vineri, 11 noiembrie 2011

O IMAGINE DOAR... SINISTRĂ?


Comentând, şocat, exclamativ o imagine pe care am postat-o pe facebook („Haoleo, cam sinistru acest cântar…”), colegul Vasile Gârneţ mi-a declanşat o revelaţie; adică, mi-a dat, cred, o dezlegare a ideaţiei tainice a compoziţiei – da, terifiante, – în cauză despre sensurile căreia, evidente sau discrete până la abis subliminal, nu aveam o ştire cât de cât explicite nici atunci, în seara zilei de 20 octombrie, când bliţam/ blitzam (un… barbarism, ar zice lingviştii puritani?) cu obiectivul Canon-ului spre cei doi prunci canon-iţi, nici după ce am descărcat. Avem doar o vagă presupunere de ceva mai mult decât ce se vede, astfel că, pe facebook, am scris doar o legendă „în childuri”: „Doi gemeni, un cântar (şi nu numai, se pare) în Muzeul Paradjanov din Erevan”. [Serghei Paradjanov fiind un regizor de film excepţional care, de altfel, a debutat cu două pelicule inspirate din teme moldo-române: „Basm moldav” (1951) şi „Andrieş” (1954)].


Ei bine, anume reacţia prietenului Vasile Gârneţ m-a dumirit mai mult asupra răului din imagine cu două căpşoare de gemeni puse pe talerele unui cântar ordinar de piaţă.  Asta e, asta a fost: parcă lumea nu a început cu doi gemeni pe... cântar? Cain şi Abel...  Dar Castot şi Polux, simbolizând dragostea frăţească, însă ucişi de verii lor (să nu le mai dăm numele)?... Apoi Romul şi Remus, gemeni, fii ai zeului războiului, Marte?... Cică unul l-ar fi ucis pe celălalt...
Au mai existat perechi de gemeni desperecheate de ucidere de frate sau alte drame, cum ar fi cea a fiilor lui Zeus, Amfion şi Zetos, de asemenea zei sau eroi gemeni. Heracle avea şi el un frate geaman, Ificles ; între ei era o diferenţă de o noapte, iar Alcmena îi concepuse, respectiv, cu Zeus si Amfitrion. Fraţi gemeni sunt Autolicos (bunicul lui Ulise) şi Filamon; nefericita profetesă Casandra şi Helenos; Clitemnestra şi Elena; Molionizii, Euritos…
Sigur, mai e ceva, ziceam, în atât de nesigura şi sinistra compoziţia cu cântarul şi gemenii, ceva  de dincolo de aparenţe, din subconştient şi din predestinaţie umană... Şi ar fi pe aici prin preajmă, după vreun gărduleţ de cuvinte, şi domnul Freud sau discipolii săi, însă noi nu vom sări pârleazul, pentru a ne întinde prea mult la vorbă în faţa unei legende, dar şi realităţii, de cândva, dar şi prezente, care ar putea fi rezumată la o parafrază de dicton: în loc de  sau dimpreună cu – Memento mori să reţinem şi – Memento geminos…

