UN POET DIN BELARUS

Zmiter VIŞNIOV (n. 1973)

Poet, romancier, pictor. S-a născut în oraşul Debreţin, Ungaria. Licenţiat în jurnalism al Universităţii Beloruse, a studiat la Institutul de literatură „Gorki” din Moscova. Este unul din fondatorii asociaţiei literare „Bum-Bam-Lit” (1995-1998). Printre cărţile sale de poeme se remarcă „Versificarea naşterii” (2005) şi „Faraonul la menajerie” (2007).

Pentru a plusa câteva trăsături la portretul acestui coleg, extrag un pasaj din Jurnalul de Crimeea, care „mi s-a întâmplat” în prima decadă a lunii septembrie a. c.: „9.IX.201. Am făcut poze la monumentul lui Nikolai Gumiliov împreună cu doi poeţi din Belarus, Varvara Svetlova şi Zmiter Vişniov. La un moment dat, un alt coleg din această parte de lume, Mihail Şelohov, se apropie de mine, se recomandă, adăugând: «Eu vin dintr-o ţară foarte tristă; dintr-o ţară-buncăr, Belarus… Probabil, ştiţi ce fărădelegi inimaginabile se întâmplă pe la noi…» Îmi oferă un volum de poeme şi cartea de vizită, adăugând: «Am vrut şi mai vreau să plec de acolo… De două ori am solicitat cetăţenie rusă, dar nu mi s-a acordat. Chiar dacă am rude în Rusia şi sunt un poet rus. Nu demult, am depus dosarul pentru cetăţenie ucraineană. Sper…» Iată un tărâm european, poeţilor căruia nu trebuie să li se refuze dreptul la libertate în alte state, chiar dacă o fi să li se acorde – azi! – azil politic… Lucruri asemănătoare îmi spunea şi Zmiter Vşniov, acolo, lângă monumentul lui Nikolai Gumiliov din Koktebel, poet împuşcat de bolşevici în 1921. În această ambianţă, tema libertăţii izbucneşte ca şi cum irezistibil…”

Deci, reţineţi dintr-un text tradus aici şi următoarele versuri: „…lângă o căsuţă belorusă/ eu mă gândeam la renaşterea naţiunii…” (l.b).

IMPRESII DE DRUMEŢIE

capul lui Karl Marx încununează centrul oraşului Kameniţa

case cu geamuri moarte –

copiii au plecat în occident

vântul hălăduieşte-n singurătate surdo-mută

ca după război…

în fine proletarii s-au unit urnindu-se

în direcţia luminosului viitor burghez

încât nici taximetriştii nu mai ştiu

ce şi pe cine duc

doar poate că gunoaie

doar poate că gânduri înţepenite

doar poate că lozinci de Karl Marx

şi doar veselii pictori

şi doar veselii poeţi

s-au ascuns în fostele adăposturi antiaeriene

şi beau bere şi beau rom

compun capodopere

reînviind peisajele împrejurimii

reanimând soarele stins

*     *     *

Reclamele aurii aiurează-n zbor aidoma

păsărilor. Din cer alunecă stele roşii.

Tancul cade de pe postamentul lui Zmiter Vişniov.

Armatele mărşăluiesc pe bulevarde

urlând cântece despre Pelicani

şi paraziţii lichidaţi. Încălţările-s

pătate de funingine, talazuri cu ascuţiş de săbii,

mitralierele s-au încolăcit şerpeşte iar zidurile

sunt împestriţate de semne făcute cu lanterna.

În aer e miros de vanilie, duhul

vrăjitorului cocoşat ce sparge geamurile oraşului

şi tăbârceşte în casa scării catarge întunecate

                * * *

Pe ram stăteau trei păsărele

una albastră alta verde cealaltă neagră

Ele îşi curăţau penetul

clipeau des din ochii lui

Bogdanovici Şukailo Gromâko*

cuvintele ţăcăneau cu litere sinilii

obişnuindu-se să stea pe ram

în acea amiază caldă primăvăratică

lângă o căsuţă belorusă

eu mă gândeam la renaşterea naţiunii

în palidele palme de salcâmi în floare

___________

*Maksim Bogdanovici (1891-1917), Pavliuk Şukailo (1904-1939), Mihail Gromîko (1885-1969) – poeţi importanţi ai modernismului belorus.

 Varvara Svetlova, Zmiter Vişniov şi Leo Burnaru la monumentul lui Nikolai Gumiliov (Crimeea, or. Koktebel)

...ŞI POMUL VIEŢII

Din Jurnal de Armenia

26.X. 2011

Hălăduirea mea, în voie, aproape la întâmplare, prin Erevan mă duce spre Catedrala (neamului, cum s-ar spune pe la noi) Sfântul Grigorie, inaugurată în 2001, când s-au sărbătorit 1700 ani de la adoptarea creştinismului ca religie oficială a statului armean. Fastuoasă în exterior, modestă ca aspect, sobră în interior.

