vineri, 24 mai 2013

PAGINI DE JURNAL 1990





25.IX.1990

Dis de dimineaţă, citesc „Încercarea labirintului” de Mircea Eliade. O carte pe care am adus-o de la Iaşi (16-22 septembrie a. c.) împreună cu altele, făcute cadou de generoasele gazde: Constantin Noica, „Cuvânt împreună despre rostirea românească”, Jorge Luis Borges – „Cărţile şi noaptea”, A. P. Samson – „Eseuri despre gândire” şi – graţie lui Cornel Ştefănache – „Le dicttionaire de notre temps” (Hachette). (Cică V. V. cerea… două!) Această ultimă comoară este, se vede, dar din dar: probabil, francezii i-au oferit Bibliotecii Universitare din Iaşi (Ştefănache e director aici) un lot de ediţii rare, necesare românilor.

Călătoria în Moldova de dincolo cu ocazia Zilelor Alecsandri, împreună cu Vasile Vasilache, Gheorghe Vodă, Vasile Romanciuc şi Andrei Burac. Cu o echipă de la radio sosiseră Anatol Ciocanu, A. Osadcenco, actorul Constantin Constantinov. Apăruse de la „Tocono” Serafim Belicov.

marți, 21 mai 2013

DESPRE CUVINTELE NOASTRE


 
          La editura "Cartea Românească" este pe cale să apară cartea-mi de proză memorialistică şi eseuri, cioperta căreia o prezint aici, plus un fragment din domeniile ei.


[Despre cuvintele noastre]



Serile, mama ieşea din ocolul pentru vite cu doniţa ce aburea, în care cădea luna, făcând faţa laptelui asemeni florii de răsărită. Dimineaţa, la geam – pomul cu goldanele coapte, mari, precum o posibilă rouă căzută din lună. Se luminează de-a binelea şi de-acum peste sat fac tumbe hulubii furtunatici. Mirozna afionilor răzbate din adâncul grădinii... (Apropo de afion: unul din vecinii noştri, badea Alexei Creţu, tatăl prietenului meu Vaniuşa, avea o dojană oarecum ciudată, neînţeleasă nouă în toate ale ei: „Afionul cui te are!”, zicea. Ce o fi însemnând... afion? Abia peste ani, DEX-ul m-a dumerit: afion = mac. Zău suna frumos – „intelectualiceşte!” – acea dojană cu: Macul mamei tale de zbânţuit ce eşti tu!) Aşadar, mirozna afionilor răzbate din grădina în care ieri, căutând salvare de la căldura asemănătoare nemiloasei arşiţe tropicale, îmi spuneam, de asemenea naiv, fireşte, că anul acesta vara ar putea fi neobişnuit de lungă, astfel că gutuii şi merii tomnatici ar avea timp priitor, încât, în loc de fructele lor tradiţionale (obligatorii!), să rodească... frumos-anapoda alămâie şi portocale. 

luni, 20 mai 2013

MAIAKOVSKI, fără prejudecăţi



Vladimir MAIAKOVSKI  
(1893-1930)

PORTUL

Cearşafurile apelor au fost boţite sub burtă.
Pentru valuri le sfâşia un alb dinte.
Fusese urlet de sirene – de parcă la hurtă
goarne turnau amor şi pohtă ce minte.
Bărcile se lipiră de leagăne, la fiece intrare,
lângă mamelele mamelor minore.
În urechile asurzitelor vapoare
ardeau cerceii de ancore.

(1912)

NU ÎNŢELEG NIMIC

Intrai la frizer, spusei  – liniştit:
„Fiţi bun, pieptănaţi-mi urechile”.
Dintr-o dată netedul frizer s-a aricit,
faţa i se alungi, ca cea
a unei pere coapte, fragile.
„Nebunule!
Roşcovanule!” –
tresăriră-săriră cuvintele.
Între culmi, sudălmile agonizau ca-n vreme veche
şi în-de-lu-u-ng
capul cuiva chicotea,
smulgându-te din gloată, ca o bătrână ridiche.

(1913)

DAR VOI AŢI PUTEA?

Acoperii cotidiana hartă,
brusc, izbind vopseaua din pahar;
şi oglindii în blidul de piftie
ale oceanului fălci de barbar.

Pe solzii peştilor, lucioşi, de tablă
citii chemări de buze diafane.
Dar voi
nocturne aţi putea cânta
la flautul
înaltelor burlane?

(1913)

vineri, 17 mai 2013

AŞA A FOST...




