sâmbătă, 28 ianuarie 2012

Din poezia armeană



Ghevorg GILANŢ

Numele la naştere (1966) – Rudik Ghevorkian. Absolvent al Institutului Politehnic din Erevan şi al Institutului de Literatură „Gorki” din Moscova (2005). Debutul în presă – 1994. Publică în revistele din ţara sa şi din Rusia. A editat volumele de poeme Չխունացող հուշատետր (Jurnal nepieritor, 2003) şi Ճախրի՜ր, իմ գազան (Zboară, fiara mea, 2006).


 KOMITAS: „TATĂL NOSTRU” *

Pulberea eternităţii
învăluia astfel: iatacul pustiu
era locaş muntean de rugăciune
şi chilie sub-
pământeană,
şi clopotniţă.
Clopotarul şi eu
pe culmea Clopotniţei.
Şi răsunând ca toate clopotele
am prins a pluti cu fumul de tămâie –
coral în lumea munteană…
Pulberea eternităţii
învăluia – acolo, unde-s trâmbiţele heruvimilor:
rugă întru iertare în iatacul pustiu
pustiu şi sumbru.
______________

*Komitas Vardapet (1869-1935) – compozitor, etnomuzicolog, pedagog şi dirijor de cor armean. Numele la naştere – Soghomon Gevorki Soghomonian, mai apoi cunoscut ca Părintele Komitas.

IUBIRE CENTRIFUGĂ

Tânjesc…
Nu ştiu după ce, nu ştiu de ce.
Când sunt biat criţă – îmi amintesc propriul plâns.
Când sunt biat – îmi amintesc de dragostea mea.
Şi continui să beau, până mă fac pulbere…
După care, aburcându-mi pe umeri povara propriului corp,
mă împleticesc spre casă.
Şi totuşi ceva îmi lipseşte…
Nu ştiu de ce – însă tânjesc.
Găsesc ce râvneam, dar îndată-mi revine tânga,
deoarece găsind, pierd speranţa de a găsi… şi tot aşa
la nesfârşit…
Bârfesc zile în şir, îmi arog chip de atoateştiutor
Dau sfaturi, îndrum şi… mă iau iar cu băutura…
Acesta fiind – precum spuneam – cercul vicios.
Şi în miezul a toate – nostalgia… tânga…
După Dumnezeu.

marți, 24 ianuarie 2012

"N-AM SĂ MAI PUBLIC..."