Apoi cobor un lung şir de scări până jos, unde, pe drepta, se înalţă falnicul monument al lui Zorvar Andranik, ilustru conducător de oşti care a luptat pentru libertatea ţării sale, venerat până la sfinţenie de armeni. El a încetat lupta în 1919, demobilizându-şi regimentul, predându-şi armele Catolicosului Tuturor Armenilor şi plecând peste hotare cu gândul să adune oaste pe potrivă şi să intre în Cilicia, pentru a restabili statalitatea armenească, însă nu a găsit înţelegere şi susţinere la capii ţărilor europene, ce au lăsat în voia sorţii populaţia creştină din această parte a lumii. Andranik s-a stins din viaţă în anul 1927 în SUA.

De la baza acestui monument, privind în perspectivă spre înălţime se regizează parcă de la sine o trinitate foarte sugestivă: braţul lui Andranik cu sabia în poziţie verticală, pe dreapta turla cu cruce a Catedralei, pe stânga, departe, turnul de televiziune, această alăturare fiind oarecum emblematică pentru istoria multimilenară a armenilor. 

Însă nu doar atât - în această compoziţie  ca de la sine mai e un element important : arborele, plopul încă verde spre sfârşit de octombrie. Şi, în imaginaţia noastră, Arborele Vieţii, zis şi Cosmic, – simbol religios universal, creştin.

ZIMBRUL LÂNGĂ ARARAT

 Jurnal de Armenia, 24.X.2011.

Seara, la Teatrul de Cameră, vzionăm spectacolul lectură „Prezentaţi biletul, vă rog!” după o piesă a lui David Muradian ce i-a avut de colaboratori, pe alocuri, e de înţeles, de coautori pe polonezul Jacek Pacocha şi estonianul Peeter Sauter, colegii noştri de arcă-galeră literară. Limbi intersectate, armeana şi engleza. Prezent şi domnul prim-ministru al Armeniei  Tigran Sargsian. Pe unii dintre năieri îi şochează faptul că şeful de guvern este însoţit de trei sau patru bodyguarzi şi, pare-se, alţii tăinuiţi printre cei mulţi – publicul. Colegii occidentali, în ţările cărora uneori prim-ministrul poate fi văzut plimbându-se cu bicicleta pe străzile capitalei sau făcând cumpărături de-a valma cu concetăţenii săi, chiar mă întreabă, dacă aceasta ar fi o obişnuinţă exagerată în teritoriile ex-sovietice sau poate că în Armenia există cu adevărat un pericol de atentat asupra peroanelor prime. Din păcate – aş putea spune, – eu sunt în temă şi am un răspuns, o naraţiune tragică.

Vorba e că, din Piaţa Republicii spre hotelul Ararat am făcut de câteva ori cale pedestră pe strada Vasghen şi, iniţial, m-am gândit la ex-catolicosul cu origini bucureştene, de care am relatat deja aici. Chiar dacă era şi numele Sargsian, mi-am zis că astfel se numea în civilie  fostul Patriarh Suprem al Tuturor Armenilor. Şi chiar întreb de colegii mei armeni, dacă presupunerea mi-ar fi cea adevărat. Dar, nu, Vazghen Sargsian a fost scriitor (prozator), comandantul gărzilor populare, ministrul apărării, apoi prim-ministrul Republicii Armenia şi a murit, la numai 40 de ani, în urma unui atentat cu bombă. De aici şi răspunsul care se poate subînţelege la întrebarea de ce actualul prim-ministru e păzit de atâtea gărzi de corp…

La recepţia de după spectacol, David Muradian mă prezintă domnului prim-ministru cu care schimbăm câteva fraze. Spune: „Acum câteva zile m-am întors din România de la o întrunire internaţională. Am cunoscut şi societatea conaţionalilor noştri.” „Bineînţeles, v-aţi întâlnit şi cu Varujan Vosganian. E vicepreşedinte la scriitori”, zic. „Dar sunt doi Varujan. Celălalt e în senat”, zice domnul premier. „E acelaşi”. (De altfel, Varujan Vosganian, poetul şi prozatorul român, e cunoscut aici şi apreciat şi ca scriitor, şi ca bun cunoscător al graiului străbunilor săi.) Facem o poză, strângeri de mână. „La revedere, domnule prim-ministru!” (De câte mii de ori am tot spus „La revedere” oamenilor pe care nicicând nu va mai fi să-i revedem… Şi totuşi, prin acest „La revedere” ne-mai-întâmplat rămânem legaţi de ei, oamenii, de lume….)

  

Leo Butnaru,  Tigran Sargsian, prim-ministrul Armeniei, şi David Muradian

În spaţiul unde se dă recepţia, de altfel ca şi în holul Teatrului de Cameră, e multă butaforie sculpturală, să zic, manechine, unele din jazz ban-urile afroamericanilor,  altele de-a dreptul nepotrivite, parcă, dar „acceptate” la gândul că, până la urmă, vor fi înlocuite cu ceva ce aduce mai mult a artă de ambient.