miercuri, 9 noiembrie 2011

AVANGARDA RUSĂ - JERTFA GULAGULUI ÎN




Odată cu generalizarea pandemiei represive comuniste, spre mijlocul-sfârşitul deceniului trei al secolului trecut scriitorii modernismului rus, şi nu numai, chiar unii dintre cei care înclinaseră spre stânga, începuseră a se împuţina, unii sinucigându-se (ori fiind... sinucişi; oricum, atare supoziţii persistă în ce priveşte tragicul sfârşit al lui Esenin sau Maiakovski).  Alţii emigrează  – David Burliuk, Roman Jakobson. Iar mulţi au fost lichidaţi de NKVD (Comisariatul Afacerilor Interne) sau au murit în GULAG – iată martirologiul nici pe departe complet al scriitorilor  avangardismului rus, căzuţi jertfă regimului de stânga, bolşevic: Boris Nikoliski (1919), Nikolai Gumiliov (1921), Nikolai Burliuk (1921), Iuri Deghen (1923), Vladimir Şileiko (1930), Aleksandr Iaroslavski (1930), Vasili Kneazev (1937), Konstantin Bolşakov (1938), Nikolai Oleinikov (1937), Volf Erlih (1937), Igor Terentiev (1937), Venedikt Mart (1896–1937),  Ivan Afanasiev-Soloviov (1938?), Osip Mandelştam (1938), Aleksandr Arhanghelski (1938), Adrian Piotrovski    (1938), Dmitri Kriucikov (1938), Nikandr Tiuvelev  (1938?), Serghei Tretiakov (1939), Benedikt Livşiţ (1939), Vladimir Riciotti-Turutovici (1939), Gheorghi Ciulkov (1939), Artiom Vesiolâi (1939), Konstantin Olimpov (1940), Serghei Budanţev (1940), Aleksandr Vvedenski (1941), Serghei Nelhiden (1942), Nina Habias-Komarova (1943?), Ivan Gruzinov (1942), Aleksandr Tufanov (1942, lăsat să moartă de inaniţie pe pragul unei cantine raionale), Grigori Şmerelson (1943?)… – ca să amintim doar o parte din cele peste 50 de nume ale autorilor incluşi în prezenta antologie-martirologiu (…) Deloc ocazional-sentimentală, ci dramatic-semnificantă găsesc posibilitatea de a invoca, în româneşte,  numele acestor poeţi ruşi, pentru că scriitorii au nevoie de solidaritate chiar şi atunci când, fiziceşte, ei nu mai sunt în viaţă; au nevoie de perpetua solidaritate întru spirit, în lupta cu răul, o monstruoasă faţetă a căruia a învederat-o bolşevismul, „stânga” comunistă.                    
      (l.b.)      
 
         
     Nikolai GUMILIOV    (1886 – 1921)

 

RUGĂ

Soare furios, soare ameninţând
A Domnului, prin spaţiu plutind,
Faţă înnebunită,

Soare, arde prezentul
În numele viitorului,
Dar fii milostiv cu trecutul!

(1910)

 


      Osip MANDEŞTAM    (1891-1938)


CONCERT LA GARĂ

Nu poţi respira, tăriile colcăie de viermi,
Şi nicio stea nu vorbeşte din noaptea sferelor,
Dar, vede Domnul, există muzică în înalt,
Tremură gara de melodia Aonidelor.
Şi de iznoavă cu şuier de trenuri sfâşiat
Văzduhul viorii se reîntrupează în vremi.

Parc enorm. A gării sferă de sticlă.
Lumea de metal din nou e vrăjită.
La sonorul ospăţ din elizeul în pâclă
Solemn se îndreaptă vagonul închis.
Ţipăt de păun şi, în ropot cadenţat, pianul.
Am întârziat. Mi-e frică. Nu-i decât vis.

Şi intru în pădurea gării de sticlă – ostatic,
Partitură de vioară în lacrimi, frământ în toate.
Al corului nocturn preludiu sălbatic
Şi miros de roze din sere cu putregăios pământ –
Unde sub cer de sticlă a mas, a înnoptat
Umbra scumpă mie, prin gloatele nomade...

Şi mi se pare: deplină în muzică şi cânt,
Lumea de fier vibrează atât de sărăcăcios.
Mă sprijin de pereţii tindei de sticlă opalină.
Aburi fierbinţi orbesc pupilele arcuşului, mărite.
Unde te duci? La ospăţul mortuar al umbrei iubite
Pentru ultima oară muzica mai răsună!

(1921)


      Marina ŢVETAEVA        (1892 – 1941)

LUI T. V. CIURILIN

Fâlfâie porumbei de argint,
Pierduţi, vesperali...
Materna mea binecuvântare
Pentru tine e, jalnicul meu
Pui de cerb.

Siniliu-negriu, negriu –
Siniliu ţi-i penetul.
Bătăioasă, zgârcită, înfocată
Seminţenie.

Au mai fost doi
De acelaşi neam – s-au stins ca fulgerul negru! –
Lermontov, Bonaparte.

