joi, 7 februarie 2013

LEGEA SCRÂNCIOBULUI ŞI GRĂDINA POEŢILOR


                                         DESPRE GHENNADI AYGHI  (1934 - 2006)

                                                 (Fragment de interviu)


LEGEA SCRÂNCIOBULUI ŞI GRĂDINA POEŢILOR
                                                    (fragment)

    Cristina Cârstea: –Da, florile şi roadele din Grădina de delicii a poeţilor sunt diverse. Am vorbit despre roadele unuia din reprezentanţii cei mai de seamă ai avangardei ruse: Velimir Hlebnikov. Acum vă propun să ne întoarcem la actualitate. La începutul acestui interviu, am pomenit despre Ghennadi Ayghi, unul din marii poeţi contemporani ai literaturii ruse. Ayghi are o biografie extrem de ciudată. El vine din spaţiul unei alte limbi, ciuvaşa. Dar opera sa capitală e scrisă în limba rusă. După cum ştiţi, unul din strămoşii săi a fost şaman. Credeţi că magia a avut vreo influenţă asupra limbajul liricii ayghiene?                                 
          Leo Butnaru:Da, am reprodus unele momente de percuţie ancestral-şamanică în eseul pe care i l-am dedicat lui Ayghi, intitulat „Verbul întrupat în destin”. Însuşi poetul povestea că firea unuia din bunicii săi reprezenta un straniu amestec, sau poate că o sinteză deja, de şamanism şi 
Ghennadi Ayghi
ortodoxie. Reverberaţiile de ecou al obârşiilor îl făceau ca, seara, când cireada se întorcea de la păşune, acolo, în satul lor, Şamurzino, din regiunea ciuvaşă Batârievo, bătrânul – pe atunci relativ tânăr, nu? – ieşea în întâmpinarea vitelor încornorate (el, probabil, le credea... încoronate!), îngenunchea în faţa taurului şi se ruga, psalmodia, murmura ceva enigmatic, înţeles numai lui unuia şi anticilor spirite ale strămoşilor ciuvaşilor. Ei bine, ar fi o diferenţă între corida cu tauri răpuşi, iberică, şi taurul în faţa căruia se roagă un om? Ar fi o diferenţă între conştiinţa toreadorului care desfundă sângele din grumazii puternicului taur şi ţăranul ciuvaş care îngenunchează în faţa animalului cu nări mari, vântoase, parcă discutând cu el şi

miercuri, 6 februarie 2013

DESPRE INTERVIU/ DIALOG



SUNTEM LIBERI ATÂT TIMP, CÂT ÎNTREBĂM ŞI RĂSPUNDEM
                (fragment de interviu)

– Domnule Leo Butnaru, cu îngăduinţa Dv., reproduc rândurile următoare: „Lectura unei cărţi ca cea intitulată «Răspuns şi răspundere» de poetul, prozatorul şi eseistul Leo Butnaru este nu doar folositoare spiritual, ci şi mult atrăgătoare. Fire iscoditoare, cu o curiozitate mereu vie, sensibil, bun psiholog, autorul ştie să provoace confesiunea, să stârnească destăinuirea, să creeze atmosferă de comunicare autentică, sinceră şi deschisă. Acest volum de interviuri reconstituie şi restituie momente şi imagini ale vieţii noastre literare şi artistice...” (Ion Gherman). M-am convins de autenticitatea acestor caracteristici lecturând şi volumul „Spunerea de sine”, care cuprinde tot dialoguri. Vă mişcaţi dezinvolt în lumea literară şi, cu arta Dv. de a încânta partenerul de discuţie, scoateţi la lumină „esenţe spirituale” demne de a  fi aduse în atenţia cititorilor. Acceptaţi, vă rog, ca la rândul dv., să fiţi intervievat şi să intraţi în „Oglinzile cetăţii”, volum ajuns la numărul patru. Deci, pentru început, să ne oprim asupra virtuţilor „dialogului”. Care ar putea fi aceste virtuţi?
– Departe de mine gândul de a încerca să fixez virtuţile ultime ale unei arte a conversaţiei care îşi are genul la interstiţiul dintre literatura propriu-zisă şi documentul literar, între memorii şi jurnal, eseu şi relatare publicistică, având cu toate aceste genuri relaţii de rubedenie şi interacţiune. Dar poate că dialogul, ca formă şi mijloc de a transmite mesaje, precede rudele şi vecinii săi de dicţionar de termeni literari, fiind primul în afara ordinii alfabetice.