Dar atrage atenţia în special un zimbru uriaş, acoperit cu folie aurie, ce pare chiar o lucrare reuşită. Remarcând că „se află în stema voastră”, Muradian zice să ne fotografiem lângă fioroasa şi frumoasa namilă, luându-l împreună cu noi şi pe prozatorul Gregor Djanichian. 

Şi e prima dată când, făcând un efort de memorie, „le povestesc”, traducând ad hoc, unor colegi un… poem, cel în care spun că fiara pe care o vânase bravul nostru voievod şi care a contribuit la botezul Moldovei e ca un ponor, ca un mal îndesat cu greul pământului în toată ziditura sa, încât zimbrul nu mai era un patruped uriaş, ci cu adevărat un loc geografic era, în mişcarea sa falnică suprapus altor locuri geografice – de codru,  de şes, de munte, de istorie; loc greu peste loc greu hălăduind dislocat între greul pământului şi greul cerului precum felia mediană în sandviciul atracţiei universale, în legea gravitaţiei şi gravidităţii faunei care l-a adus între pământ şi stele precum o insulă de carne misterios hălăduitoare printr-o legendă răposată-n propria sa durată. Închei, prin a le traduce celor doi confraţi armeni următoarele: că ştiu eu ce „îndrug” –  sigur că ar fi supravieţuit şi zimbrul, dacă s-ar fi lăsat aplecat în jug...

Astfel că, la acea recepţie, la coarnele zimbrului auriu din acel spaţiu, ciocnim paharele pentru Ararat şi Carpat, pentru vultur şi zimbru.

Despre Gala Poeziei

Leo BUTNARU:

NU NOI 
STĂPÂNIM POEZIA, 
CI POEZIA ESTE 
STĂPÂNA NOASTRĂ

– Aţi participat recent la Gala Poeziei Contemporane Române şi pentru început am vrea să ne spuneţi dacă aţi păşit în Sala Ateneului Român, unde a avut loc evenimentul, ca într-un sanctuar sau ca într-un atelier de lucru?

– Ca într-un spaţiu de referinţă pentru întreaga cultură românească în manifestările sale supreme, dimpreună cu universalitatea care a avut delegate aici personalităţi demne de laurii veacurilor. Aici se şi celebrează, dar şi se creează. În acest sanctuar mi-am retrăit propriile-mi emoţii de o intensitate inegalabilă, aproape, din seara zilei de 13 decembrie a anului 1990, când am avut onoarea să fiu invitat pe scena Ateneului, pentru a spune şi eu câteva cuvinte la marcarea a 7 ani de la trecerea la cele veşnice a marelui poet Nichita Stănescu. Ziua, participasem la dezvelirea bustului său din scuarul din preajma sediului Uniunii Scriitorilor de pe Calea Victoriei. Cred că a fost primul monument al lui Nichita în România postrevoluţionară şi atunci, pe scena Ateneului, eu mi-am exprimat convingerea că chipul său va apărea şi pe Aleea clasicilor din Chişinău. A fost poetul pe care l-am iubit mult şi pe care îl preţuiesc în continuare, indiferent de jocurile, uneori neoneste, din axiologia literară contemporană. Poetul pe care l-am cunoscut în septembrie 1976, când, împreună cu criticul literar Mircea Tomuş, fusese la Chişinău şi pe care am avut norocul să-l ascult o întreagă după-amiază, alături de confraţi mai în vârstă, în unul din separeurile cafenelei hotelului „Codru”. În acea seară de 13 decembrie am urmat la cuvânt după superba actriţă Leopoldina Bălănuţă, moldoveancă din Focşani, şi după Ion Caramitru, actor uriaş, care a recitat din minunatele poeme pentru cei mici ale marelui poet. Pe Ion Caramitru l-am văzut şi la deschiderea Galei Poeziei Române Contemporane, de data aceasta interpretând Elegia a X-a stănesciană. Ne-am amintit că, acum câţiva ani, pe 15 iunie, la Ipoteşti, mi-a venit să-i spun, şi chiar i-am spus la masă cu mulţi poeţi, Ion Carametru-antic, pentru fascinaţia cu care rosteşte el cutremurătoarea Odă şi multe alte poeme ale lui Mihai Eminescu. Caramitru e un virtuos recreator de poezie, e un coautor al ei.

– Ce a însemnat pentru Dvs. prezenţa la acest eveniment?