Te-am volnicit în ceruri,
Zboară în voia ta, zboară, durerosule!
Smeriţi, blagosloviţi
Porumbei fâlfâie argintii,
Argintii deasupra ta.

(1916)


      Tihon CIURILIN         (1885 – 1946)

MOZART ŞI FERESTRĂUL

La uşă, în patru mâini
Se cânta arta lui Mozart
Cu ardoarea unui chin de aur
Se-ncălzeau un leu, o ciută şi-un ghepard.

Şi tandru rânjindu-şi elanul
Ferestrăul praf aerian sorbea.
Şi duiosul lătrat al oţelului cânta
Şi muzică-n sute de nuanţe izvodea.

Albă, ca un răsărit răstit
Şi-ncă roză – palidă la chip
Clătina octavele – şi lebedele-nzoririi
Îşi clătinau penetu-n infinit.

Şi Mozart, împărăţit de ferestrău,
Peste răni de oţel se revărsa zângănitor, –
Cânta ca pentru prima oară
Din căscătura depărtărilor.

(1920)
  ________________________________

Integral, grupajul poate fi citit la adresa: 

 http://www.romlit.ro/avangarda_ruseasc__jertfa_gulagului



marți, 8 noiembrie 2011

Pagin din Jurnal de Armenia (Literary Ark, 2011)


19 octombrie

Seara, cu ce continuăm?... Curios, dar vom face un tur al Erevanului. Nocturn. Microbusul nostru urcă ba pe o culme, ba pe alta, pe care sunt plasate monumentele celebre ale capitalei armene, cunoscute din fiece ghid turistic: Patria-Mamă, apoi o columnă foarte frumoasă, dar care, iniţial, fusese înălţată pentru a marca 50 de ani ai… URSS care, se ştie, avea să-şi dea obştescul sfârşit de obşte mincinoasă, imperialistă, la 74 de ani ai săi. Ca un om bătrân, îmi vine să spun. Însă analogiile între un stat şi un om nu prind aici. Despre omul plecat pe tărâmul umbrelor, precum spuneau anticii, aut bene aut nihil, ceea ce nu e cazul şi despre un stat care întemniţase atâtea popoare, în care muriseră etnii întregi, în special în imensa Siberie.

                                Armenia Mamă Ocrotitoare

Cinăm la cafeneaua La Bohème. Da, nume cu rezonanţă din celebra melodie a armeanului franţuzit [la cântec, nu însă şi în spiritul său cu ecouri din Urartu, Ararat(u)…] –  Charles Aznavour. Vă amintiţi, bineînţeles: La bohème, la bohème,/ Ça voulait dire tu es jolie,/ La bohème, la bohème,/ Et nous avions tous du génie”.
Ei bine, după primele impresii şi primele toasturi – ritual inaugurat de David Muradian, prozator, preşedintele Academiei Naţionale de Cinema, se pare că marinarii de pe „Arca literară” nu se dau de genii, arătându-se convivi deschişi, sociabili, prietenoşi, plus că unii dintre ei s-au cunoscut şi cu alte ocazii similare – adică, internaţional-literare. (În unul din toasturi – a promis două, cel mult trei, dar a depăşit uşor cele ce şi-a propus, – David spunea că, la Chişinău sau Bucureşti, el se simte ca în Armenia: oamenii pe care îi întâlneşte pe stradă au chipuri mult asemănătoare cu a conaţionalilor săi. Din alte nuanţe – adresare, reacţie, privire, cuvânt – se simte că are o simpatie anume pentru români.)