Pe la începutul acestui mileniu, un poet, prieten de prin nord-vestul dunărean, se afurisise, în scris şi prin vorbă spusă în public cu multe ocazii, că, basta!, odată ce va împlini 50 de ani, se va lăsa completamente de poezie, adică lăsând-o în plata Domnului. Nu l-am crezut, ba chiar, într-o călătoria a noastră prin China, i-am ironizat niţel intenţia absurdă, iar zâmbetul său şiret sugera că îmi dă dreptate: Nu se va lăsa! Şi aşa a fost – a revenit. Nu ştiu dacă spăsit. Dar a revenit. La poezie.
Un alt poet, a tot scris pe unde a apucat că e la capăt de viaţă, gata, se va dezice de darul suflării dumnezeieşti, îşi va curma fiinţarea. Noi, bunii prieteni, tot încercam să-l abatem de la groaznica pornire şi, slavă Domnului, domnia sa s-a potolit, nepornind cu ultimă nenorocire asupra propriului destin, neajungând de la aman – la amin.
Şi iată că un alt poet, prietenul Lucian Vasilescu, ne anunţă că, gata, îşi va spânzura lira-n cui, scriindu-i prietenului Vasile Gogea: „N-am să mai public cărţi de poezie după aceea. Iar grupajul apărut zilele acestea în „Luceafărul” este ultimul pe care-l mai public în revistele literare. Am decis să mă opresc şi mă bucur că mă opresc aici, unde se poate spune că am început”.
De ce mă interesează pe mine atare proprie şi, concomitent, deja publică decizie? (Să pun decizie între ghilimele?...) 
Cu Lucian Vasilescu la biserica romană din Cisnădioara, 2011. 
Pentru că Lucian Vasilescu e poetul – poet.
Pentru că, bucureşteanul de el, pe linie maternă îşi trage firul vieţii din acelaşi judeţ Orhei, ca şi mine, –  acum câteva luni, prin satul Dişcova, îi căutam urmele est-moldave; localitate de pe pantele căreia Lucian îi telefona, la/ spre Bucureşti, mamei sale, spunându-i unde se află în timp şi spaţiu – eram chiar prin mahalaua în care copilărise Cea care i-a dat viaţă.
Al treilea motiv pentru care sar aici cu cuvântul e chiar unul dintre motivele care, spune Lucian, l-a făcut să se lase de scrisul poeziei. Iată-l: „Pe atunci abia dădea colţul manelei şi dânsa era atât de mică încât n-aveam cum şti ce-o să devină când se va face mare. Acum, maneaua s-a întins pretutindeni, acoperind noi şi noi teritorii. A început ca un soi de muzică (interpretată de umanoizi cu nume de cârnaţi) pentru retardaţi, acum a devenit un loc comun. Pretutindeni şi în toate puterile statului. Până şi câinii, îndeosebi „câinii de pază ai democraţiei”, latră şi ei, tot în ritm de manea, pe texte de toată jalea şi suspinul. Atât de grozav a crescut maneaua românească, încât dacă mai-marii zilei ar avea inspiraţia să schimbe imnul naţional cu o manea, nimeni nu i-ar mai greşi cuvintele. Ba chiar sunt convins că, ascultând înaintea meciurilor o manea în locul imnului naţional, „băieţii” din echipa naţională de fotbal, atinşi la coarda sensibilă (singura, de altfel) şi-ar da şi duhul pe teren, calificându-se şi câştigând orice campionat le-ar sta în cale, întru gloria sportului românesc. Avem, în brava noastră Republică Manelistă, manea politică, manea executivă, manea judecătorească, manea administrativă, manea media. Avem clădiri în formă de manea, avem o manea a infrastructurii, una a privatizării, alta a sindicatelor, una a învăţământului şi o alta a asistenţei sociale, avem maneaua ocrotirii sănătăţii şi maneaua mediului, avem maneaua de la pagina cinci, maneaua talk-show-ului şi manea parlamentară, o manea a proscrişilor şi una a celor care se dau cu maşini care costă mult mai mult decât până unde ştiu proprietarii lor să numere.  Şi tot aşa.”
Adică, şi maneaua izbeşte poetul spre abandonul poeziei…
Ei bine, dragă Lucian, dacă ar fi să luăm în serios astfel de motive, şi în Moldova Transpruteană ar trebui să se la poetul – poet de poezia – poezie. Pentru că, să zicem, de la un timp, pe aici se vorbeşte „serios” – cel puţin pe la parastase fastuoase – despre marii, importanţii autori de… texte pentru cântece. În sensul că, da, e adevărat, poezie – poezie nu a prea scris răposatul, dar, ascultaţi atent, ce texte de cântice ne-a lăsat el!
E aici o crasă tentativă de amestecare a borcanelor, nu?! Poezia e una, iar versificaţia pentru cine ştie ce melodie – e cu totul altceva. Ambele cazuri – cu maneaua şi cu grafomania versificaţiilor pentru zdrăngăniri împeliţate la chitară – mie unuia mi se par absolut neserioase pentru decizii atât de întrupate, să zic, în destin. Aş vrea să cred, dar deocamdată doar sper, că la aceeaşi concluzie va ajunge şi prietenul, poetul Lucian Vasilescu, al cărui text-manifest de abandon îl reproduc integral în continuare.
 