– O mare surpriză şi o onoare deosebită de-a mă afla pe Lista lui Manolescu (listă care, de altfel, a fost ţinută în secret) împreună cu alţi 25 de confraţi de diferite vârste, somităţi ale poeziei româneşti din secolele XX-XXI. Să urci pe scena Ateneului Român, în recital, după Ana Blandiana, Mihail Gălăţanu, Teodor Dună, Ion Mureşan, Horia Gârbea, Liviu Ioan Stoiciu, Ioana Nicolae, Dinu Flămând, Nora Iuga, citind al 10-lea, urmat de Daniel Bănulescu, Emil Brumaru, Mircea Dinescu, Adrian Popescu, Traian T. Coşovei, Nichita Danilov, Robert Şerban, Vasile Dan, Varujan Vosganian, Florin Iaru, Ioan Es. Pop, Aurel Pantea, Nicolae Prelipceanu, Adrian Alui Gheorghe, Marta Petreu, Gabriel Chifu e ceva ce ţi se poate întâmpla o singură dată în viaţă, în destin de confraternitate şi solidaritate întru cuvântul românesc de pretutindeni.

– V-am recunoscut că atunci când am aflat despre acest eveniment m-am gândit cu uimire în sinea mea: „şi totuşi, există... poezie”. Azi când a exista înseamnă să fii la suprafaţă, mai avem timp şi răbdare să gustăm poezie? Cine şi cum sunt oamenii ăştia ciudaţi care mai au timp să măsoare în paşi, picioare de vers şi silabe iambul, după prozodia antică sau după cea modernă?...

– Presupun că trebuie să ne oprim la chipul şi la intimitatea cititorului de poezie. Miilor de cititori, ascultători, îndrăgostiţi de poezie care, în acea seară a Galei, au lăsat cu gura căscată pe cei care urma să urce pe scenă şi să deschidă anume acolo gura, pentru a-şi rosti poemele. Nu ne credeam ochilor că poate exista o coloană atât de mare de oameni la intrarea în Ateneu, unde avea să se întâmple un recital de poezie pe durata a două ore! Dar poate că poeţii sunt firi mai uşor impresionabile şi nu merită să le acordăm deplinul credit emoţional, ci să mai punem surdina. Bun, fie. Numai că s-a dovedit că şi lucida critică literară a fost derutată, spre pozitiv şi uluire, recunoscând – a făcut-o  domnul Nicolae Manolescu, cel care a deschis Gala şi care avea Lista în mână, spunând că venise de acasă cu un cuvânt trist despre rolul de cenuşăreasă al poeziei şi, iată, afluxul publicului în foarte spaţioasa sală a Ateneului i-a impus să-şi modifice prolegomena. Celebrul critic a fost contrazis de prezenţa sutelor şi sutelor de oameni ciudaţi, precum le spui. Contrazis de sala arhiplină. A continuat domnul profesor Manolescu cu ideea, că Gala a fost concepută pentru a se face auzite vocile poeţilor în cetate, voci care se aud tot mai rar. „La ce bun poezia, îşi pun deja foarte puţini această întrebare, majoritatea o ignoră – de parcă poezia n-ar fi bună de nimic. Avem nevoie cu adevărat de poezie? Cei ce spun nu, o spun din surzenie, ei cred că poeziei nu există, de fapt – să-i compătimim împreună, ei nu ştiu ce pierd. Poezia spune pe limba ei ce nicio altă limbă n-o poate spune, mesajul poetic e unic, foarte personal şi misterios, poetul ne spune ceva esenţial”, a menţionat reputatul exeget, profesorul, preşedintele USR, Nicolae Manolescu. Implicit, uşor alegoric, el ne-a ajutat să răspundem la întrebarea pe care mi-ai adresat-o. Iar eu, în consens cu cele spuse de Naşul Galei, publicasem, mai demult, următorul poem:

„În sfârşit, daţi-vă seama

că veţi plăti foarte scump

lipsa dragostei

                        (voastre)

faţă de poezie…”

– Pe Dvs. personal ce vă inspiră să scrieţi poezie?

– O, ce întrebare de când lumea, dar mereu actuală, ce are de propulsie atât curiozitatea umană, cât şi misterul care învăluie arta în general şi poezia în special. Ce mă inspiră, totuşi?... Probabil, misterul şi modul de a se întâmpla a vieţii ca atare în diversitatea, chiar infinitatea de aspecte în care ni se relevă sau nu ni se înfăţişează, dar ne ispiteşte de acolo, din subliminalul conştiinţei noastre. Apoi s-ar putea spune fără grandilocvenţă, că nu noi stăpânim poezia, nu suntem noi cei care ştim multe despre ea, ci poezia este stăpâna noastră. Din această situaţie mi s-a născut un mic poem: „Din cărţile mele/ poezia i se adresează lumii:/ «Sunt aici împreună cu cobaiul meu», zice/ scoţând degetul printre file/ şi/ arătând spre poza mea/ de pe coperta a IV-a”. Aşadar, să n-o fac eu pe atotştiutorul despre poezie, despre inspiraţie, ci să rămân în continuare supus ascultător de ea, de ele.