         Un trandafir de lângă cafeneaua La Bohème

La Bohème se află pe strada pietonală, Abovian, care pare a fi cea mai recentă ispravă a arhitecţilor armeni. Aici e un complex rezidenţial şi de afaceri, un Brodway pe „sutura” dintre Europa şi Asia. Bănci peste bănci, magazine de lux ale renumitelor firme italiene, franceze sau germane. Pe aici, nici o palmă de asfalt – mii de metri pătraţi, hectare întregi pavate cu tuf – în specia, gri-negriu.Cu astfel de material de construcţie, tuful, adus, evident, tocmai din Armenia, fuseseră acoperite şi unele componente ale casei de creaţie a Uniunii Scriitorilor din Moldova care, cu mare părere de rău, a fost pur şi simplu devastată, ruinată din cauza execrabilei gospodăriri a fostului preşedinte al instituţiei, M. C., a subalternilor şi consilierilor săi de speţă îndoielnică. În februarie, eram printre cei care au vizitat deplorabilele ruine pe locurile unde, doar câţiva ani în urmă, se mai încălţa mândra, arătoasă construcţie perfect funcţională, dotată cu cele necesare pentru confort şi – hai să zicem – creaţie.  Însă totul a fost furat, devastat, plăcile de tuf armenesc fiind smulse cu cazmaua, iar cele ce nu se lăsau desprinse de pereţi – sfărâmate. Sinistra privelişte „o întregesc” şi astăzi nişte litere şi cifre negre-sinistre, desenate alandala undeva la fost intrare: „De vânzare”, plus numărul de telefon mobil al ex-preşedintelui USM, pe care, odată, din simplă greşeală, Nicolae Breban l-a numit „Domnul Bucium”. Ce sună cu jale, fireşte. Prin urmare, ca final de guvernare, – ruine de vânzare, acolo, în gena codrilor Orheiului…
Prins şi întristat de atare gânduri, coboram în piaţa centrală, a Republicii, fostă Lenin. (amicul Ghevorg Ghilanţ îmi spusese că s-ar numi Piaţa Independenţei. Tot pe acolo ar fi. Iar inexactitate e din cauza că amicul meu locuieşte la circa 40 de kilometri de Erevan.) În faţa Galeriei Naţionale de Istorie şi Artă, în bătaia fluxurilor de lumină multicoloră îşi joacă ţâşniturile de apă o fântână arteziană. Muzica este implicată şi ea, calculat-electronic, în acest spectacol ce adună sute de orăşeni şi oaspeţi ai Erevanului. 

 19.X.2011. Seara. Poză de cvasigrup în centrul Erevanului

luni, 7 noiembrie 2011

O ANTOLOGIE



La Editura Fundaţiei Culturale Poezia (Iaşi) a apărut antologia "Avangarda - jertfa Gulagului" (format mare, 380 pag.) ce inserează selecţii din creaţia a 52 de poeţi care au murit în lagărele staliniste sau au trecut prin ele, având, totuşi, şansa supravieţuirii, plus un amplu dosar de imagini cutremurătoare. Cei interesaţi, pot contacta editura la adresa:

vineri, 4 noiembrie 2011

CÂND FLORA DEVINE... FAUNĂ SAU... MUZICĂ


Flora devine... Faună


În mai multe spaţii ale sale, Erevanul, capitala Armeniei, este un oraş ctitorit cu pricepere, ingeniozitate, gust şi chiar cu multă fantezie-poezie, precum o mărturisesc şi imaginile de aici, în care Flora a devenit… Faună sau… Muzică! „Oiţele” sunt din faţa Bibliotecii Municipale Pentru Copii, iar Pianul Verde e undeva în preajma Teatrului Naţional.

Aceleaşi-bis

Pianul-bis
Foto l.b.

O nuveletă din revista


 