vineri, 20 ianuarie 2012

Vatra prozei, proza Vetrei. - Antologie


ARGUMENT PENTRU PROZA SCURTĂ
de Kocsis Francisko

Încă de la apariţia seriei noi, revista Vatra a promovat cu con-secvenţă proza scurtă prin rubricile cvasi-permanente, Vatra vă propune un prozator (se înţelege de la sine că acest spaţiu se rezerva unui autor tânăr), Starea prozei scurte şi Tineri prozatori (10/1976), redactorii de atunci propunându-şi o puternică ofensivă a genului scurt, considerat şi atunci a se afla într-un declin evident. La o rapidă privire asupra fenomenului, argumentele folosite de redactorii revistei ori de cei ce au participat la dezbaterile iniţiate de redacţie s-ar putea relua şi astăzi fără prea multe schimbări, poate ar trebui eliminate doar pasajele ce se refereau la un anumit realism care de ceva vreme cade în sarcina istoricilor. Dan Culcer, Mihai Sin şi Ioan Radin, fiecare dintre ei şi autor de proză scurtă, deschideau paginile revistei unor tineri debutanţi ori la primele apariţii în presa literară. Această generozitate n-a fost însă un gest conjunctural, ci o acţiune de perspectivă, de bătaie lungă, cu program nedeclarat, neformulat într-un manifest explicit, ci în pasaje răspândite în cronici ori dezbateri pe tema actualităţii literare, cele mai multe dintre ele găsindu-şi o exprimare pertinentă şi concisă în scrierile lui Dan Culcer (de exemplu în cronica la Corn de vânătoare de Al. Ivasiuc în Vatra nr. 8/1972, Mulţi chemaţi, puţini aleşipe marginea unei panorame a nuvelei şi povestirii româneşti contemporane I (nr.1/1975), II (nr. 2/1975). O asemenea ademenire spre proza scurtă într-o perioadă când spaţiul publicistic era extrem de limitat în comparaţie cu prezentul a reprezentat o tentaţie pentru mulţi scriitori. O consecinţă deloc de neglijat pentru ei era pavarea drumului spre porţile editurilor, prin ale căror servicii de cenzură se puteau trece ceva mai uşor texte deja publicate. Sigur, ca întotdeauna, nici autorii pe care a mizat Vatra n-au reuşit să răzbată toţi, să devină prezenţe autoritare în spaţiul beletristic.
Pentru cele spuse mai sus, am căutat referinţe în chiar paginile revistei. Numărul 6/1975 a găzduit colocviul Nevoia de proză scurtă la declanşarea căruia redacţia a concentrat într-un argument demersul pe care l-a iniţiat: „Preocuparea pentru proză, în general, şi mai ales pentru proza scurtă, a fost una din «constantele» revistei noastre încă de la apariţie. Dacă se acceptă ideea că VATRA are astăzi un profil propriu, această preocupare pentru proză a contribuit, fără îndoială, la definirea lui. Demonstrând că proza scurtă există, că declinul ei e doar aparent şi conjunctural, că interesul faţă de ea poate să fie resuscitat, am publicat şi vom continua să publicăm texte de proză scurtă aparţinând unor autori foarte diferiţi, cum credem că sunt şi cei ce semnează în numărul de faţă. Cu numai un deceniu în urmă, proza scurtă era încă «stăpână» în reviste şi edituri, cel puţin cantitativ. Procesul de regresiune se datorează, oare, doar unei «mode» a romanului (mulţi povestitori travestiţi în romancieri!)? Dacă admitem că există deosebiri structurale (de vocaţie, psihologie, temperament) între romancier şi autorul de proză scurtă, nu pare să fie tot atât de evidentă opinia că proza scurtă trebuie să fie doar o experienţă de tinereţe a prozatorului. Proza scurtă pare să ofere totuşi un plus de operativitate, de radicalitate în surprinderea actualităţii (esenţe şi nuanţe)”. Întrebările: Romanul, gen proteic, „a înghiţit” proza scurtă? Dorind să demonstrăm că proza scurtă există, este posibilă, necesară, deci actuală o revitalizare a genului scurt? Cine trebuie convins? – ar putea fi reluate, ar fi chiar incitantă o comparare a perspectivelor la distanţă de mai bine de trei decenii. 