– Cum credeţi, e posibil şi meritabil ca Gala Poeziei Contemporane Române să fie organizată concomitent şi la Chişinău?

– O ediţia a Galei, care e preconizată să devină tradiţională, ţinându-se o dată în an, cu o Listă a sa de poeţi venind un alt critic redutabil, bineînţeles că ar putea avea loc la Chişinău, în Palatul Naţională, să zicem. Dar e bine să avem şi Gala autorilor români ce creează între Prut şi Nistru şi chiar spunea de posibilitatea realizării unei atare idei colegul Arcadie Suceveanu, preşedintele USM. Sunt sigur că afluxul de spectatori îndrăgostiţi de poezie ar putea să surprindă plăcut şi la noi.

– În ultima perioadă v-aţi ocupat mai mult de valorificarea creaţiei şi memoriei altor confraţi de-ai dvs. Când vor avea ocazia împătimiţii de poezie să adauge în bibliotecă o nouă plachetă de versuri semnată Leo Butnaru?

– Din păcate, circulaţia cărţilor în spaţiile de pe ambele maluri ale Prutului e una deficitară. Iar la Chişinău nu se prea ştie ce publică un autor… chişinăuian la Iaşi sau Bucureşti, Cluj sau Timişoara etc. S-a întâmplat însă că în anii de la urmă majoritatea cărţilor mele, deloc puţine, să apară anume în marile centre româneşti de cultură amintite, iar la Chişinău au ajuns puţine exemplare, poate câteva pe care le poate achiziţiona Biblioteca Naţională şi Biblioteca Municipală „Hasdeu”. Iar anul acesta eu am publicat o carte de poeme, Jefuindu-l pe Picasso, apărută la redutabila editura bucureşteană „Vinea”. A şi recenzat-o, în revista „Contrafort”, criticul şi poetul Grigore Chiper. Iar la Iaşi, editura „Tipo Moldova” mi-a scos în lume o antologie amplă, intitulată Poeme din secolele XX-XXI. Mă voi strădui ca mai unele exemplare să ajungă şi sub ochii cititorilor fideli de poezie.

– Vă mulţumesc!

                                         Liliana Popuşoi

                                                pentru Flux

ARCA LITERARĂ 2011

ALTE FILE DIN JURNALUL DE BORD 

Până a-ţi fura ochii construcţiile din ansamblul mănăstiresc Noravank (122 de kilometri de la Erevan), te copleşeşte aspectul reliefului, ale rupturilor perpendiculare de straturi pământene, geologice, ca nişte orgi… brun-roşcate, pe alocuri bătând chiar spre roşu autentic. Iar pe acest fundal nemaipomenit – Noravankul la care ajungem, urcând, pedestru o culme impresionabilă, în timp ce, peste crestele munţilor roteşte, larg, un vultur întunecat la penet. 
De cum ne pomenim sus, în forţă, totuşi, facem coadă la izvorul ce susură imediat pe dreapta de cum intri pe sub portalul mănăstirii. Sorb şi eu, ca Diogene, din căuşul palmelor şi, vreme ce-mi mai revin după suiş, împrospătat de licoare izvorâtă din inimă de munte, mă dau la gânduri şi asociaţii fugare/ frugale, constatând – în baza experienţei… acumulate deja! – că în Armenia nu doar apa plată se numeşte „Noe” (ar fi o legătură cu… potopul, nu?), ci chiar şi fabrica de vin din Erevan tot „Noe” se numeşte! (O, să te gândeşti la un potop de vin!...) Pe aici e utilizat, deci, unul din cele mai vechi braduri din câte se pot prelua de atunci, de la începuturile lumii. Acest brand cheamă, asociativ, în prim-planul minţii o altă noţiune, aproape omonimă – brind, franţuzească ce înseamnă – toast, închinare. Ei bine, brind la Noe! Însă noţiunea nu a prins în comunicarea românească, decât la Vasile Alecsandri în versurile adresate poeţilor provensali cu unii din care chiar se întâlnise. Astfel că subconştientul mă face conştient, atent că, aici, în munţii Armeniei, mă surprind fredonând alecsandrianul Cântec al gintei latine… Vă amintiţi? – „Latina gintă are parte/ De-ale pământului comori/ Şi mult voios ea le împarte/ Cu celelalte-a ei surori”. Împarte, împărtăşanie… – „zburdă” în continuare măgăruşii asociaţiilor, făcându-mă să mă gândesc că, la o adică, un periplu prin spaţiile armeneşti o fi şi o împărtăşanie reciprocă între ginte. Şi se poate merge mai în desime de sens, constatând că prezenţa şi itinerarul scriitorilor-năieri din 10 ţări pe Literary Ark 2011 nu ţine doar de preocupările noastre profesioniste, ale scrisului, ale cărţii. Şi nicio simplă excursie nu e, ci mai mult e: un pelerinaj iniţiatic, prin secole şi spaţii, prin metamorfoze istorice şi civilizatorii fascinante. 