Pagini de jurnal

18.I.1990

Căci pentru (sau: şi pentru) români scria Camus: „Când toţi ne vom simţi vinovaţi, aceea va fi democraţia”. Însă nomenclarutiştii-„poeţi” se consideră lacrimă de nevinovăţie. Ei continuă să mai deruteze lumea. Vicleni. Profitori.

26.I.1990

Fiecare scriitor este întrebat de oricine, inclusiv de colegii săi, dacă nu candidează la deputăţie.

luni, 13 mai 2013

POEZIE ŞI APOCALIPSĂ…



…Acum un timp, foiletasem două volume de „Jurnale săptămânale la «Europa liberă»”, apărute la editura chişinăuiană „Cartier”,  în care se confesează peste 110 de autori, unii din ei putând fi consideraţi (chiar) intelectuali (sadea), însă în textele cărora jurnalistice, timp de peste 24 de luni, mai nimeni nu se referă la, nu aminteşte de omniprezenta, mi se pare mie, Poezie. Măria Sa Poezia fără de care spectrul intelectului uman e unul văduvit de plinătate, e mai înceţoşat, mai puţin „funcţional” pentru creare şi admirarea de frumos, artă! Ciudată populaţie mai avem şi noi, dacă nici chiar reprezentanţii ei instruiţi nu vorbesc despre faptul (ce faptă!) că ar fi procurat o carte, nu amintesc de Poezie, Muzică, Pictură, despre Frumos în sacramentalele gânduri pe care ni le împărtăşesc din cele trăite pe parcursul unei săptămâni întregi! Oricum, 7 zile şi nopţi înseamnă totuşi ceva într-o viaţă de om... Nu este ea chiar, aşa, un pustiu otova lipsit de artă, de sentimentul frumosului, de literatură etc. Să vedeţi, mai toţi cei circa 110 autori şi rostitori de jurnal personal săptămânal parcă şi-ar fi abandonat preocuparea şi menirea de bază ca oameni ce-şi trăiesc plinătatea vieţii, dând-o, cu hurta, în politică! Parcă ar fi cu toţii oarece comentatori politici! Bineînţeles, trebuie să combatem blestemul tranziţiei, să-l înfierăm, să protestăm, să votăm contra, să ieşim la manifestări de masă, greve etc., – acesta e dreptul nostru cetăţenesc. Însă nu se prea întrevăd mişcări efective în această stagnare de… tranziţie în care se complace o societate lamentabilă şi plângăcioasă, pasivă şi dezorientată cu, doar, debuşeurile pecuniare personale ale unor componenţi ai ei care reuşesc să evadeze de pe aceste tărâmuri ale lipsei de idei dinamice, emancipatoare, ce ar deveni faptă reală. Da, între trecut şi prezent se cască tectonica prăpastie a incompatibilităţii, numai că, din nefericire, societatea prutonistreană mai e încă (ostatică?) pe celălalt mal, de ieri, de colhoz.
Ei bine, precum spuneam mai sus, asemeni expresioniştilor începutului de secol trecut, majoritatea autorilor de jurnal săptămânal parcă ar scrie, ar vorbi pentru presa Apocalipsei, pedalând pe grotesc, miasmatic, deformare, privind prin lupa luptei cu zădărnicia. Îndreptăţit, zic eu. Dar oare numai livrându-ne, totalmente, acestei sterilităţi socio-existenţiale credem că ne împlinim ca oameni, că europeni? Fără a procura cărţi şi, bineînţeles, să şi citim? Fără a viziona, a asculta opere de artă? Fără a merge la bibliotecă, teatru, la sală de expoziţii?... Ce să mai vorbim, în Republica Moldova şi în România sufletul bietului om e de o mie de ori mai înceţoşat decât Tamisa londoneză şi mai palid decât Fluviul Galben chinezesc... Nefiind diverşi şi nesintetizându-ne conştiinţa, sub aspect intelectul, din pluralitatea entropică a spiritualităţii umane, fiţi siguri că iar nu ne vom uni, iar vom vota aiurea, iar nu vom privi cu încredere spre Europa, iar ne vom gândi la ceea ce Rusia numeşte mincinos-nonşalant fericirea spaţiului euro-asiat, spre care, acum 4-5 ani, tindea o leliţă-tovarăşă bucătăreasă ajunsă politician (visul lui Lenin!) în marea-i râvnă de a ne integra în comunitatea ruso-belaruso-ucraineană.
   Fără multă şi adâncă ştiinţă de carte, cultură, artă etc. în Moldova de Est şi în România nu poate să se formeze o filosofie civică, nu poate câştiga, în mare parte, democraţia, nu poate fi liber omul. Fără o bună argăsire informaţională românul (de pretutindeni) rămâne argat, zilier, la cheremul celor de ieri. Adică, mai mulţi prutonistreni adunaţi la un loc formează un fel de populaţie căreia, cu mari avansuri, i se spune şi societate – ceva monocord, uşor... subdezvoltat; un amestec de spirit siberian polenizat de cel african... Iar pentru o societate (să acceptăm, totuşi, această convenţie) monocordă în vecii vecilor, sau cât o mai fi să dureze Europa, Lumea, nu se va găsi un Paganini, oricât de virtuos, ca să poată „interpreta, cânta” ceva coerent la această strună relaxată-alandala, zdrăngănitoare pe loc, adică – în gol, visătoare încă la comunismul promis cândva de Hruşciov.
Uimitor, dar (şi) mai toţi actorii, scriitorii, muzicienii, profesorii, pictorii (cu excepţii foarte rare, dar existente, totuşi) nu vorbesc (şi) de Poezie, Muzică, Pictură, Spectacol, Teatru, Sală de expoziţie, Carte, Manuscris, Revistă literară, Bibliotecă etc., etc., ci toţi fac politică în casa scării de bloc, în troleibuzele hodorogite, în preajma pubelelor cu gunoi greu mirositor şi în atâtea alte locuri care, dacă devin obsesie, sărăcesc nespus de mult paleta efuziunilor sufleteşti, convingătoare, deloc mai puţin necesare decât retorica de un limbaj vetust, sărăcăcios, cu tentă tradiţionalist-mioritică. Pe cine mai poţi „speria” astăzi cu versuleţe patriotarde, cu cântecele lăcrimoase, cu bâiguieli retrograde, chiar mai bicisnice decât cele de acum 15-20 de ani? Doar o plinătate a spiritului susţinut de cultură temeinică, asimilată şi asumată, poate alimenta, creşte, fortifica ceea ce lipseşte atât de mult în Interriverania – caracterul, fermitatea, intoleranţă faţă de fariseismul plimbăreţilor prin toate puterile şi pe la toate uşile de parlamente, guverne şi preşedinţii care s-au tot perindat.
În concluzie ar fi de supus: bineînţeles, cel care este îmbogăţit (şi) de poezie, de artă în general, niciodată nu va rămâne robul trecutului colhoznico-CAPist-gregar (ca mentalitate şi manifestare). Dar nu pot să nu amintesc şi de un distih, care spune:
Daţi-vă seama: veţi plăti foarte scump
Lipsa dragostei voastre faţă de poezie…

