat: „Ia ascultă, Nistrul cum grăieşte; /oare noi vom sta şi l-om privi? / Să strigăm la dânsul, şi-or veni / fraţii să ne-ajute voiniceşte. // Să-i strigăm de-aici, de sub lăcată, / să pornească vajnicul lor stroi, / să ne scape satul de strigoi / şi de viaţa asta blestemată. //
Va veni ea, zariştea senină, / când le-om strânge mâinile cu drag / şi vom merge sub acelaşi steag, / înfrăţiţi pe drum înspre lumină”. (Andrei Lupan.)
Iar un alt basarabean, care la acea vreme avea 32 de ani, adică situat între Kersnovskaia şi Lupan, – deci, un alt „corifeu” al hăului, Bogdan Istru (n. Bădărău), îşi secunda colegul întru aberaţii, scriind: „Glasul de luptător al poetului îndeamnă pe fraţii sai ţărani să-şi îndrepte privirile spre răsărit, spre Nistru, spre patria socialismului, de unde avea să vie marea izbăvire a noroadelor asuprite ale Basarabiei”. Apoi o altă coincidenţă face istoria noastră să rămână cu gura căscată: I.C., născut chiar în acel blestemat an 1940, peste ceva vreme ajungând critic literar, bietul de el şi-a zis să le ţină hangul celorlalţi doi, fiind de părerea (absolut... personală!) că: „În anul 1940 poemul „Sat uitat” n-are concurenţi în privinţa profunzimii cu care autorul a exprimat durerile trecutului, bucuriile şi speranţele basarabenilor la acel moment istoric”. Oh, oh, oh, bieţi scribi socialişti moldoveni, să vă fi citit compatrioata voastră Eufrosinia Kersnovskaia care – e de menţionat – cunoştea perfect limba română. Numai că tânăra boieroaică nu s-ar fi putut deda unor „delicii” de lectură pe baze şi teme autohtone (ocupaţia sovietică dată-trâmbiţată, fariseic, drept eliberare) din simplul şi dramaticul motiv că foarte curând nimerise în Gulag, de unde avea să iasă (dacă s-ar putea spune astfel; URSS mereu a fost un Gulag cu cercuri infernale, de o mai mare sau mai mică intensitate a supliciilor) abia peste vreo 12 ani.
Remarc toate astea oarecum răzbunător, cu un anumit sentiment de satisfacţie pentru dreptatea şi punerea la punct ce se pot întâmpla peste ani, precum reiese din cele constatate de colegul Arcadie Suceveanu: „Au dispărut din context operele „clasice”, ideologizate, conjuncturiste, care populaseră ani lungi manualele şcolare, culegerile tematice şi antologiile, tot felul de serii şi colecţii editoriale din Basarabia şi fosta URSS. Retrase din circuit, asemenea opere ca „Tovarăşul Vanea” de Samson Şleahu, „Ţara mea” şi „Cresc etajele” de Emilian Bucov, „Deşteptarea” de Alexandru Lipcan, „Lumina” şi „Sat uitat” de Andrei Lupan, „Pohoarnele” de Bogdan Istru, „Tinereţe fără moarte” de Liviu Deleanu, cascadele de poezii şi poeme lirico-epice care compuneau „Leniniana moldovenească” ori care deveniseră colecţii calendaristice în care se iubeau fierbinte partidul cu poporul, la date fixe: 7 noiembrie, 1 Mai, 28 iunie etc. – toate aceste scrieri, după ce au lucrat adânc în cugetele atâtor generaţii de tineri, lăsând în ele tone de zgură ideologică, şi-au luat locul binemeritat pe rafturile cele mai de jos, rău famate, ale istoriei”. (2004)