Lucru acesta ţi se relevă cu deosebită vibraţie de sentiment aici, în retrasa în munţi şi atât de prezenta în istoria civilizaţiei armene Mănăstire Noravank, nu departe de oraşul (poate că mai adecvat spus: orăşelul) Eghegnadzor.

  Noua Mănăstire (astfel se traduce din armeană Noravank) a fost întemeiat chiar în primii ani ai secolului XIII ca un complex de cult alcătuit din biserica Sf. Ioan Botezătorul, paraclisul Sf. Grigore şi biserica Maica Domnului, pe timpuri aici aflându-se şi reşedinţa principilor Orbelian. Zic de principi, pentru că, în Armenia, viaţa monahală avea un specific al ei – ajungea călugăr nu orice doritor, ci doar cei proveniţi din familii înstărite. Monahii deprindeau măiestria scrisului duhovnicesc, studiau în folosul comunităţilor, plus la asta călugării armeni fiind concomitent şi preoţi.

Locul de monastire şi de pomenire, cum se spune în celebra noastră baladă, a fost ales şi din considerentul că, jos, în defileul îngust, curge râul Arpa, în armeneşte numele său însemnând exact acelaşi lucru ca în româneşte – harpă. Pentru că o curgere de râu montan te poate duce cu gândul şi auzul spre muzică. 

În primele două secole de existenţă, mănăstirea a fost şi reşedinţă episcopală, important centru spiritual, cultural şi de învăţământ.

Ar fi multe de spus despre complexitatea şi stilul arhitectonic de aici, „incastrat” atât de firesc în relieful natural al munţilor, al dezgolirii lui roşietice ca, parcă, pe alocuri, în unele pânze ale lui Rubens. Dintre detalii se reţin arcadele împodobite cu basoreliefuri de porumbei şi sirene încoronate, utilizate pe larg în heraldica şi pictura armenească din secolul XIV, iar mai înainte – în arhitectură, arta miniaturii şi cea a decorării vaselor, ceştilor.

Zidirile au avut de suferit în urma câtorva cutremure, dar de fiecare dată nu au fost abandonate, ci reînălţate.

Reţin atenţia câteva hacikare (pietre purtătoare de cruce) pe care un ghid ţi le poate citi minuţios, depistând detalii şi sensuri ascunse unui nefamiliarizat cu astfel de simbolistică şi artă.

Şi aici, privind fundalul unui altar, mă surprind iar, dar şi mai emoţionat la gândul că, în bisericile armeneşti, Maica Domnului seamănă – uimitor de mult şi înduioşător până la indicibilă smerenie – cu o simplissimă – şi altissimă! – ţărancă. Munteancă. Şi aici, la Noravank, privind spre Maica Domnului, mă gândeam la mama mea Anastasia, născută Munteanu, fiica Magdalenei şi a lui Chiril din Negurenii noştri de pe malul Răutului, între Soroca şi Orhei.
         ----------------:::::::::::::::::---------------

GALA POEZIEI: Ecouri

 

Ateneul Român. 19.XI.2011. Vedere din sală

l.b. Noi, cei care urma să urcăm pe scena Ateneului Român, am fost de-a dreptul uimiţi de afluxul de public: chiar atâta lume, inclusiv mulţi tineri, vin aici de dragul poeziei?

La deschidere, Nicolae Manolescu recunoaşte că se vede nevoit să-şi modifice discursul gândit până la acel moment: Vroia să o înceapă cu lamantaţia că poezia, literatura sunt tot mai lăsate în umbră, uitate, însă, prezenţa atât de numeroasă în sala plină-ochi (şi urechi!) îi dă şi reputatului critic o tresărire de bucurie şi, poate, încântare că Lista pe care urmează a o urca pe scenă a  mobilizat Bucureştiul care, iată, dă năvală spre pantele Parnasului…

Ion Caramitru a prefaţat Gala cu „Elegia a X-a” de Stănescu, ca să o încheie cu poeme de Sorescu. Cândva, i-am spus acestui minunat actor recreator de poezie – Ion Cara-metru-antic. Şi nu-mi retrag parafraza, leologismul, cum ar veni…

Aflu ce spusese înainte de Gală Gabriel Chifu: "Are o valoare simbolică. Mi se pare că este o răsturnare de valori acuma, în lumea românească şi că prim-planul scenei publice este ocupat de nonvalori şi avem o miopie şi nu ne îndreptăm privirea spre cei care cu adevărat ar putea juca un rol central şi ar putea să fie modele, iar poeţii eu cred că sunt dintre aceştia”.