joi, 19 ianuarie 2012

O ANTOLOGIE... SPAŢIALĂ


Întocmirea unei antologii de poezie a revistei Vatra e un gând mai vechi, devenit realizabil abia acum, din motive asupra cărora ar fi cu totul inutil să insistăm. Intenţia e una, faptul în sine e cu totul altceva. Greul a început abia din momentul în care certitudinea editării m-a împins la treabă. Mi-am fixat un criteriu care trebuia să fie operaţional în cazul tuturor (subiectiv, ca în cazul oricărui antologator, dar asumat), deşi aşa ceva e greu de imaginat. Am recitit tot ce s-a publicat sub formă de vers şi m-am lăsat impresionat de imagini, metafore, ritm, formă clasică ori libertate de rostire, sugestie şi directeţe, gravitate şi joc, alegând, comparând, renunţând, trecând de la număr la număr şi de la an la an cu gândul tot mai cristalizat şi mai frustrant că spaţiul de care dispun este mult prea drămuit. Fiind cititor al revistei chiar de la apariţie, ştiam ce zace în paginile ei şi peste ce voi da şi mă surescita gândul că voi extrage pagină cu pagină un mic monument liric. Lista impresionantă de nume dă seamă despre gradul de frecventare a revistei de către cei mai prestigioşi autori, faptul în sine vorbind şi despre importanţa care i s-a acordat neîntrerupt în contextul publicisticii culturale româneşti. Pe lângă proza scurtă, promovată programatic de redacţie, ne dăm seama că nici poezia n-a fost neglijată şi i s-a rezervat loc ori de câte ori îndeplinea criteriul valoric. Chiar dacă într-o vreme era privilegiată poezia de o anumită factură şi i se rezervau spaţii în paginile din faţă, poezia bună reuşea să pătrundă în paginile de unde începea cu adevărat lectura. Şi acest lucru se poate urmări cu uşurinţă prin metoda pe care ne-am impus-o, aceea de a specifica sub texte numărul, anul şi pagina la care se găsesc poemele preluate în antologie.
Criteriul hotărâtor de selecţie a fost ca textul să impresioneze, să şocheze, să emoţioneze, să încânte, să uimească, orice, numai să nu te lase indiferent sau, şi mai rău, să decepţioneze. Recunosc că am avut parte de toate acestea. În acelaşi timp însă, ştiu că nu ne raportăm identic la un text, atitudinea e definită de întregul nostru trecut, de experienţă, concepţii, aşteptări, gusturi, de starea din momentul lecturii, dar şi de ceva indefinit, capabil să producă rezonanţă, empatie. De aceea nici nu mă aştept să fiu confirmat în toate opţiunile, sper însă să nu se adune prea multe reproşuri nici în talgerul celălalt.
Această antologie a devenit deja una dintre cărţile mele de căpătâi şi sper să fie la fel pentru foarte mulţi cititori de poezie. Este, prin suma de texte, un tablou secvenţial în mozaic al unei epoci în care s-a produs o falie profundă în existenţa socială, resimţită însă într-un grad diferit, mult mai puţin devastator, în geografia lirică, poezia având o capacitate de reacţie la social mult mai nuanţată decât proza, absorbită în substratul sensibil, emoţional, reflexiv. Chiar dacă e vorba numai de poezia publicată de o singură revistă, antologia reuşeşte în întregul ei să dea o imagine fidelă a unei lungi perioade de manifestare a poeziei româneşti.