sâmbătă, 11 mai 2013

UN DIALOG ÎN REPRIZE



       În câteva numere, ziarul "Ceahlăul" a publicat un dialog pe care mi l-a solicitat poetul Nicolae Sava. Fasciculele au apărut la ceva distanţă cronologică unele de altele, astfel că aici indic cele 4 adrese la care se află ele:

                         http://zch.ro/?p=4993

                        http://zch.ro/?p=5144

                        http://zch.ro/?p=7410

                        http://zch.ro/?p=12137

joi, 9 mai 2013

PIETA



Negurenii mei de baştină sunt situaţi la 80 de kilometri-nord de Chişinău. Împreună cu soţia Zinovia şi cu prietenul, pictorul Anatol Danilişin am purces în comuna de pe, cândva, falnicul râu Răut, în preajma Paştilor Blăjinilor să îngrijim mormintele părinţilor. Chiar la alimentara de la intrarea pe drumul principal al satului, îl întâlnesc pe verişorul Efrimaş Munteanu care îmi spune că a avut grijă el şi ai lui să facă ordine la locul de veci al părinţilor mei Anastasia şi Teodor.
La cimitir – lume care vopseşte, prăşeşte, greblează, vopseşte. Uimitor – foarte mulţi adolescenţi. Află imediat secretul: sunt veniţi de la şcoală, de la liceu, împreună cu câteva profesoare; veniţi în mod special pentru a deretica pe la mormintele străbunilor, bunilor, dar nu numai ale rudelor, ci, în genere, pentru a face să se vadă că în cimitir au trebăluit cu multă grijă ei, tinerii negureneni, tinerii gospodari ai comunei şi cărţii. Şi acest spaţiu al memoriei ce leagă generaţii arăta cu adevărat pascal, cimitirul întreg părând o pictură pe o uriaşă găoace cerească. Iarba, florile uscate, frunzişurile anului trecut au fost adunate la poarta cimitirului, curând acolo apărând o remorcă, în care junii mei consăteni au încărcat şi ceea ce a crescut din pulberea străbunilor, bunilor, rudelor lor. Cu toţii dimpreună, am trăit cu adevărat adânci sentimente de pietate ce urcau vibrant prin lumina generoasă a pre-amiezii zilei de joi, ziua mediană a săptămânii dintre Paştele propriu-zis şi Paştele Blajinilor…