Şi poetul Adrian Alui Gheorghe: "E o bucurie pentru mine să fiu selecţionat în această echipă. O prezenţă la un eveniment de acest nivel este un premiu pe care l-a primit fiecare poet în parte şi literatura română în general. Gala în sine este o binemeritată atenţie acordată poeziei româneşti". N-a spus-o rău.

   Colegi înainte de Gală: Ion Mureşan, Adrian Popescu, Ana Blandiana, Robert Şerban, Nichita Danilov, Adrian Alui Gheorghe, Vasile Dan, Ioan Es. Pop, Leo Butnaru

În continuare preiau uimirea prietenului Liviu Ioan Stoiciu de pe plogul său demn de a fi citit, precum şi este, de mii şi mii de vizitatori (aşa se zice – nu? – în internet). Prin accesări, această publicaţie – blogul lui LIS – e mai popular(ă) decât multe reviste pe suport hârtie & electronic.  

Liviu Ioan Stoiciu: Sâmbătă, 19 noiembrie 2011. Sunt impresionat și acum de Gala Poeziei Contemporane – de la care m-am întors acasă întârziat (am stat la o cafea cu Adrian Alui Gheorghe, plecat apoi la tren, la Piatra Neamț, deși avea hotel plătit, și cu administratorul acestui blog și al Jurnalului de Vrancea, Laurențiu Barbu, cu fiica lui, liceancă premiantă și cu un fotograf prieten: când îmi va trimite fotografiile făcute la această gală de neuitat, le voi publica aici), mă și tem să mă gândesc. Totul a fost ca-n povești – aula mare a Ateneului bucureștean arhiplină! Ați citit bine, arhiplină, la GalaPoeziei Contemporane! N-am pomenit de când sunt. De când am sosit la Ateneu, cu jumătate de oră înainte de a începe Gala, afară, în fața intrării în Ateneu era o coadă neverosimilă cotită, pe mai multe rânduri, care ajungea până pe alei și trotuare… Nu-mi dau seama cum a fost posibil să vină atâta public, Nicolae Manolescu a mulțumit la final lui Gabriel Chifu, mâna lui dreaptă la Uniunea Scriitorilor. Sincer, jos pălăria! Prima ediție a Galei Poeziei Contemporane a fost un succes. O sărbătoare a sufletului românesc. Și le mulțumesc organizatorilor că m-au trecut pe listă. „Lista lui Manolescu” – cei ce au citit din poezia lor pe scena mare a Ateneului la această Gală (cu siguranță pentru mine va fi de neuitat; eu în general fac o plecăciune în fața poeților adevărați, îi consider aleși ai sorții, chiar dacă n-o duc bine; atunci când mă primesc în rândurile lor, mă simt onorat). Înainte de a reda numele de pe această listă, să subliniez recitalul îndelung aplaudat al lui Ion Caramitru, total dezinhibat – a început, invitat de N. Manolescu (moderatorul Galei), cu Nichita Stănescu și a încheiat cu Marin Sorescu. Au citit („Lista lui Manolescu”, o redau după intrarea în scenă, invitați la microfon de N. Manolescu) la Gală: Ana Blandiana, Mihail Gălățanu, Teodor Dună, Ion Mureșan, Horia Gârbea, LIS, Ioana Nicolaie, Dinu Flămând, Nora Iuga, Leo Butnaru, Daniel Bănulescu, Emil Brumaru, Mircea Dinescu, Adrian Popescu, Traian T. Coșovei, Nichita Danilov, Robert Șerban, Vasile Dan, Varujan Vosganian, Florin Iaru, Ioan Es. Pop, Aurel Pantea, N. Prelipceanu, Adrian Alui Gheorghe, Marta Petreu și Gabriel Chifu – 26 de poeți. 

                                        Divanul poeţilor pe scena Ateneului: (rândul de sus) - Daniel Bănulescu, Emil Brumaru, Mircea Dinescu, Adrian Popescu, Teodor Dună, (primul rând) - Ana Blandiana, Horia Gârbea, Liviu Ioan Stoiciu

