Din jurnal de Lituania
23 mai 2012
La un moment dat, o scenă ce se derulează în plină stradă îmi va sugera şi locul pe care îmi propun să-l vizitez obligatoriu… O scenă demnă de toată atenţia (alegătorilor şi politicienilor din RM).
Ce fel de scenă? Una mai agitată, neconcordantă cu spiritul general – calm – al Vilniusului. Cu vociferări, de data aceasta în ruseşte, limbă care nu se prea aude pe aici. Ceva lume adunată „la scenă deschisă”, unde se întâmplă următoarele: discută doi poliţişti cu un şofer „VW Golf”. Unul dintre poliţişti arată cu bastonul mai sus de tăblia cu numerele de înmatriculare ale vehiculului, unde se află un abţibild ce reprezintă… secera şi ciocanul. Stau şi eu, ca şi alţi gură-cască, dar poate că… gură-închisă, totuşi, urmărind scena. Pe capota limuzinei, celălalt poliţist prinde a scrie protocolul, spunându-i şoferului că acesta poate primi o amendă între 500 şi o mie de litas (moneda naţională e litas), fiind pe loc obligat să înlăture şi obiectul scandalos: imaginea cu secera şi ciocanul. (1 euro echivalează cu 3,5 litas.) Pe când la Chişinău , deocamdată, izbăvirea de simbolica comunistă nu e decât un futil vis de vară… Eu unul însă crezând, totuşi, că odată şi odată şi pe la noi vor fi aplicate măsuri de contracarare a propagării simbolicii naţiste şi comuniste. La un moment dat, unul din cei ce urmăresc scena aproape că strigă: „Să se ducă la muzeul ocupaţiei, să vadă acolo ce a fost cu secera şi ciocanul”. Muzeul ocupaţiei? „Şi al genocidului” precizează domnul ce vorbise către protagoniştii întâmplării, la rugămintea mea spunându-mi că nu ne aflăm departe de acel muzeu: „E pe stânga bulevardului, cam la două sute de metri de aici”.
Cam într-un sfert de oră, ajung la un parc vast, iar pe stânga – monumentul ce aminteşte de timpurile în care Lituania mai era sub cizmă străină. Un indicator îţi arată şi direcţia spre Muzeul genocidului şi ocupaţiei. Un perete uriaş, înalt, cu desenele copiilor care, sute şi sute, au desenat sau au pictat ceea ce înţeleg ei la tema dependenţei ţării lor, cândva, de nenici răi ce împuşcau din tancuri, aruncau bombe din avioane, făceau ca florile din Lituania să se ofilească… Probabil, un astfel de zid-ecran al conştiinţei copiilor care încearcă să se dumirească în probleme atât de grave, dramatice, inumane – genocid şi ocupaţie – pare a fi unicul în lume.
Iar marea surpriză şi, sigur, motivaţia unei atractivităţi irezistibile spre muzeu e că el se află în fosta clădire a NKVD-ului, apoi KGB-ului! După vizita mea acolo pot spune că deja ştiu cum arată – cât de îngrozitor, cutremurător! – şi ceea ce nu e permis să fie vizitat: sediul KGB-ului republican de la Chişinău. Pentrula KGB , în fostele cazărmi ale armatei sovietice etc., etc. Dar nu e vorba doar de sacii cu pleava documentaristică tocată aici între 1990-1991. Foarte multe documente au fost distruse prin alte metode (focul, apa etc.), altele duse în arhivele din Rusia, precum cele din Chişinău – la Tiraspol. Şi totuşi, peste 200 de mii de tomuri/ mape au ajuns în Arhiva Specială a Lituaniei.