KOCSIS Francisko

Cuprins

Poeţi lăsaţi la vatră, de Al. Cistelecan ....................... 5
Dirijabilul de hârtie, de Kocsis Francisko .................. 7 ...
Constantin Abăluţă
Florenţa Albu
Horia Bădescu
Ana Blandiana
Andrei Bodiu
Mariana Bojan
Emil Brumaru
Romulus Bucur
Leo Butnaru
Constanţa Buzea
Magda Cârneci
 

marți, 17 ianuarie 2012

O PRELEGERE DE EXCEPŢIE


Printre evenimentele prin care Chişinăul a marcat Ziua Culturii Naţionale s-a înscris şi excepţionala prelegere a lui Horia-Roman Patapevici Eminescu şi viziunea paradiziacă. De data aceasta, preşedintele Institutului Cultural Român a fost invitatul ICR Chişinău „Mihai Eminescu” (director dl Petre Guran), iar conferinţa a avut loc în sala Răut a hotelului „Leogrand”, întrunind o numeroasă audienţă. Conferenţiarul a început-o… abrupt: „Niciodată nu am vorbit în public despre Eminescu. Mi s-a făcut o reputaţie de detractor al lui Eminescu”, pentru ca, în finalul magistralei prelegeri, să fie aplaudat îndelung pentru verva competenţăa profunzimea studiului prezentat şi, bineînţeles, pentru omagiul adus Marelui Poet. Incontestabil, deja Horia-Roman Patapevici face parte din cohorta celor mai buni eminescologi, faptul putând  constitui o surpriză plăcută – şi de… proporţii! – pentru adversarii de ieri ai domniei sale care, sunt sigur, îşi vor rări rândurile. 

Autografe
Sala de conferinţe

luni, 16 ianuarie 2012

Sfârşitul Sărbătorilor de Iarnă



Vine capra de la munte/ C-o steluţă albă-n frunte!

Căluşarii
Joacă, joacă, Moş Martine, / Că ţi-oi da miere şi pâine!

                             
                             Ca dintr-un pom ce creşte-n paradis
                             Din bradul trist culeg azi jucării,
                             Căci Anul Nou s-a dus precum un vis
                             Cu daruri, cu urări şi bucurii.

                             Adun în coşuleţ de mucava
                             Roadele colindelor frumoase
                             Pe care-un an întreg le-om aştepta
                             Să revină-n cetini, luminoase.

                             Iar când văd bradul fără daruri, vai!
                             Mă prinde-un straşnic dor de Moş Crăciun –
                             Şi iau din coş podoabele din rai
                             Şi grijuliu pe rami din nou le pun.

duminică, 15 ianuarie 2012

Din corespondenţa Mihai Eminescu - Veronica Micle


Grafică L.B.
   Draga mea Veronică,
   Ca eu să nu-ți scriu e de înțeles. Bolnav, neputând dormi nopțile și cu toate astea trebuind să scriu zilnic, nu am nici dispoziție de a-ți scrie ție, căreia aș vrea să-i scriu închinăciuni, nu vorbe simple.
   Dar tu care ai timp și nu ești bolnavă să nu-mi scrii e mai puțin explicabil. Tu trebuie să fii îngăduitoare cu mine, mai îngăduitoare decât cu oricine altul, pentru că eu sunt unul din oamenii cei mai nenorociți din lume.
   Și tu știi care este acea nenorocire. Sunt nepractic, sunt peste voia mea grăitor de adevăr, mulți mă urăsc și nimeni nu mă iubește afară de tine. Și poate nici tu nu m-ai fi iubit câtuși de puțin, dacă nu era acest lucru extraordinar în viața mea care e totodată o extraordinară nenorocire. Căci e bine ca omul să fie tratabil, maniabil, să se adapteze cu împrejurările și să prinză din sbor puținul noroc care îl dă o viață scurtă și chinuită, și eu nu am făcut nimic din toate acestea, ci te-am atras încă și pe tine în cercul meu fatal, te-am făcut părtașă urei cu care oamenii mă onorează pe mine. Căci acesta e singurul reazim al caracterului meu - mă onorează ura lor și nici nu mă pot închipui altfel decât urât de ei.
   Dar tu pentru aceasta nu trebuie să mă bănuiești, tu rămâi cum ai fost și scrie-mi. Tendința mea constantă va fi de a-mi împlini făgăduințele curând ori târziu, dar mai bine târziu decât niciodată.
   Sunt atât de trist și e atât de deșartă viața mea de bucurii, încât numai scrisorile de la tine mă mai bucură. A le suspenda sau a rări scrisorile tale m-ar durea chiar dacă n-ai mai iubi
         