Leo BUTNARU 

DPPW, ADICĂ – DOMNUL           POST-PYGMALION-WEB

Îmi place la nebunie – lucidă, bineînţeles, – expresia ca din senin. Înseamnă că, nici când gândeşti, apare totuşi ceva, ţi se relevă sensuri, imagini, scene, combinaţii, ecuaţii... (de altfel, toate astea de asemenea sensuri însemnând), surprinzându-te, uimindu-te (de dorit, în sens pozitiv...). E în acest ca din senin şi taină la nivel superior, adică – mister, secretum secretorum, şi sugestie că ar putea aşa, ca din senin, să ţi se declanşeze inspiraţia, pofta de creaţie, cum se mai spune. Iar pofta de creaţie înseamnă poftă de viaţă în maximă intensitate.
Astfel că el, protagonistul ce va coborî pe treptele prezentelor rânduri de cosmogramă spre data când s-a întâmplat ce am a vă povesti, va constata ca aceasta e chiar data la care el, personajul dat, se trezi, a apărut, a fost dat pe lumea noastră sau pe cea paralelă anume că – din senin, nu alta! Iar odată cu apariţia a ceva viu, sigur că respectivei apariţii i se iscă şi unele doleanţe. Deci şi nou-apărutul, nou-datul ca din senin şi-a zis să-şi dorească ceva anume, mai special, mai nebanal, mai nobil... Şi nu găsi nimic mai potrivit cu tendinţa, râvna, aspiraţia sa decât dorinţa să fie recunoscut ca scriitor. Iar dacă eşti scriitor, înseamnă că trebuie să şi scrii. Însă nou-apărutul ca din senin nu ştia (aici trecem parcă la o retro-proiecţie, la o rocadă temporală obişnuită în beletristică şi istorie) ce anume să-şi dorească să scrie. Oricum, ca-din-senin-ul, să-i spunem aşa, considera că deja este foarte important că el doreşte să dorească ceva anume. Să scrie. Dar de jur-împrejur, precum şi în întreaga sa fire, pe alocuri – conştiinţă, el nu găsi nimic demn de atenţie ca să fie scris, descris, abordat ca temă, subiect, declic declanşator de creaţie. Sau, poate, de jur-împrejur, precum şi în firea sa, pe alocuri – conştiinţă, nu găsise nimic demn de atenţia propriei dorinţe pentru a fi scris. „Mda!” spuse Ca-din-senin (de aici încolo acesta să-i fie numele sau, mai bine zis, pseudonimul) a ceva încurcătură şi, precum se obişnuieşte în atare situaţii, a vrut, instinctiv, să se scarpine cu indexul (degetul, bineînţeles) la ceafă. De vrut a vrut el, Ca-din-senin, numai că nu a reuşit să se scarpine nici la ceafă, nici la frunte din simplul şi straniul motiv că în toată alcătuirea sa nu şi-a descoperit degetul arătător, nici la mâna dreaptă, nici la cea stângă, deoarece şi astea, mâinile, îi lipseau cu desăvârşire. „Straniu...” se gândi Cadinsenin (haideţi să-i unim elementele componente ale pseudonumelui). „Şi nu doar atât, ci de-a dreptul obijduitor...” „Pe de altă parte, curios lucru: şi cam de când sunt eu în atare stare, fără braţe, fără index la o mână şi la cealaltă?” Se mai gândi că, poate, ar avea index la – pardon... – picioare, privi în jos, dar constată cu aceeaşi stupoare înfiorată că nu are nici membrele inferioare cu tot cu posibilul index ce se dovedi, totuşi, imposibil... Şi iar repetă nedumerirea-i întrebătoare:
– Şi cam de când sunt eu în atare stare, fără braţe, fără index la o mână şi la cealaltă, ba chiar fără mâini şi fără picioare?!...
– Cam de un minut şi jumătate, răspunse, ca din senin, cineva.
– Şi de ce, mă rog, nu am eu braţele şi cele două indexuri? Pentru că sunt scriitor şi trebuie să scriu!... Dar, de altfel, cine, mă rog, eşti tu? întrebă, surprins cu oarece întârziere, Cadinsenin spiritul ce se anunţă ca din senin şi intrase în vorbă cu el.