La Părinţi...
Troiţa pe care o vedeţi în stânga imaginii are o poveste a sa, dureroasă chiar şi pentru piatră… Acum e renovată, cu aripile crucii ajustate, înlocuite cu unele mai mici decât le avea iniţial… Iar trista istorie următoarea: după închiderea bisericii din Negureni, prin 1960, puterea iadului dispusese ca lumea să strângă  troiţele de piatră de prin sat, de pe la răscrucile de drumuri şi, dacă refuză să le distrugă, „în cel mai rău caz” să le ducă la cimitir... Nanul, naşul meu de botez, Andrei Zmuncilă, cumnatul bunicii Catinca, cu a cărei soră Irina ţinea casă mare de gospodar grădinar, ascunsese troiţa masivă de piatră în casa mare, unde ea stătu vreo cincisprezece ani şi de unde avea să fie scoasă  odată cu sicriul său şi dimpreună cu el, dusă la cimitir şi pusă chiar la căpătâiul lui... De la transportul cela a crăpat şi s-a desprins una din aripile grele ale masivei cruci de piatră. A prins-o la loc feciorul său, verişorul meu  Ionel, sfredelind o gaură şi trecând prin ea o tijă de oţel, întărită cu ciment. Însă rana troiţei se vede şi astăzi... Acolo, şi în preajma mormintelor părinţilor mei, Anastasia şi Teodor, în colţul de cimitir „colonizat” de cei din neamurile noastre – Butnăreni, Perjeni (bunica, mama tatei), Munteni (mama) etc., ajunşi moşieri pe tărâmurile umbrelor... 

Împreună cu tinerii noştri consăteni veniţi de la liceu pentru a îngriji cimitirul -
Negurenii de pe lumea cealaltă...

De cum am intrat în cimitir, mi-am amintit împreună cu două doamne profesoare ce veniseră împreună cu liceenii cum, pe când se întâmpla să ajungem pe la Colun, moşie cam la 3-4 kilometri depărtare de Negureni, noi, copiii, trebăluiam printr-un crater format după căderea unui avion sovietic, doborât în luptă, mai găsind fragmente de aluminiu topit, piuliţe, şuruburi. Pământul din jur fusese de-a dreptul pârjolit de avionul în flăcări. Prin sate, câte vreun fost militar sau premilitar de până la război cântau: „Noi suntem vulturii ţării, / Tineri zburători, / Să-ntindem cu-avionu-aripa, / Să fim apărători! / Înainte, tot înainte, / Vom fi la zi cu-al nostru zbor! / Să nu te mai temi de moarte, / Tânăr zburător...” Iar la Paştele blajinilor, la cimitirul din Negureni, imediat în dreapta porţii, venea la mormânt o doamnă înveşmântată în negru, de la Bucureşti... Ce bocet sfâşietor: „Mircea, Mircea, unde ţi-a fost să cazi, Mircea, Mircea!...” Cei care ne aflam acolo, izbucneam şi noi în plâns – bocetul ne paraliza, nu altceva... Fantoma războiului era încă prezentă în inima şi mintea oamenilor, unii din care nici nu mai ştiau pe unde ar fi să fie mormintele celor plecaţi din Negureni în mai 1944... Tatăl povestea despre verişorul său Ştefănel al nanei Irina, cum, pe când se îmbarcaseră să treacă Oderul, el fusese pur şi simplu retezat în două de o rafală de mitralieră grea de pe malul opus. Ruda noastră, verişorul tatei, unchiul meu, s-a prăbuşit în apa iadului şi nu se mai ştie de-a fost cumva recuperat sau nu trupul său...

Iarba, florile uscate, frunzişurile anului trecut 
şi ceea ce a crescut din pulberea străbunilor, bunilor, rudelor noastre….

Anatol Danilişin, mătuşa Olga, sora tatei, la cei 85 de ani ai ei, şi soţia Zinovia...

Oraşul Orhei e la jumătatea drumului dintre Negureni şi Chişinău,
astfel că nu puteam să nu trecem pe la excepţionala familie a prietenilor noştri medici
Costică şi Liduţa Munteanu, aici şi cu fiica lor Nadia, care, ca oaspeţi ce eram,
ne-au "ordonat" să ne aşezăm, nu care cumva să fim obosiţi...