            pe Emin
Scrie cu degetele pe cari le sărut.
(1880 Februar)
*     *     *

București 3 Mai 1880
         Stimabilă Doamnă și respectata mea amică,
   Dacă v-am putut trimite atât de repede scrisorile în cestiune, cauza e că ele au fost totdeuna la mine; pentru actele cerute veți binevoi a îngădui una sau două zile ca să le caut în vravul meu de cărți, nearanjate încă din lipsă de timp și legate în teancuri tocmai în acele nefericite zile de Paști, singurele libere pe care le-am avut de atâta timp și pe care le-am întrebuințat la legarea în teancuri a cărților. În orice caz, stimabila mea Doamnă, sper a nu-mi atrage din nou supărarea DV. și Vă rog de mii de ori să mă iertați, dacă nevoind a Vă lăsa fără răspuns imediat, nu alătur deja pe lângă actele în cestiune.
   Vă mirați de graba - mie desigur penibilă și neplăcută - cu care V-am trimis scrisorile cerute. Uitați însă, se vede, scrisoarea DV. din urmă pe care V-am trimis-o asemenea și prin care mi-ați luat orice perspectivă de-a da lucrului o altă formă, decât cea dorită de DV. chiar.
   O repet, Doamnă, nu insist câtuși de puțin de-a urni de pe umerele mele sarcina de vină ce mi se cuvine și ca omul, care ia orice amănunt asupra sa, după ce a luat totul împreună, nici nu mai gândesc să-mi ușurez sarcina, să atribuiesc altora sau împrejurărilor sau în fine numai greutăților momentane purtarea mea oricum ar fi fost.
   Cât voi putea voi încerca să îndreptez ceea ce-am greșit; a silui împrejurările, iată singurul lucru pe care nu-l pot face prevăzând de mai-nainte zădărnicia unor asemenea încercări.
   Sfârșesc scrisoarea mea prin părerea de rău că ați găsit de cuviință a-mi imputa fapte, pe care nu le cunosc, relatate DV. de persoane, pe cari asemenea nu le cunosc. În orice caz, în retragerea absolută în care trăiesc, a fost ceva nou pentru mine de-a afla despre ocupațiuni, cărora se pretinde că mă dedau sau despre petreceri, la cari se pretinde c-aș fi luând parte. Sunt atât de retras, Doamnă, și am atât de puțin interes pentru ceea ce se vorbește sau nu despre mine, c-un cuvânt toată viața mea e atât de simplă, cu toate greutățile ei, încât nici curiozitatea n-o am de-a ști cine și-a luat libertatea de-a zice că pretinde a mă cunoaște, nici curiozitatea de-a ști ce se vorbește.
O singură dorință am avut, dar dacă și oameni și împrejurări o fac să devină irealizabilă, nu voi fi eu acela care să impun unora, să siluesc pe celelalte. Toate merg, se vede, pe-un drum prescris de mai-nainte, asupra căruia puterea individului nu are nici o influență.
   Repetând rugăciunea să binevoiți a îngădui vro două zile până să vă pot trimite actele rămân cu tot respectul
             al DVoastre supus servitor
             M. Eminescu