În dialog cu Marin Mincu
– De ce?
– Deoarece, la marile începuturi, în universul cunoaşterii umane (foarte „înguste” pe atunci) interogaţiei i-a fost hărăzit rolul primordial. Astăzi interogaţia rămâne pe una dintre poziţiile principale, ca pârghie esenţială în descoperirea răspunsurilor de orice ordin. Ba chiar unii sunt înclinaţi să creadă că, peste un arc de timp destul de mare, vremurile noastre revin la nişte modalităţi de difuzare, de comunicare a ideilor care au fost caracteristice Evului Mediu; revin la o revigorare a oralităţii şi auditivului servite de alte mijloace. În zilele noastre interviurile, dialogurile sunt atât de la modă (în special în Europa de Est care, din motive cunoscute, „a tăcut” cam mult), încât ele ar putea fi asemănate unui gen special de... folclor modern şi monden.

luni, 4 februarie 2013

„PARTIDUL” NU NE CREDE! NE SUSPECTEAZĂ!



Pagini de jurnal

28.VIII.1986

La Leuşeni, nume de familie din cronici străvechi, amintind şi de Lăpuşneanu: Spancioc.

31.VIII.1986

Cutremurul de pământ a redeşteptat în oameni spaima, a făcut pagube şi victime. O revizie nemiloasă în rafturile cu veselă de cristal: căldări întregi de cioburi de Boemia aruncate la lada cu gunoi.

5.IX.1986

Intră pe la redacţie pictorul Igor Vieru. Convalescent, după o boală îndelungată. Zice că timp de doi ani nu a lucrat nimic şi acum are o foame nebună de a face ceva: „Îmi vine să iau vopseaua şi să o frământ între degete, atât mi-i de dor de muncă”.

7.IX.1986

Redresarea pe plan social, etic scoate la vedere post factum multe lucruri reprobabile. De ce se află, de exemplu, acolo unde se află Casa Radio? Pentru că se ştia: pe acel teren urma să-şi extindă spaţiul instituţional studioul „Moldova-film”. Păi, stimaţi cetăţeni, acel teren a fost pierdut la… jocul de cărţi de către Iordanov, figură cunoscută. I l-a pierdut lui Stepan Lozan, preşedinte al comitetului de stat pentru radioteleviziune. Iată apucăturile boiereşti pe contul poporului, pe contul statului. Aceşti tipi confundau lumea noastră cu moşia lor. La dezmăţurile şi orgiile lor cine ştie încă ce şi câte au mai fost jucate la cărţi. Chiar şi destinul unui sau altui om care trebuia avansat sau demolat. Penibilă situaţie!