Deoarece formula de prezentare (scenică) era ca fiecare poet care a citit să rămână pe scenă (să elibereze locurile din sală), pe scaune, n-am putut să-i ascult decât pe primii cinci poeți cu ce au citit din poeziile lor, în condițiile în care, o dată așezat pe scenă, în spate (fundal) n-am mai auzit nimic din ce au citit cei ce au fost invitați după mine la microfon. Pur și simplu acolo unde stăteam nu se auzea ce se citește la microfon decât pe sărite, oricât m-am străduit să aud. Regret, astfel, că nu i-am putut asculta decât pe primii cincidin cei 26 de poeți. Dar Doina Popa (care m-a însoțit la Ateneu; a stat pe rândul doi, în centru, în sală și a făcut fotografii; dați click pe ele să le măriți, dacă doriți) m-a asigurat că a fost o seară magnifică de poezie, toți poeții invitați pe scenă la Gala Poeziei Contemporane străduindu-se să citească din ce au mai reprezentativ și că diversitatea lirică a bătut la ochi, fiecare fiind altceva. Unii dintre poeți au citit poeme din cărțile lor, alții poeme inedite (eu am citit un poem inedit). Poemele citite în manuscris au fost adunate de N. Manolescu. N-am avut cum să urmăresc nici scriitorii prezenți în sală, care au aplaudat Gala: Georgeta și Gabriel Dimisianu, Antoaneta Ralian, Alex Ștefănescu, Dan Cristea, Ion Horea, Sorin Lavric, Mircea Valer Popa, Florica Bud, Răzvan Țupa, Anca Mizumschi, Marin Codreanu, Lidia și Ion Lazu, George Neagoe, Daniel D. Marin și Ofelia Prodan, Andrei Novac, Un Cristian, Ioan Pavel Azap, sunt cei ce-mi vin acum în minte – dar au fost mult mai mulți scriitori (nu spun că pe majoritatea vârstă și a celor tineri nu-i cunosc, degeaba mă străduiesc să-i cunosc, ei se feresc de mine, eu nu dau peste ei).

A început Nicolae Manolescu: trebuie să-mi schimb cuvântul introductiv, în care mă plângeam că sala e goală fiindcă poezia nu-și mai găsește nici un rost în societatea de azi. Sunt contrazis de prezența dumneavoastră, sala e arhiplină, nu mai am ce să spun… Gala de azi a fost făcută în ideea de a auzi și vocile poeților în cetate, care se aud tot mai rar. La ce bun poezia, își pun deja foarte puțini această întrebare, majoritatea o ignoră – de parcă poezia n-ar fi bună de nimic. Avem nevoie cu adevărat de poezie? Cei ce spun nu, o spun din surzenie, ei cred că poeziei nu există, de fapt – să-i compătimim împreună, ei nu știu ce pierd. Poezia spune pe limba ei ce nici o altă limbă n-o poate spune, mesajul poetic e unic, foarte personal și misterios, poetul ne spune ceva esențial… Îi vom asculta în această seară, la Gală, pe cei câțiva foarte buni poeți, pe unii i-ați învățat în manuale. Dar nu toți cei buni sunt prezența la această Gală, lista mea nu e infailibilă, iar dacă n-or să vă placă, să veniți să-mi spuneți la sfârșit… La final, Nicolae Manolescu a subliniat că e în continuare profund impresionat de numărul copleșitor de spectatori prezenți la o Gală a Poeziei și le-a mulțumit din toată inima tuturor (inclusiv invitaților săi poeți, care au citit pe scenă). „Mă bucur că am putut auzi aici Vocea Poeziei”. Gala Poeziei s-a transmis în direct pe Radio România Cultural și pe 1 decembrie se va transmite pe postul național de televiziune. Emoțiile au fost mari – unii dintre cei ce au citit s-au bâlbâit (eu am reluat un vers), altora le tremura atât de tare hârtia sau cartea de pe care citeau, că au renunțat să ducă la capăt poemul… Vă rog să mai rețineți că s-a ținut secretă Lista lui Manolescu la Gala Poeziei Contemporane până azi (eu n-am aflat-o decât văzând cine urcă pescenă), nu e greu de înțeles de ce.

LIS

GALA POEZIEI ROMÂNE CONTEMPORANE

LISTA LUI MANOLESCU

Ieri, 19 noiembrie, la Ateneul Român, a avut loc Gala poeziei române contemporane, ediţia I. Conform Listei lui Manolescu, au citit poeţii: Ana Blandiana, Mihail Gălăţanu, Teodor Dună, Ion Mureşan, Horia Gârbea, Liviu Ioan Stoiciu, Ioana Nicolae, Dinu Flămând, Nora Iuga, Leo Butnaru, Daniel Bănulescu, Emil Brumaru, Mircea Dinescu, Adrian Popescu, Traian T. Coşovei, Nichita Danilov, Robert Şerban, Vasile Dan, Varujan Vosganian, Florin Iaru, Ioan Es. Pop, Aurel Pantea, Nicolae Prelipceanu, Adrian Alui Gheorghe, Marta Petreu, Gabriel Chifu.

Gala a fost organizată de Uniunea Scriitorilor cu sprijinul Ministerului Culturii şi Patrimoniului Naţional.

UNELE IMAGINI DE PÂNĂ LA ÎNCEPEREA ŞI DIN TIMPUL  GALEI

Nicolae Manolsecu cu Lista în mână

Nicolae Prelipceanu şi Marta Petreu pe scena Ateneului

 

Ioan Es. Pop, Aurel Pantea şi Ion Mureşan

Mihail Gălăţanu şi Ana Blandiana

 Nora Iuga, Ioan Es. Pop şi Leo Butnaru

Varujan Vosganian, Emil Brumaru, Vasile Dan, Ion Caramitru şi Adrian Popescu după Gală