– Nu ai nici unele, nici celelalte, pentru că eşti un scriitor virtual, ca şi cum poţi fi, poţi să nu fii, rezultatul fiind acelaşi. Iar eu sunt trei-dublu-W, adică WWW, prescurtat numit Web, iar desfăşurat – World Wide Web. Îmi poţi spune şi Internet, astfel că alege ce-ţi place. Eu unul aş prefera să aud de Web. Nu ştiu dacă eşti la curent, însă eu am de-a face cu hipertextul, cu părere de rău – nu şi cu hiperscriitorul, deoarece aşa ceva nu există. Sau, cel puţin, nu există până în acest moment, în care te-am creat ca să-mi fii model pentru experimentul de care mă ocup.
– Mda... cobai, cum ar veni?
– Dacă nu te lezează prea mult comparaţie, se poate înţelege şi aşa. În mod provizoriu şi virtual. Zic provizoriu, gândindu-mă că, până la urmă, voi găsi noţiunea adecvată ce ţi-ar fi de cognomen. Astfel că, de aici încolo, conform experimentului în curs, dumneata trebuie să începi a scrie. Ceva. Orice. Dar care să fie demn de numele de scriitor. Cât mai serios, acesta, numele.
– Ei, ei, nu mă lua atât de-n scurt! protestă Cadinsenin care, acum câteva clipite, îşi mai dorea nespus să se spună că el este scriitor. Dacă sunt virtual, înseamnă că am virtuţi şi nu sunt un... Ce aş putea să nu fiu?... Să scriu orice, oricum...
– Mda, rosti Web.
– Zău aşa, confirmă Cadinsenin.
– Chiar crezi că nu poţi să scrii, cum s-ar spune, pur şi simplu? Pentru că eşti virtual şi nu cred să întâmpini dificultăţi sau să ai remuşcări premature de conştiinţă.
– Ei, las-o baltă! De unde pot şti eu că nu e dificil, dacă, până acum, nu am încercat  nicicând să fac aşa ceva, să scriu?
 – Păi, iată ocazia, încearcă.
 – Nuci nu mă gândesc! Nu şi nu!
 – Mda, spuse din nou Web. Trebuie să mai chibzuiesc.
– Anume că, chibzuieşte, gândeşte, pentru ca şi eu să pot să doresc, să ştiu ce să scriu, cum să scriu, să... – nu-şi ascundea Cadinsenin bucuria că, iată, cineva poate gândi în locul lui.
– Fie... Dar aşteaptă puţin, curând revin, spuse Web.
– Fie să fie! prinse a o da în butade Cadinsenin. Dar, vezi, nu amâna prea mult. În caz contrar, aş putea să renunţ de a mai dori să doresc să ctitoresc, astfel că, domnule Reţea (aşa mi se pare că v-aţi recomandat)...
– Web, spuse Web.
– Ah, da, pardon, v-am spus pe româneşte, Reţea!... Astfel că, domnule Web, aţi putea să nu vă alegeţi nici cu un rând scris din partea mea. Îmi va trece dorul de literatură...
Domnul Web a anulat comanda cu scriitorul virtual, astfel că bietul Cadinsenin se întoarse la origine – în senin, adică în neant, după care WWW (ca să-i folosim varianta prescurtată a cognomenului) trecu la punctul următor al entimemei experimentului său – să modeleze, ca din senin, un critic literar virtual care să critice potenţele virtuale ale colegului Cadinsenin care, de fapt, nu scrisese nimic.
– Este important ca şi acesta să nu dorească să dorească, îşi spuse, aiurea, în cyberspaţiu, domnul Post-Pygmalion Web, prescurtat – PPW.

Nr. 9-10, 2011

miercuri, 2 noiembrie 2011

Marinari pe "Arca literară 2011. După 10 ani", Armenia


Fotografie de grup (e drept, incomplet), la biserica Sf. Repsine

Christiane Lange şi Herbert Maurer (Germania)

Geert van Istendael (Belgia) şi Serge Venturini (Franţa)

David Matevosian (adjunctul lui... Noe!) şi Leo Butnaru; în fundal - Araratul

În prim-plan, Jacek Pacocha (Polonia)

 Arlette van Laar (Olanda/ Belgia)

Claudio Pozzani (Italia)

 David Muradian (Armenia) cu un tichet ce i-a rămas încă de la "Expresul literar, 2000"

Filip Van Zandycke (Belgia) cel cu ocheanul camerei foto

Peeter Sauter (Estonia) privind din cabina funicularului spre manăstirea Tatev

Serge van Duijnhoven (Olanda) la galeria "Academia", Erevan

Swantje Lichtenstein (Germania)

Vahur Afanasjev, Mare Saboloty (Estonia) şi şarpele

L.B., cel care a captat chipurile marinarilor-colegilor de pe Arcă; galeria "Academia", Erevan