duminică, 3 februarie 2013

UN ESEU DIN REVISTA

ÎN CHIŞINĂU - STRADA SATULUI MEU


    La Chişinău, nepoţii, tinerii soţi Marcela şi Mihai, şi-au procurat casă undeva în preajma podului-viaduct ce duce spre sectorul Botanica. E o vale mai adâncă acolo, cu gospodării la curte. Este interesant, aproape neobişnuit că în acea mahala unele străzi poartă numele satelor, comunelor  noastre de pe lunca Răutului, inclusiv cel al Negurenilor mei de baştină, apoi – Sărăteni etc. Sigur că e curios cum au fost ele botezate astfel. Probabil, până la independenţă, aveau nume străine, precum "siberienele" mahalale de la Telecentru, iar când a fost să se treacă la topografia autohtonă, s-a întâmplat că pe lângă podul-viaduct să aibă gospodării unii consăteni de-ai noştri, de prin părţile Răutului, Orheiului, care au rugat primăria capitalei să le onoreze localităţile din care se trag, situate cam la 80 de kilometri de Chişinău. Eu unul, cel care, cu titlu de omagiu, le-am dedicat Negurenilor în care m-am născut şi am copilărit poeme, proze şi eseuri, bineînţeles că încerc sentimente de mândrie, pe care le împărtăşesc şi domniilor voastre. 

Vlad Filat, prim-ministrul Republicii Moldova, - la Negureni

sâmbătă, 2 februarie 2013

ESEURI DIN DOUĂ VEACURI


FRAGMENTE DINTR-O PREFAŢĂ ÎN DOUĂ PĂRŢI

Pasienţa purtătorului de oglinzi

În structura sa, acest volum de eseuri este, probabil, a unui continuum analogic ca parte componentă a ceea ce Roland Barthes numea cosmogonie literară, în subtextul său întrunind procesul propriu-zis al scrisului dedublat mereu de cel al lecturii ca entropie („care indică cantitatea de informaţie raportată la un element al mesajului transmis”, precum spune definiţia; ei bine, aici informaţia e mai curând sugerată, decât indicată), în imensele întinderi textuale şi multitudinii ideatice ale acesteia. Pe parcursul a trei decenii, „cronica” prezentei simbioze a fost documentată în mii de fişe cu note, impresii, consideraţii, detalii alese sau pur şi simplu expresive ce atestau, implicit, o anumită obsesie întru luxul estetic (artistic, în general) sau, 
Antologie, Iaşi, 2013
poate, nobleţea ei delicată, „cuminte, ca semn al bunei creşteri”, dar şi elementarul „vagabondaj” de bibliotecă şi cartotecă. Încă de student, pe când începusem încropirea unui fişier sau doar a unui fel de tabellae memor, de-a dreptul haotic în primara-i alcătuire, la sumara lui cercetare, mă impresiona mobilitatea spiritului creator în pluralitatea specificităţii sale umane, personalizate de mari creatori într-o fascinantă diversitate de posibilităţi, variaţiuni şi opţiuni de afirmare ca viziune şi originalitate. Apoi, purcesei la o primă tentativă de sistematizare, inserând diverse fişe afine ca informaţie, pe criterii motivaţionale, ideatice sau de... liberă asociere şi asociaţionism, autonomizându-le în plicuri aparte, din care prinseră a mi se contura vag-explicit eventuale combinaţii de sintagme angrenate/ integrate în sisteme tematice, de gen şi stilistice ce le-ar face „şi mai compatibile” (!) unele cu celelalte într-o râvnită unitate de subiect expresiv(ă). Din conţinutul unuia dintre acele plicuri, pe care scrisesem încă prin 1968, „Pseudonime”, se înfiripă un text (dacă i-aş spune eseu, ar fi prea mult şi neadecvat). Spre surprinderea şi bucuria mea, acel text a şi fost publicat în revista Cultura din 12 aprilie 1969 (Enigma unor pseudonime), mai apoi fiind inclus şi în Cartea pentru toţi, o ediţie gen almanah, alcătuită de Spiridon Vangheli. Aşadar, acele fişe – câteva zeci – au fost primele supuse

vineri, 1 februarie 2013

PROCLAMAŢIE... CULTURALĂ, KARAOKE... SOVIETIC?


Prietenul meu lituanian Antanas A. Jonynas  a postat pe pagina sa de facebook o… un… Uite, nu ştiu cum să numesc/ definesc adecvat acea/ această imagine: proclamaţie… culturală? Sau un prim karaoke… sovietic, care să ajute, acum mulţi ani, să se cânte în public celebre melodii occidentale, cărora nu doar că li se „afişa” cuvintele, ci, din engleză şi franceză, acestea erau transcrise, fonetic, cu caractere de litere plăsmuite de călugării Kiril şi Metodiu după modelul grecesc? În proclamaţia culturală/ karaoke sovietic sunt reproduse două melodii – în engleză-cu litere slavone „Yasterday” a lui  Paul McCartney, lansată de „Beatles” în albumul „Healp!” din 1965, şi „Salut” al lui Joe Dassin, trimisă în lumea mare în anul 1975.
Un lucru de reţinut e că această „proclamaţie”, acest karaoke prezintă piesele în cauză drept melodii… de pahar, de petrecere (în ruseşte „zastol’năe pesni”). Plus menţiunea: „zakordonăie” – de peste hotare; „de după dâmb”. Vedeţi în pagina cu texte un pahar pe stânga, o sticlă de şampanie şi un pocal – pe dreapta, jos – fel de fel de bucate, totul sugerând o masă festivă cu prieteni care, împreună, vor cânta a voie bună. În genere, în defuncta URSS estrada occidentală nu prea era agreată, dacă interpretul cutare sau cutare nu era şi un „luptător pentru pace” sau „prieten al primei ţări a socialismului din lume” etc. Însă, din când în când, din an în Paşti, radioul şi televiziunea mai puneau pe post şi mari interpreţi occidentali. În special într-o emisiune  de An Nou, din prezorii zilei de 1 ianuarie, astfel că milioane de cetăţeni sovietici îşi puneau scopul să nu adoarmă cumva până la ora 4 spre dimineaţă, când, de regulă, începea concertul străinilor pe canalul 1 transmis de Moscova. Aşteptau, se delectau, tinerii înregistrau melodiile.


Bineînţeles, în URSS erau cunoscute piesele grupului „Beatls”, astfel că şi cetăţenii sovietici au contribuit din plin ca „Yesteday” să ajungă cea mai interpretată melodie din toate timpurile. Însă geaba scrie în wikipedia că respectiva piesă ar avea doar peste 3000 de variante de interpretare ale altor formaţii/ interpreţi şi că, constata Broadcast Music Incorporated”, ar mai fi avut (doar) şapte milioane de variante ale altor artişti. Nici pe departe adevărat! Pentru că, imaginaţi-vă, imensa întindere sovietică, în faţă cu atare proclamaţii culturale/ karaoke, la nenumăratele mese şi petreceri sau chefuri în draci dădea alte mii şi mii de variante „interpretative” ale celebrelor şlagăre! În Rusia, Ţările Baltice, Ucraina, Georgia, Uzbekistan, Tadjikistan, Belarus, Moldova, Armenia, Turkmenistan, Azerbaidjan, Kazahstan, Tatarstan, Başkorkostan, Tuva, Caucaz etc., etc.!… Şi piaţa muzicală lucra, inventa, lansa texte englezeşti, franceze, italieneşti, spaniole transcrise, cât mai aplicat fonetic, cu litere ruseşti. Deja şi autorităţile din Kremlin îşi mai astupau urechile, când unele texte păreau să fie în uşor dezacord cu „morala constructorului comunismului”, cum puteau părea şi aceste versuri din melodia lui Dassin „Salut”:
Je m'étais fait des idées
Sur toi, sur moi, sur nous
Des idées folles, mais j'étais fou
”.
Pentru că în nicio melodie sovietică nu puteau să existe noţiunile de „idei nebune”, „pentru că eu sunt un nebun”. Tânărul constructor al comunismului nicidecum nu declara aşa ceva, chiar când este vorba de dragoste între doi oameni ce se iubesc; cum ar veni, dragoste cam… extra-patriotică…
Deci, prezint aici minunea de proclamaţie… culturală, de karaoke… sovietic. Textele melodiilor „Yasterday”  şi „Salut”.